Dezbaterile ratificării Tratatului de la Trianon în Parlamentul României

semnării la 4 iunie 1920, la Trianon, a Tratatului de Pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, a marcat finalizarea principală, de ordin politic, a acestui act fundamental de drept şi relaţiile internaţionale în epoca contemporană. Acest moment politic esenţial a fost urmat de îndeplinirea procedurilor necesare de ordin juridic ale ratificării Tratatului de către statele semnatare, ca o condiţie formală şi de fond pentru intrarea efectivă în vigoare a Tratatului.
În cazul României, ca Putere Asociată, Proiectul de lege relativ la ratificarea Tratatului de Pace, a Protocolului şi a Declaraţiei anexe, încheiat la Trianon, a intrat în dezbaterea sesiunii extraordinare a Senatului României prin Mesajul Regal din 9 august 1920.
Delegaţii celor cinci Secţiuni ale Senatului (în ordinea acestora: Spiru Gheorghiu, D. Alexandrescu, C. Meitani, Lazăr Popescu şi N. Batzaria) s-au întrunit, la 11 august 1920, sub preşedinţia lui C. Meitani, desemnând ca raportor pe D. Alexandrescu şi au admis cu toţii Proiectul de lege în cauză.
Prezentarea Proiectului în plenul Senatului a avut loc în şedinţa din 14 august 1920, după încheierea şi votarea Proiectului de lege pentru ratificarea Tratatului de Pace cu Germania, de la Versailles. din 28 iunie 1919. Proiectul referitor la ratificarea Tratatului de la Trianon conţinea articolul unic prin care „Guvernul este autorizat a ratifica şi a face să se execute Tratatul…”. În Expunerea de motive asupra Proiectului, semnată de Ministrul Afacerilor Străine, Take Ionescu, se sublinia importanţa esenţială a Tratatului, care confirma înfăptuirea unităţii Statului Naţional Român. „Odată cu ratificarea Tratatului de la Trianon, relaţiile dintre noi şi Ungaria vor deveni normale” - se declara în motivarea Proiectului.
Şedinţa Senatului României consacrată deliberării asupra Proiectului Legii de ratificare a Tratatului de Pace de la Trianon a fost condusă de Preşedintele Senatului, generalul C. Coandă.
La dezbaterea Proiectului au luat cuvântul nouă senatori: I. Păcurariu, Ion Nistor, Ibrahim Themo, G.G. Mironescu, Liviu Micşa, Christache Georgescu, George Bilaşco, gen. Silviu Herbay, Eugeniu Bran. Dintre aceştia, cinci reprezentau provinciile istorice unite cu România care erau menţionate în Tratatul de la Trianon. Dezbaterea a continuat în zilele de 16-17 august 1920, încheindu- se cu discursul lui Take Ionescu şi votarea Legii. Deliberările au fost dominate de afirmarea stăruitoare a importanţei politice şi istorice fundamentale a Tratatului de Pace de la Trianon pentru România, precum şi de analizarea minuţioasă a unor insatisfacţii generate de clauzele referitoare la trasarea graniţei în Banat şi în Maramureş. Cea mai consistentă expunere, cu caracter istoric fundamental, de ansamblu, a aparţinut valorosului istoric Ion Nistor, iar chestiunile referitoare la Banat şi Maramureş au format obiectul atenţiei speciale în deosebi a reprezentanţilor acelor zone. Expunerea acestora a relevat şi aspecte sau opinii referitoare la desfăşurarea laborioasă a lucrărilor Conferinţei de Pace, a complexităţii şi dificultăţilor deosebite ale acestora. Cei mai avizaţi dintre vorbitori au formulat opinii pertinente referitoare la o serie de articole şi clauze concrete ale Tratatului de la Trianon.
„Noi ardelenii am aşteptat cu impacienţă încheierea tratatului de pace cu Ungaria pentru ca, consfinţind starea de drept şi de fapt… să risipească unele nădejdi deşarte ce le mai nutreau fraţii noştri maghiari, deveniţi acum cetăţeni români… Noi, membri ai partidului naţional, votăm ratificarea acestui tratat. Când facem aceasta, ţinem ca să căutăm oareşicare orientare în ce priveşte raporturile noastre cu statul vecin, cu Ungaria” - declara în cuvântul său senatorul Liviu Micşa. „Ne dăm seama că în Ungaria şi poate şi la o parte a cetăţenilor noştri de limbă maghiară, domneşte nemulţumire pe urma acestui tratat” - continua acelaşi senator, arătând că „nu putem decât să regretăm această nemulţumire şi să căutăm a-i face să înţeleagă că teritoriile pentru care am luptat… ne compet (ni se cuvin - n.n.) atât în baza dreptului istoric, cât şi în baza dreptului firesc”. Vorbitorul sublinia importanţa prevederilor referitoare la drepturile minorităţilor cuprinse în Hotărârea istorică a Unirii, de la Alba-Iulia. Abordând şi unele probleme politice interne de actualitate, discursul senatorului Liviu Micşa a generat unele observaţii sau precizări (Gh. Fleşariu, Ilie Beu ş.a.), discuţia riscând a lua aspectul unor dispute politice ce depăşeau tema dezbaterii (efectele din Transilvania ale schimbării Guvernului). Senatorul Liviu Micşa a subliniat necesitatea reformei administrative bazată pe principiul descentralizării şi a atras atenţia asupra unor comportamente necorespunzătoare în relaţiile cu minorităţile, relevate şi în presă. Încheierea acestui discurs a fost rezervată necesităţii reglementării chestiunii titlurilor împrumuturilor de război austro-ungare în favoarea celor pentru care recuperarea lor este o necesitate vitală. Un amplu expozeu asupra situaţiei frontierei din Maramureş a fost desfăşurat cu deosebită competenţă în faţa plenului Senatului României de către senatorul George Bilaşco, reprezentant al acelei zone. Alte discursuri pertinente asupra unor probleme politico-istorice şi de actualitate referitoare la Transilvania au fost rostite de senatorii Silviu Herbay şi Eugeniu Bran. Deliberările Senatului României asupra ratificării Tratatului de la Trianon au fost cuprinzătoare, substanţiale, desfăşurate la un nivel superior de responsabilitate politică naţională. Analiza explicativă asupra unor insatisfacţii privind chestiunea frontierelor din Banat şi Maramureş a avut pe alocuri şi nota unei anumite dileme morale mai pronunţate, dar fără a ajunge să vizeze Tratatul însuşi, a cărui ratificare constituia în acel moment şi în perspectivă o raţiune superioară de Stat.
Aceste probleme de ansamblu, de fond sau specifice au fost sintetizate concluziv în remarcabilul discurs final din Senat rostit de Take Ionescu, în calitatea sa de Ministru al Afacerilor Străine şi de iniţiator al Proiectului de lege pentru ratificarea Tratatului de la Trianon. Oratorul a pus un accent special pe importanţa Tratatului, a semnăturii depuse pe acest Tratat de către reprezentanţii României, pe răspunderea politică ce-i revine astfel în relaţiile politice externe şi internaţionale. Aceste realităţi fundamentale, dominante, impuneau o atenţie deosebită inclusiv în privinţa percepţiei unor aspecte mai sensibile referitoare la frontiere. Diplomatul de mare anvergură care era Take Ionescu putea înţelege, ca fruntaş al scenei politice interne, explicaţia unor nemulţumiri privind delicatele probleme ale frontierelor, dar era categoric în a nu putea accepta ca acestea să vizeze însăşi Tratatul supus ratificării. Ca om politic, putea admite „că altfel ar fi putut să iasă fruntariile României dacă Statul Român ar fi ştiut cum să-şi conducă acţiunea lui”. El însuşi cunoştea foarte bine destule detalii privind modul de acţiune ineficient al unor reprezentanţi ai Statului Român la lucrările marelui forum al Conferinţei de Pace de la Paris. În viziunea politică a lui Take Ionescu, relaţiile României cu Ungaria urmau să înregistreze o schimbare, o dezvoltare cantitativă şi calitativă. „Suntem hotărâţi sincer să facem Ungariei toate facilităţile ca să fim în bune relaţiuni cu această ţară. Eu pricep durerile Ungariei. De la situaţiunea dinaintea războiului la situaţia actuală, de la Ungaria care mergea din creştetul Carpaţilor până la Marea Adriatică, la cea de azi, este o mare deosebire. Evident durerea trebuie să fie mare, cu atât mai mult cu cât Ungaria a lăsat colonii (minorităţi - n.n.) în statele noi, vecine. Ungaria se va găsi în viitor între greutăţile materiale interne şi greutăţile provocate de existenţa minorităţilor maghiare în noile state. Însă Ungaria trebuie să considere şi ea ca definitiv tratatul acesta, orice ar avea în suflet… Unei astfel de Ungarii noi suntem datori să-i întindem mâna…”. În finalul deliberărilor destul de largi, Proiectul de lege pentru ratificarea Tratatului de Pace de la Trianon a fost adoptat de Senatul României, cu 68 bile albe şi 1 bilă neagră. Procedura validării Proiectului Legii de ratificare a Tratatului a continuat conform normelor constituţionale, prin dezbaterea Proiectului în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, în zilele de 25 şi 26 august 1920.
Şedinţa din 25 august 1920 a Adunării Deputaţilor, condusă de Duiliu Zamfirescu, Preşedinte, a încheiat dezbaterea Tratatului de Pace cu Germania, de la Versailles, prin votarea Proiectului de lege pentru ratificarea lui (142 bile albe, 1 bilă neagră), trecând imediat la deliberările asupra ratificării Tratatului de Pace cu Ungaria de la Trianon. Desfăşurarea acestora a putut fi mai alertă datorită şi faptului că o parte din procedurile preliminare declanşate prin Mesajul Regal din 9 august 1920 au fost îndeplinite la Senat. Astfel, Comitetul delegaţilor celor 7 Secţiuni (D. Rădulescu - Preşedinte, I. Lăzărescu, Bobeş Panait, Al. Bilciurescu, Dr. Ion Iacob, Florian Heredeu şi D.R. Ioaniţescu - Raportor) s-a întrunit în aceiaşi zi de 25 august 1920, a admis întocmai Proiectul de lege pentru autorizarea ratificării Tratatului de la Trianon, prezentând Raportul în plenul Adunării Deputaţilor din după-amiaza aceleaşi zile; nu a mai fost, aşadar, necesară expunerea introductivă a raportorului şi nici expunerea de motive a Ministrului de resort. Comitetul delegaţilor „a luat în cercetare Proiectul de lege votat de Senat…, l-a admis întocmai cum a fost prezentat” şi a solicitat aprobarea Adunării Deputaţilor.
Dezbaterea generală a debutat destul de abrupt, prefigurând dezvoltarea deliberărilor asupra ratificării Tratatului de la Trianon în direcţia sensibilă a insatisfacţiilor trasării frontierelor de sud-vest, vest şi nord ale României (Banat - Crişana - Sătmar - Maramureş). Primul vorbitor, deputatul Avram Imbroane, după un cuvânt introductiv, a depus o Declaraţie a deputaţilor români bănăţeni, aparţinând tuturor partidelor politice reprezentate în Cameră (16 semnatari), care afirmau că vor „vota contra actului de ratificare a tratatului care consfinţeşte o nedreptate”. A urmat o consistentă expunere a deputatului Dumitru Lascu referitoare la linia de frontieră de la limita de vest a judeţelor Arad, Bihor şi Satu Mare. Această expunere poate fi considerată drept cea mai importantă, de deosebit interes ştiinţific- istoric, pentru analiza, faptele şi detaliile din conţinut. Şedinţa din prima zi s-a încheiat după miezul nopţii, cu discursul general rostit de Amos Frâncu. La reluarea dezbaterilor (joi, 26 august 1920), a luat cuvântul deputatul Gaspar Muth, reprezentantul şvabilor bănăţeni, care a protestat contra partajării Banatului, dar şi a neincluderii şvabilor în articolul 11 al Tratatului asupra minorităţilor din 1919 (referitor la autonomia bisericească şi şcolară a saşilor şi secuilor). Declaraţia unui deputat maramureşean (citită în absenţă) deplângea faptul că românii din dreapta Tisei rămâneau în afara Ţării. În numele partidului socialist, deputatul N.D. Cocea a rostit un cuvânt ce conţinea doar afirmaţii generale referitoare la război. Traian Lalescu, deşi semnatar al Declaraţiei susmenţionate a deputaţilor români din Banat, a reluat argumentarea şi într-un cuvânt personal. Discursurile lui Iuliu Maniu în Cameră şi cel al lui Take Ionescu în Senat s-au ridicat la nivelul superior de gândire politică, elocinţă şi stil, dominând dezbaterile parlamentare consacrate ratificării Tratatului de la Trianon, prin orizontul lor cuprinzător, nuanţele abordării, conştiinţa şi responsabilitatea unor adevăraţi oameni de stat, mai mult decât doar politicieni.
Liderul Partidului Naţional Român din Transilvania a adus un adânc elogiu istoric marilor înaintaşi şi înfăptuitori ai Unirii, subliniind necesitatea „de a ne ridica în sfere mai înalte pentru a ne înălţa în sufletul nostru… pentru a merge mai departe…”. Iuliu Maniu atrăgea atenţia asupra faptului caracteristic esenţial că „izvorul adevărat al unirii neamului românesc nu este acest tratat… ci conştiinţa vie a neamului românesc şi hotărârea sa suverană… Izvorul de drept al acestei înfăptuiri măreţe sunt hotărârile luate în Bucovina, Basarabia şi Ardeal… Acest tratat (de la Trianon - n.n.) însemnează numai o recunoaştere internaţională, întărirea în domeniul internaţional a unirii şi a unui Stat puternic…”. „Dar, acest tratat - continua Iuliu Maniu - are şi părţi umbroase. Este omenesc şi aş zice este fatal să fie aşa. Aceste umbre ne dor foarte mult.” Oricât de mare era bucuria înfăptuirii istorice a Unirii, „suntem datori să ne ocupăm de aceste părţi dureroase… (dar) nu este permis ca ele să întunece perspectiva mare şi grandioasă a operei… neamului românesc”. Prin aceste sublinieri şi nuanţe, ilustrul orator dădea în mod indirect, dar implicit, răspunsul necesar şi îndrumarea înţeleaptă, rostite la momentul potrivit, în care se resimţea încă influenţa unor stări emotive, a unor vederi parţiale, tendinţe ce puteau afecta înţelegerea completă a semnificaţiilor istorice şi politice majore.
Exprimarea acestor adevăruri complexe era deosebit de necesară, ele nu puteau fi trecute sub tăcere sau ocolite, oricât de dificilă era abordarea lor şi formularea unor concluzii apte să contribuie hotărâtor la soluţionarea lor. Pe deplin conştient de răspunderea apăsătoare a unui asemenea demers politic, Iuliu Maniu nu a ezitat să numească în mod concret şi chiar analitic durerile ce umbreau satisfacţia generală a înfăptuirii Marii Uniri. Cu o luciditate politică remarcabilă, Iuliu Maniu a sintetizat aspectele esenţiale referitoare la trasarea frontierelor din Banat, Crişana şi Maramureş, apreciată ca „un joc al unui capriciu nepătruns”. Oratorul aprecia că „această stare de lucruri, cu o cunoaştere mai adâncă a împrejurărilor şi cu o insistenţă mai sârguincioasă asupra acestei părţi a intereselor mari ale noastre naţionale, s-ar fi putut remedia”. Unele clauze referitoare la minorităţile etnice erau considerate şi de Iuliu Maniu ca fiind susceptibile să aducă atingere suveranităţii României, dar el sublinia încă odată importanţa asigurării drepturilor minorităţilor, a promovării spiritului de toleranţă al poporului român. În aceleaşi modalităţi, oratorul a formulat observaţii şi la alte clauze ale Tratatului de la Trianon, îndeosebi la cele financiare, referindu- se apoi şi la unele aspecte ale activităţii Consiliului Dirigent al cărui Preşedinte era, privitoare la pregătirea Tratatului de Pace cu Ungaria. Oratorul nu s-a putut însă abţine în întregime, de a îndrepta - în calitatea sa din acel moment, de lider al opoziţiei naţionale - unele observaţii către adversarii politici de la putere, fapt ce i-a atras desigur replici corespunzătoare, îndeosebi prin Duiliu Zamfirescu. Este semnificativ faptul că, în finalul discursului său, Iuliu Maniu a ţinut să sublinieze în mod deosebit ideile referitoare la schimbările importante, necesare, din domeniul relaţiilor româno-ungare. „Când încheiem acest proces, noi nu ducem cu noi o duşmănie faţă de vecinii noştri pe care soarta i-a pus în apropierea noastră… În viitor trebuie să fie între naţiuni o frăţietate adevărată”.
Discursul lui Take Ionescu, ministrul de Externe, din finalul deliberărilor Adunării Deputaţilor, a reprezentat în mod firesc momentul concluziv al ratificării Tratatului de la Trianon de către Parlamentul României. Vorbitorul a subliniat faptul că nu poate exista niciun om politic român care să-şi ia răspunderea neiscălirii sau respingerii Tratatului numai din cauza unor insatisfacţii parţiale, fie ele chiar justificate. Ministrul de Externe al României insista asupra părţii pozitive a politicii Statului Român, al cărei rezultat era faptul că graniţele României s-au hotărât prin tratate internaţionale, care le asigurau în noua configuraţie de drept şi relaţii internaţionale. Aceste graniţe ar fi putut fi şi altfel, ceva mai favorabile, numai în câteva detalii, dar cu siguranţă că nu ar fi putut fi aşa cum se dorea sau se spera; aceste concluzii politice erau explicate detaliat de Take Ionescu. Cu toate acestea, în finalul deliberărilor s-au mai adăugat alte două declaraţii - P. Râmneanţu, privitoare la Banat, care declara că nu va vota ratificarea Tratatului şi un grup de deputaţi ofiţeri de rezervă care declarau că „numai cu inima îndurerată vom vota ratificarea Tratatului de Pace de Ungaria”. Cerându-se şi admiţându-se prin vot închiderea discuţiei, s-a citit apoi articolul unic prin care se ratifica Tratatul de Pace de la Trianon, care a fost supus votului. Rezultatul votării a fost admiterea articolului unic. Din 154 voturi, bilele albe „pentru” au fost în număr de 134, iar bilele negre „contra” au fost în număr de 20. Acest rezultat poate fi considerat ca fiind firesc, exprimând caracterul democratic, deschis, al deliberărilor Parlamentului României asupra unei chestiuni esenţiale privitoare la situaţia şi statutul internaţional al Statului Român. Rezultatele analizei politice parlamentare şi ale importantei hotărâri adoptate, de ratificare de către România a Tratatului de Pace de la Trianon, încununau astfel exprimarea percepţiei constructive a Tratatului în societatea românească, în conştiinţa publică a epocii, cu efecte pozitive în perspectiva pe termen scurt şi mediu a evoluţiei interne şi externe a Statului Român.
Articolul final al Tratatului stipula faptul că el „va fi ratificat… Depunerea ratificărilor se va face la Paris în cel mai scurt timp posibil. Puterile al căror Guvern îşi are reşedinţa în afară de Europa vor avea facultatea de a se mărgini să facă cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul lor diplomatic la Paris, că ratificarea lor a fost dată şi, în acest caz, vor trebui să transmită, cât mai curând posibil, instrumentul ratificării”. Asupra finalizării procedurii de ratificare, în vederea intrării în vigoare a Tratatului, acelaşi articol 364 din final, stabilea că: „Un prim proces-verbal de depunerea ratificărilor se va întocmi îndată ce Tratatul va fi fost ratificat de Ungaria, de o parte, şi de trei dintre Principalele Puteri aliate şi asociate, pe de altă parte. Îndată după încheierea acestui prim proces-verbal, Tratatul va intra în vigoare între Înaltele Părţi contractante, care în acest mod îl vor fi ratificat. Pentru calcularea tuturor termenelor prevăzute prin Tratatul de faţă, această dată va fi data punerii în vigoare. În toate celelalte privinţe, Tratatul va intra în vigoare pentru fiecare Putere, la data depunerii ratificării sale. Guvernul francez va remite tuturor Puterilor semnatare o copie certificată ca fiind conformă de pe procesele-verbale ale depunerii ratificărilor”. Aşadar, potrivit acestor stipulaţiuni, data de referinţă pentru intrarea în vigoare a Tratatului urma a fi data ratificării lui de către Ungaria şi de către trei dintre Principalele Puteri, actul semnat şi ratificat fiind definit ca Tratat de Pace cu Ungaria. Intrarea în vigoare pentru fiecare Putere se va produce la data depunerii ratificării. Desfăşurarea calendaristică a ratificării Tratatului de către Puterile semnatare a început în vara anului 1920. România a îndeplinit această prevedere a Tratatului prin dezbaterea ratificării sale în Senat şi în Camera Deputaţilor, în perioada 14-26 august 1920. Majoritatea Puterilor semnatare au realizat procedurile ratificării în a doua parte a anului 1920 şi la începutul celui următor. La Londra, în Camera Comunelor, dezbaterea Legii de ratificare a Tratatului de la Trianon s-a desfăşurat în principal la 20 aprilie 1921, fiind continuată şi finalizată în zilele de 25-26 aprilie 1921. În Camera Lorzilor, dezbaterea a avut loc la 5 mai 1921, afirmându-se cu pregnanţă atât punctele de vedere pro, cât şi cele contra. Ratificarea Tratatului de la Trianon de către Ungaria a necesitat o durată ceva mai lungă, datorită complexităţii sale deosebite. La 15 noiembrie 1920, propunerea legislativă a Guvernului Teleky Pal privind „organizarea păcii de la Trianon” a fost întâmpinată de Adunarea Naţională printr-o „Declaraţie solemnă de protest”. Procesul ratificării ungare a fost desigur cel mai anevoios, sarcina promovării lui fiind gravă şi ingrată în condiţiile necesităţii asumării ei de către oficialităţile politico-diplomatice ale noului stat, cunoscute pentru atitudinea lor ce nu putea fi decât potrivnică Trianonului. Factorii direct răspunzători au trebuit să facă apel la argumentele diplomatice supreme ale raţiunii de Stat, fără a se putea împotrivi speranţei înverşunate de îndreptarea chiar parţială a lucrurilor. Într-o asemenea atmosferă extrem de tensionată, Guvernul Bethlen Istvan, prin ministrul de Externe Banffy Miklos, cu stăruinţele unora dintre Puterile Aliate, au izbutit să exopereze, la 26 iulie 1921, adoptarea de către Adunarea Naţională a „articolului de lege XXXIII privitor la Tratatul de Pace de la Trianon”, echivalent al ratificării. Imediat după adoptarea textului, membrii Adunării Naţionale au repetat protestul, încadrându-se în curentul general al revizionismului ungar. Conform precizării din partea introductivă a Tratatului de Pace cu Ungaria, „de la data punerii în vigoare a prezentului Tratat, starea de război va lua sfârşit. Din acest moment şi sub rezerva dispoziţiilor prezentului Tratat, vor exista relaţii oficiale între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria”.
Consemnarea ratificării ungare şi a ratificărilor îndeplinite până la acea dată de majoritatea Puterilor semnatare marca intrarea în vigoare efectivă a Tratatului între Înaltele Părţi Contractante. Depunerea ratificărilor şi remiterea copiilor certificate se va încheia în perioada imediat următoare. Îndeplinirea de conformitate a acestor prevederi ale Tratatului de la Trianon trebuie considerată în plenitudinea importanţei sale, nu numai strict formale sau pur juridice, ci în cadrul de ansamblu a tot ceea ce însemna intrarea efectivă în vigoare a unui act de anvergură internaţională fundamentală, pus în aplicare practică prin exercitarea deplină a forţei dreptului, a voinţei şi puterii politice unanime, integrale, în planul largilor desfăşurări ale relaţiilor internaţionale ce vor urma. Data de referinţă politică a Tratatului de la Trianon este aceea a actului semnării sale la 4 iunie 1920, iar data de referinţă istorică este aceea a intrării efective în vigoare prin consemnarea ratificării ungare şi a ratificărilor majorităţii Puterilor semnatare. România se situa în primul plan al acestor desfăşurări, atât în calitatea ei de Putere semnatară a Tratatului alături de celelalte Puteri Aliate şi Asociate, cât şi prin ponderea ei în conţinutul dispoziţiilor Tratatului. Nu în ultimul rând, aceste semnificaţii se referă şi la stabilirea relaţiilor normale ale României şi celorlalte Puteri semnatare cu Ungaria. Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria a redevenit, după aproape patru secole, un stat independent. Tratatul de la Trianon a inaugurat astfel relaţiile diplomatice ale Ungariei cu Puterile semnatare. Inaugurarea relaţiilor diplomatice româno-ungare a fost pregătită în paralel cu desfăşurarea ratificărilor Tratatului, ca între două state noi, vecine, la nivel iniţial de Misiune, apoi de Legaţie. În ansamblul acestor ample evoluţii politico-diplomatice determinate de elaborarea, semnarea, ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Trianon, cunoaşterea analitică a desfăşurării tuturor ratificărilor de către Puterile semnatare este de un real interes ştiinţific pentru înţelegerea mai aprofundată a unor nuanţe şi poziţii. În apropierea Centenarului de la încheierea Tratatului, cunoaşterea şi evaluarea tuturor ratificărilor este încă în stadiu de deziderat. Istoriografia din principalele ţări implicate în Tratatul de la Trianon este încă marcată de abordarea parţială, subiectiv- naţională, politică, a acestuia. Perspectiva istorică asupra Trianonului ar putea favoriza perceperea lui mai obiectivă. Ea este însă limitată de puseele revizioniste şi neorevizioniste ale intereselor politice care afectează realizarea unor lucrări ştiinţifice de orizont cuprinzător, de autentică valoare istoriologică şi teoretico-principială la nivelul secolului al XXI-lea. Secolul precedent a înregistrat, chiar în ţări dezvoltate, cu tradiţii istoriografice valoroase, polarizarea unor viziuni părtinitoare inclusiv în titlurile unor lucrări bine apreciate. Această observaţie se poate desprinde şi din încercarea unei evaluări de ansamblu a ratificărilor Tratatului de la Trianon. Majoritatea lucrărilor le analizează fie prin prisma revizionismului, fie prin prisma anti-revizionismului, fie reprezentând bilanţuri istoriografice naţionale. În unele lucrări occidentale, Tratatul de la Trianon este privit mai ales prin prisma referitoare la Chestiunea ungară, care îi limitează perspectiva istorică. Tratatul de la Trianon, atât în elaborarea cât şi în ratificarea sa juridico-politică, dar mai ales ca act istoric fundamental, înseamnă desigur mai mult decât „Chestiunea ungară”, înseamnă suma nu numai aritmetică, ci organic, a tuturor chestiunilor păcii şi relaţiilor internaţionale în perioada postbelică.
Indiferent de deosebirile de vederi şi de interesele sau chiar de contradicţiile acute în unele cazuri, în absolut toate situaţiile a trebuit să se impună în final raţiunea politică superioară, raţiunea de Stat, care a aplatizat în cele din urmă asperităţile ce păreau în unele cazuri ireductibile, datorită desfăşurării lor sub egida forumului Conferinţei de Pace. Deasupra tuturor acestor desfăşurări s-a impus raţiunea supremă a Păcii internaţionale, căreia au trebuit să i se subordoneze în cele din urmă toţi factorii implicaţi în aceste ample evoluţii politico-diplomatice. Din aceste dimensiuni globale ale lor, rezultă cu necesitate şi concluziile ştiinţifice, istorice fundamentale asupra importanţei Tratatului de la Trianon în istoria universală contemporană. Faţă de tribulaţiile ce afectează deocamdată cunoaşterea exactă şi aprecierea corespunzătoare a Tratatului de la Trianon, sau care pot chiar afecta desfăşurarea relaţiilor socio-politice îndeosebi prin practicarea largă a manipulărilor politice, Trianonul însuşi ne oferă soluţia mult mai veridică, aceea de a fi considerat ca un capitol valoros de cultură istorică, o probă de conştiinţă şi de meditaţie responsabilă în perspectivă creatoare a lumii de azi şi de mâine.

Categorie: