Despre poezie

- fragment -

Deşi literatura a fost privită, multă vreme, în afara ariei ştiinţifice, acum, putem afirma că se integrează în aria ştiinţelor, fiindcă mulţi cercetători susţin, prin dovezi şi argumente concrete, faptul că există o ştiinţă a literaturii.
Este vorba despre un ansamblu de discipline: teoria literaturii, teoria lecturii şi teoria comunicării literare care conferă particularităţi discursului literar, în raport cu alte tipuri de discurs, ansamblu care a fost numit ştiinţa literaturii.
Obiectul principal al acestei ştiinţe este reprezentat de studiul categoriilor, al conceptelor şi al proceselor de creaţie şi de receptare a unei opere literare, cu alte cuvinte, nu mai vorbim despre literatură doar ca artă a cuvântului, ci vorbim despre literatură ca ştiinţă.
Aceasta presupune că literatura este, parţial, o relatare imaginară sau ficţiune, după cum o numeau vechii greci, sau invenţie, având caracter ficţional. Ce înseamnă acest lucru? Nimic altceva decât că în structura operei literare intră două tipuri de realitate: posibilă şi cea care ne înconjoară, între care există o relaţie osmotică.
Nu trebuie omis faptul că literatura este, în primul rând, un sistem, asemeni unei instituţii, din care fac parte produsele ei, materializate sub formă de carte, cea care se află - precum sistemul nervos - în centrul acestei instituţii, având permanent relaţii cu celelalte sisteme ale culturii: artele plastice, teatrul şi muzica.
Dar ceea ce interesează dintre toate accepţiunile şi definiţiile literaturii este perspectiva funcţională şi cea structurală, prin care se poate defini, atât ca artă, cât şi ca ştiinţă.
Aceasta înseamnă concret: ce face literatura, care este funcţionalitatea ei, dar şi din ce este ea construită.
De aceea trebuie să orientăm discuţia pornind de la opera literară, identificată uneori cu o carte sau cu mai multe, ce reprezintă obiectul propriu-zis al literaturii, care a dus la naşterea teoriei comunicării literare, a teoriei lecturii şi a teoriei literare, discipline ce operează cu anumite concepte, analizând procesele receptării textului literar sau formele de reprezentare literară, despre care vorbeam.
De asemenea, trebuie să ţinem cont că, în secolul nostru şi cel anterior, teoreticienii au enunţat mai multe teorii, conform cărora o operă literară are, mai întâi, un nivel prelogic, adică o primă şi pură intuiţie a formei sale, apoi există o elaborare subconştientă a ei, adică elemente ce ies din străfundurile inconştiente ale autorului şi, de cele mai multe ori, independent de voinţa sa. Se observă, astfel, nişte tipare materiale, reprezentate de unele elemente fundamentale precum pământul, apa, focul, aerul şi nişte arhetipuri, mari simboluri, care se exteriorizează independent de voinţa scriitorilor, precum axis mundi sau arborele sacru, care traversează toate sistemele religioase. De asemenea, există tiparul spaţio-temporal, adică opera conţine elementele specifice unui anumit spaţiu, căruia îi aparţine autorul, şi tiparul cosmologic, asimilat de operă, cum este, spre exemplu, modelul platonician din opera lui Mihai Eminescu. În ultimul rând, se vorbeşte de elaborarea conştientă a operei, ce ţine de opţiunea ideologică şi estetică a creatorului, de biografia sa, de temperamentul său, de spaţiul în care trăieşte, de comunitatea din care face parte şi de atitudinea sa faţă de existenţă. În acest sens, s-au observat două situaţii distincte: consubstanţialitatea între ideologia estetică a scriitorului şi dimensiunea estetică funcţională a operei, unde încadrăm artele poetice, şi, cea de-a doua, în care autorul îşi exprimă separat, într-o altă lucrare, raţiunea şi concepţia estetică, ce a stat la baza alcătuirii operei, într-o ars poetica.
Aceste niveluri ale operei determină o multitudine a unghiurilor critice de abordare a sa şi, aici, este vorba de critica literară, care are o finalitate axiologică, adică de valorizare a operei, aşa cum vom încerca să facem şi noi, în acest studiu al operei unui scriitor contemporan. Dar mai există şi alte metode de descriere a unei creaţii literare, spre exemplu cea teoretizată de polonezul Roman Ingarden, care susţine că opera literară este alcătuită din straturile: fonetic, semantic, al obiectelor reprezentate şi al tipurilor imaginare, vizuale şi auditive, ultimul fiind strict legat de procesul de receptare a operei.
Dar descrierea operei se poate face nu doar din punct de vedere fenomenologic, aşa cum a procedat Roman Ingarden, ci şi din punct de vedere structuralist, adică ţinând seama de cele trei componente ale operei sau ale textului literar: suprastructura - reprezentată de arhetipuri, eul conştient şi eul inconştient, intenţionalitate estetică şi psihologică, apoi nivelul structural - reprezentat de părţile componente din care este alcătuită opera, de modelele pe care le rescrie, de raportul de coerenţă şi de coeziune al operei, şi stratul suprastructurii - ce trimite la receptarea ce se face prin procesul de lectură. Prin lectură, se percep sensurile operei, cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât posibilitatea de analiză e mai mare. De asemenea, prin lectură, se descoperă semnificaţia operei, care este întotdeauna contextuală şi care implică procesul de evaluare şi valorizare a operei, ea fiind legată de atribuirea unei valori sau a unei nonvalori textului literar/operei.
Lectura este, astfel, o asimptotă a operei literare, dar cel mai important, în teoria lecturii, este ansamblul de procedee/mijloace care fac dintr-un discurs oarecare, unul literar.
Altfel spus, pe lângă obiectul teoriei lecturii care este opera literară, există un complex de metode de cercetare a acesteia.
Cuantificând şi particularizând cele spuse până aici, vom supune atenţiei noastre două discipline, înrudite între ele şi cu teoria lecturii, poetica şi poietica, diferite de retorică, stilistică şi semiotică, discipline cu care se confundă adesea, desigur, datorită unor elemente comune.
În studiul pe care ni l-am propus pentru a susţine complementaritatea şi diferenţele dintre cele două discipline, poetica şi poietica, vom enunţa definiţiile, vom prezenta trăsăturile acestora şi, apoi, le vom exemplifica în capitolele următoare, prin comentarea operei unui poet contemporan.
Poetica, înrudită cu teoria lecturii, fixează principiile, legile esenţiale ale artei, în general, şi ale poeziei, în special, scopul fiind acela de a arăta în ce constă specificitatea artei (de exemplu, funcţia poetică). Rădăcinile poeticii sunt în epoca antică, începând cu Aristotel şi continuând până la romantici, prima vârstă a ei acoperind mai bine de un mileniu şi jumătate. Altfel spus, poetica are un caracter normativ, descoperind şi propunând anumite legi scriitorilor, mai târziu chiar impunându-le aceste norme. Un bun exemplu, în acest sens, este reprezentat de Clasicism, care aproape strangula opera literară, prin normele impuse.
Secolul al XX-lea reprezintă a doua vârstă a poeticii, în care dispare latura normativă, având un caracter instrumental, operativ. Aceasta înseamnă că poetica elaborează şi pune la îndemâna cititorului acele concepte cu valoare operaţională care îi înlesnesc lectura şi mai ales procesul de decodare a operei literare, adică de înţelegere a textului în specificitatea lui artistică.
Astfel, când facem lectura unui text, şi ne referim, în lucrarea de faţă, la poezie, trebuie să ţinem seama că în mintea noastră se produce un proces interesant, adică, în paralel cu lectura, noi construim o structură, ce sintetizează textul citit, reţinând esenţialul, care ne trimite la structurile de adâncime ale textului, aflate sub formă virtuală în text.
Aceste structuri, relaţionate de către lector, configurează un alt discurs, cum este şi cazul studiului nostru, discurs care este complementar şi paralel cu textul prim, cu textul propriu-zis al autorului.
Prin lectură, deci, se face saltul de la structura de suprafaţă, la cea de adâncime a textului, un rol important avându-l şi avantextul, adică manuscrisele cu variantele ce preced textul definitiv, care ajută la aproximarea sau deducerea poesisului, prin efortul analitic de rememorare, şi paratextul, adică ansamblul de elemente ce alcătuieşte orizontul de aşteptare al operei: titlul, prefaţa, postfaţa, ilustraţiile, prezentarea de pe coperta IV, notele, mărturisirile autorului.
Şi fiindcă avem, în centrul discursului nostru, poezia, trebuie să mai ţinem cont de intenţia de comunicare a creatorului, de comportamentul pseudoreferenţial al textului, adică de intenţia ficţională a lui şi, mai ales, de autoreferenţialitate, adică de intenţia ludică, fiindcă limbajul poeziei este unul autoreflexiv.
Revenind la poetică şi poietică, mai punctăm ideea că atât lectura, cât şi nivelul de cunoştinţe, cultura şi pregătirea lectorului pot conduce la observarea relaţiilor care se instituie în text, alcătuind urzeala acestuia, pot pune în valoare aura operei, care este vertebrată prin jocul acestor relaţii şi pot dezlega ceea ce se află dincoace de text şi dincolo de text, atât din punctul de vedere al poesisului, cât şi din punctul de vedere al receptării lui, cu ajutorul instrumentelor sau conceptelor elaborate de teoria literară.
Cea de-a doua disciplină, poietica, la care s-a referit pentru prima dată Aristotel, are sensul de procesualitate, de a face, de a instaura. Adică, în timp ce poetica studiază structurile specifice ale operei şi elaborează instrumentele de decodare, poietica se ocupă cu studiul procesului de creaţie, cu stabilirea momentelor de geneză ale operei. Poietica demonstrează faptul că, de multe ori, opera finită nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea anticamerei operei, fără cunoaşterea etapelor creaţiei, concretizate în manuscrise care au condus treptat la textul definitiv; spre exemplu, operele lui Mihai Eminescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, care conţin şi elemente de jurnal, scrisori, articole de ziar, note explicative, chiar bilete.
Poietica demonstrează (în cazul prozei) regimul de mare complexitate al statutului autorului, care poate fi şi naratar (adică cel care receptează ce povesteşte naratorul), ca în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, sau poate fi şi narator, ca în romanul „Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu.
Sintetizând, deci, poietica fixează factorii ce condiţionează apariţia unui artist şi circumscrie procesul intim de creaţie a operei, fixând etapele genezei unui text literar.
În studiul pe care ni l-am propus, vom ilustra prin exemple concrete complementaritatea celor două discipline, neeludând poietica şi insistând asupra poeticii, fiindcă ea este mai exigentă decât critica literară, arătând specificitatea operei ca literatură, fără să rămânem în cadrul unui text, ci la nivelul grupului de opere.
Sigur că, de regulă, cititorul este obişnuit cu critica literară, adică acel discurs care conferă valoare sau nonvaloare operei, asemănându-se cu poetica fiindcă teoretizează, dar diferenţiindu-se, fiindcă educă opinia şi gustul public şi fiindcă reface, prin efort anamnetic, procesul de creaţie.
Şi, fiindcă începusem discursul enunţând ideea că literatura este o ştiinţă, nu doar o artă a cuvântului, mai adăugăm că, în anumite secvenţe din paginile prezentei lucrări, vom atinge aspecte ce ţin nu doar de poetică şi de poietică, ci implicit şi de critica literară, retorică şi stilistică, prin care înţelegem totalitatea expresiilor ce ilustrează maniera de a comunica a scriitorului şi a operei sale poetice, adică vom puncta funcţia poetică a literaturii, pe care a enunţat-o Aristotel şi lingvistul Roman Jakobson.
Iar în încheierea acestui prim capitol al studiului nostru, mai aducem în atenţia cititorului o singură idee enunţată de Roman Ingarden, pe care trebuie s-o avem în vedere în cele ce urmează: opera literară are o existenţă procesuală, dată de recrearea ei prin actul lecturii, de către fiecare lector, ceea ce înseamnă că opera literară seamănă cu o partitură, oferind la fiecare lectură o nouă rezonanţă, fie din unghiul de vedere al criticului (cititor specializat), fie al celui obişnuit (avizat sau inocent), fie din perspectiva scriitorului, care, la rândul său, este şi el cititor.
După ce studiul va fi încheiat, sperăm să fi pus în valoare frumuseţea şi importanţa literaturii ca artă a cuvântului, dar şi ca ştiinţă a literaturii, însă mai mult ca orice, nădăjduim că orice cititor va înţelege că metaliteratura sau literatura despre literatură este tot un act de creaţie şi, în cazul de faţă, o asimptotă a liricii scriitorului studiat.

Legenda noastră
de Lucian Blaga

În seara aceea cu grave tumulturi în urmă,
ceva se schimbase nespus,
aici-n pământeana epocă, de neguri şi humă,
şi-n megieşe lunare ţinuturi, de sus.

Dobândise tărâmul carate,
pe niciun cântar încercate.
De-argint se făcură, o, treptele, frunţile -
martore pure izvoadelor din univers.
Iar noi ne ghiceam izbăviţi din penumbre,
ca două făpturi de mătase în mers.

În ceasul acela înalt, de alchimie cerească,
silirăm luna - şi alte vreo câteva astre,
în jurul inimilor noastre,
să se-nvârtească.

Categorie: