Despre patrie şi patriotism, în „Mantaua Iancului”

Scriitorului Valentin Hossu-Longin i-a apărut, acum 2 ani, o carte unicat, proză-document, cum au catalogat-o cronicarii, „Canalul Morţii. Martor”, despre înscenarea juridică privind „sabotorii şi diversioniştii” Canalului Dunăre - Marea Neagră (august-septembrie 1952), în care tatăl său a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă (MSV). Binemeritând, autorul a obţinut două premii, al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” şi al Filialei de Proză Bucureşti, a Uniunii Scriitorilor din România (USR).
Ne-am cunoscut încă din acel „obsedant deceniu”, când familiile celor închişi suportau cu greu regimul de teroare, şi prietenul meu, Victor Şmatoc, elev la Liceul de marină, împreună cu un coleg, reuşiseră să evadeze pe un vapor, fiind trădaţi şi prinşi în China (!). De acolo, au fost aduşi în ţară şi condamnaţi (încă minori), nimerind în minele de neferoase de la Baia Sprie - Maramureş, unde era încarcerat şi ing. Emilian Hossu-Longin, care i-a ocrotit, în acel infern subpământean, ca pe copiii săi. După revizuirea unor procese staliniste şi eliberare, Victor s-a declarat un fel de fiu al inginerului, frate de surghiun cu Valentin, martor adolescent al acelei epoci comuniste…
*
Anul trecut, cu preţul unei sănătăţi şubrede, Valentin a publicat un nou volum de excepţie - „Mantaua Iancului şi alte istorisiri/evocări transilvane” -, menit să pună în valoare anumite pagini de Istorie mai puţin cunoscute, cu şi despre eroi şi evenimente din trecutul multisecular al românilor ardeleni. O spun din capul locului, profesoral, evocările nu-s evocări, istorisirile nu-s istorisiri, cum ne place să le numim, chiar dacă autorul le-zis aşa; textele respective sunt trăirile unui scriitor patriot, în lungul drum al cercetării obârşiei noastre, cu precădere asupra devenirii românismului în Transilvania.
Scrise limpede, cu acurateţe literară şi rigoare istorică, aceste pagini îi readuc în discuţie pe regele Decebal şi împăratul Traian, prin episodul prinderii generalului Longinus, totodată demonstrând că locul uneia dintre principalele înfruntări între cele două oştiri (106 d.H.), la Tapae, nu există ca atare, ci undeva, într-o pădure seculară, unde dacii au tăiat copacii folosind metoda „tape”, adică să fie tăiaţi şi doborâţi apoi într-o anumită direcţie, la momentul cerut de împrejurări. Alte pagini cu valoare documentară privesc prezenţa tânărului Mihai Eminescu la Blaj (1866), după moartea paşoptistului Aron Pumnul, în casa căruia a crescut, la Cernăuţi, pentru a-l întâlni în munţi pe Avram Iancu, urmaşul în ideal al lui Horea. Din numeroasele-i peregrinări transilvane, Valentin Hossu-Longin nu-i poate uita pe marele istoric şi arheolog Hadrian Daiconiciu, apărătorul celor două Sarmizegetuse, nici pe străbunii săi maramureşeni, descălecători şi întemeietori de Ţară, volumul încheindu-se cu felul în care s-au adunat toate pâraiele şi râurile conaţionalilor noştri, în a forma marele fluviu numit Unire, la Alba-Iulia, pe 1 Decembrie 1918.
Dincolo de toate aceste mărturii, de adâncă semnificaţie pentru ceea ce înseamnă iubirea de patrie şi patriotism (azi, aproape că-ţi este jenă să le pronunţi!), se detaşează contribuţia autorului la cunoaşterea adevărului despre ultimii douăzeci de ani ai vieţii lui Avram Iancu (1852-1872). Din mărturia lui Valentin Hossu-Longin (în „Epilog”), lucrarea s-a structurat ca un puzzle, de-a lungul câtorva decenii, din pasiunea lui veche pentru arheologie şi istorie. Aşa a cunoscut moţii şi Ţara lor de Piatră, dedicându-le poema „Apusenii”, după ce pornise pe urmele Crăişorului, al eroului şi martirului revoluţiei paşoptiste, ajuns să fie socotit nebun, un fel de „nime-n drum”, o umbră a faimosului comandant de oşti române, arestat şi batjocorit în 1852, dar încă urmărit de cendenii şi honvezii unguri.
Condeiul de prozator se îmbină perfect cu al scormonitorului de adevăr, din mărturii fruste şi documente de epocă, din mărturiile oamenilor acelei vremi, dar şi din cuvintele învăţate de aceştia, pe de rost, ca din Biblie, ale inegalabilei personalităţi a Crăişorului, Craiul Munţilor, Regele Moţilor, Marele Iancu, Iancu cel Mare etc., om de-al nostru, dar şi voievod şi slujitor de Ţară. Dacă pagina de început a povestirii este o autentică introducere într-un roman, cu tăierea mantalei, pentru a înveli un copil, restul evocării se transformă într-un scenariu de film. Planurile se întrepătrund, memorialistica lasă locul fanteziei, de aşa manieră încât Valentin Hossu-Longin poate demonstra că aşa-zisa nebunie a revoluţionarului, dragă şi răspândită de autorităţile maghiare, este doar o formă de apărare împotriva celor care îi urmăreau paşii prin munţii săi. În premieră, el realizează o paralelă între soarta Craiului Munţilor şi nebunia Poetului nepereche, amândoi suferind de o boală nespusă, a însingurării şi deznădejdii, din dorinţa de emancipare socială şi naţională, care nu era nici pe placul unor autorităţi locale, dar nici pe al cancelariilor austro-ungare şi ţariste.
Sunt aduşi, în apărarea lui Avram Iancu, numeroşi martori de marcă, consfinţind faptul că Eroul purta o mască, a tristeţii şi zădărniciei vieţii vremilor asupritoare. Din toate evocările adunate de autorul acestei cărţi de onoare pentru el, rezultă că idealurile paşoptiştilor români, indiferent de eşecuri şi împliniri, s-au conformat preceptelor Şcolii Ardelene şi au dus, în final, la Marea Unire. Este meritul suprem al cărţii lui Valentin Hossu-Longin, pentru care „Patria vine de la cuvântul pater, spunea Eminescu, şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pământ sfinţit de sângele părinţilor pot fi patrioţi”.