Din Ardeal, mesaj fierbinte pentru viitorul preşedinte

Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea Mea” Deva

Problemele românilor din Ardeal, provocate de înrobirea timp de 1000 de ani de către stăpânirile austriece şi maghiare, nu au putut fi rezolvate toate din 1918 până astăzi. Cunosc oare cei 14 candidaţi la Preşedinţia României aceste probleme? Se vor implica dânşii în rezolvarea acestora? Dar politicienii, parlamentarii şi guvernanţii, care îi susţin? În ce fel, cum şi când? O serie dintre aceste probleme le-am enumerat în prima parte a Mesajului nostru (publicat în ediţia precedentă a „Condeiului ardelean”), printre care:
• Recuperarea moştenirii marelui mecena Emanoil Gojdu;
• Restituirea în natură sau în bani a tuturor minelor şi şteampurilor naţionalizate la 11 iunie 1948 de către regimul comunist, fie urmaşilor vechilor proprietari români ardeleni, fie comunităţilor (localităţilor) pe teritoriul cărora s-au aflat;
• Revizuirea Constituţiei şi perfecţionarea unor legi să fie astfel soluţionate încât să se ţină seama şi de unele aspecte referitoare la: redefinirea noţiunii de minoritate naţională şi încredinţarea coordonării acestora Parlamentului, nu unui minister; reprezentarea echitabilă a etniilor majoritare şi minoritare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea Ţării conform Hotărârii de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, proporţional cu numărul cetăţenilor din care sunt alcătuite; delimitarea clară între partidele politice şi asociaţii / fundaţii / ligi ş.a..
* * *
Alte probleme încă nerezolvate ale românilor ardeleni le supunem spre analiză şi implicare candidaţilor la suprema funcţie din România şi a politicienilor care îi susţin:
1) Crimele imprescriptibile contra umanităţii, a genocidului şi rasismului practicate împotriva românilor ardeleni, în perioada 1437-1918, de către tirania ungurească să fie prezentate în faţa opiniei publice şi justiţiei penale naţionale, europene şi internaţionale pentru a fi înfierate şi condamnate.
Iată câteva mărturii şi opinii:
a) Jaques Pierre Brissot (1785): „A doua scrisoare către Împăratul Iosif al II-lea” - „Revolta nu izbucneşte niciodată decât atunci când tirania a fost împinsă până la ultima treaptă. Românii s-au revoltat, prin urmare au avut dreptate să se revolte. Când, deci, un astfel de popor face o sforţare, rupe lanţurile fără să ţină seamă de prejudecăţile civile şi religioase, trebuie să se conchidă că a avut dreptate de a se revolta din moment ce s-a revoltat. Horea şi-a făcut datoria sa, era rândul tău (al Împăratului - n.n.) să ţi-o faci. ... Ei (românii - n.n.) au fost tiranizaţi de monştri, şi dacă erau vinovaţi, erau fiindcă au aşteptat atâta vreme îndelungată pentru a răzbuna natura ultragiată... Eu îmi amintesc esenţialul unei jalbe care ţi-a fost prezentată de un român. Ea suna astfel: „Prinţe, noi lucrăm patru zile din săptămână pentru stăpânii noştri, a cincia pentru preoţii Domnului, a şasea pentru noi şi a şaptea o folosim pentru sărbătorirea duminecii”. Nu, negrii nu duc în insulele noastre o existenţă atât de infernală; trebuia ca un astfel de popor să moară de deznădejde sau să-şi răpună tiranii.” ... „A fost nedrept a-l pedepsi pe Horea cu moartea ca asasin în timp ce se lăsa viaţa nobililor asasini... Eu cel dintâi încă apăr cauza românilor sacrificaţi forţei în această insurecţie şi repet că ei au dreptul de a se revolta atâta timp cât vor fi sclavi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, înseamnă a-i pedepsi pentru că sunt oameni”.
b) Dr. Gelu Neamţu: Descriind evenimentele anilor 1848-1849 (în capitolul VIII - Istoria Transilvaniei din „Istoria României”, Editura „George Bariţiu”, 1997) - când armata lui Kossuth din abia înfiinţatul stat ungar a invadat şi cotropit Transilvania (la care s-au alăturat elemente şovine maghiaro-secuieşti locale), într-un nejustificat război de cucerire, a ucis cu bestialitate 40.000 de români ce-şi apărau casele şi glia, şi a distrus peste 200 de sate româneşti, operând pretutindeni furturi, violuri şi pagube -, redă fragmente dintr-un document de peste 100 de pagini care ilustrează faptele oribile ale ungurilor tirani: „... Fărău Toader: „De 64 ani, în 28 mai 1849, puşcat prin picioare, de viu l-au ţâpat în văpaie arzând casa...”; Şăruţă Bolog: „De 31 ani, în 29 mai 1848 (sic!). Pă care cu fătuţa în braţă au omorâtu-le şi au mai rămas 2 copii săraci...”; Dochiţa Miheţ: „De 51 de ani, în 29 martie 1849. Pe care la casa sa au străpuns-o cu lancea ş-au aruncat-o în foc...”; Agriona Tuduran: „De 57 de ani, în 29 martie 1849. Pă care scoţându-i ochii au omorât-o, de care a rămas un copil sărac”; Goriţa Călimariu: „De 93 de ani, în 29 mai 1849. Pă care ţâpând-o în ascuţişu parilor de gard, au omorât-o neavând bani a le da după a lor cerere”; Anişca Filip: „De 37 de ani, în 29 martie 1849. Cu pruncuţu în braţă au omorât-o, puşcat-o, străpuns-o cu sperja, pă care i-au mâncat ciorile pă câmp.”; Şara Suci: „De 31 ani, în 29 martie 1849. Pă care în grădina căsii au omorât-o şi pă 2 copii ai săi i-au ţâpat în foc”; Cătuţa Feier: „De 4 ani, în 29 martie 1849 pă care ţâpând-o în foc au murit”... Aici, la poziţia 102 documentul se întrerupe... Acestea sunt fapte seci. Fără adjective, fără comentarii, fără interpretări. Fapte. Istoriceşte vorbind, obiectiv, e imposibil să mai poată nega cineva că împotriva românilor nu s-a dus un război de exterminare, că nu a avut loc un GENOCID, despre care, din motivele arătate la începutul capitolului, până acum, nu s-a scris mai nimic. Pe marginea acestei pagini de document, din miile existente, ne permitem să mai spunem atât: este una dintre cele mai negre din istoria modernă a EUROPEI şi nu doar a Transilvaniei”.
c) Stelian Vasilescu: „Calvarul Bihorului” (1918-1919) - „În noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919, fură ridicaţi de la casele lor dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş şi în cursul acelei nopţi, mutilaţi în modul cel mai neomenos, cu ochii scoşi şi capetele zdrobite, încă vii fură aruncaţi, pesteolaltă...”
d) Gyorgy Ferenczi, ziarist secui-maghiar (18 septembrie 1940, Arad), referindu-se la atrocităţile maghiaro-horthyste din Transilvania, care au culminat cu cele de la Ip şi Treznea: „Tocul îmi tremură în mână când aştern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transfor¬mat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român. (...) Durerea ne sfâşie inimile la auzul atâtor suferinţe. Cu ochii înlăcrimaţi, cu durerea în suflet, ne uităm la cer şi, precum a făcut Iisus Chris¬tos, întrebăm şi noi la fel: Cu ce au greşit? Care e vina aces¬tor oameni nenorociţi, torturaţi? Că s-au născut români?Până aici se aude hohotul disperării a multor sute de mii de oameni, ajunşi sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul şi răzbunarea joacă dansul sălbatec, al morţii... şi aceşti oameni îndrăznesc să se nu¬mească creştini? Aceştia vorbesc despre dragostea frăţească creştină? (...) A chinui fără vreun motiv politic, cu un van¬dalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare - este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. De aceea nu putem exprima altceva decât dispreţ (...) şi dacă aceasta se mai conti¬nuă atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară”.
e) Milton G. Lehrer: „Ardealul pământ românesc” - „Din ziua de 30 august 1940 când s-a pronunţat „Arbitrajul”-Diktat şi până la 30 octombrie al aceluiaşi an, adică timp de numai două luni, au fost ucişi pe teritoriul transilvănean 919 români, bărbaţi, femei şi copii, au fost torturate 771 persoane şi au fost lovite în mod grav şi maltratate cu o brutalitate „demnă de cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare” alte 3.373 persoane (datele şi faptele de mai jos sunt citate din cele două broşuri: Les assasinats şi Les Destructions d Eglises, apărute în ciclul „Un an de dominaţie maghiară în Transilvania de Nord).”
f) Revista „Ţara Iancului” nr. 7/2014: „În secolul XXI, la Miercurea-Ciuc are loc un eveniment grav, autori şi complici fiind toate organizaţiile maghiare din România care nu s-au desolidarizat şi nu au condamnat acel act criminal: „spânzurarea” lui Avram Iancu, găsindu-i vină că, aşa cum procedau şi marii înaintaşi ca Ştefan ce Mare şi Mihai Viteazul, şi-a apărat glia de invadatorii unguri conduşi de mercenarii Bem, Petofi ş.a.”.
2. Ungaria să îşi asume responsabilitatea crimelor, maltratărilor, distrugerilor, jafurilor, confiscărilor, alungărilor şi suferinţelor provocate în decursul vremurilor românilor din Ardeal. Ungaria să îşi ceară scuze publice, convingător, explicit şi cu părere de rău, pentru toate aceste orori provocate românilor ardeleni în decursul veacurilor (luând exemplul altor state, în alte cazuri). Să fie instituit un mod de compensaţii (similar altor state europene) pe care Ungaria să le plătească pentru crimele, suferinţele şi pagubele provocate românilor ardeleni în decursul timpurilor.
3. Problema retrocedărilor pentru urmaşii grofilor este sumbră. Aşa după cum arăta prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop, în anul 2012, „prin complicităţi şi trădări am ajuns să dăm judeţe întregi urmaşilor grofilor... Se ignoră faptul că problematica acestor proprietăţi a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927. Practic, urmaşii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce Statul Român a despăgubit după primul Război Mondial...”
Considerăm necesară stoparea oricăror retrocedări şi reconsiderarea lor până la aplicarea unor deziderate, cum ar fi:
a) instituirea procedurii de retrocedare în favoarea Consiliilor Locale din Ardeal a unei cote părţi din toate imobilele, pământurile, pădurile şi averile grofilor din Transilvania, ca o compensaţie normală, firească şi îndreptăţită, reprezentând echivalentul muncii iobagilor români din perioada genocidului rasist dintre anii 1437-1918, prestată gratuit, practic confiscată de grofi şi avuţi (cca. 2,1 milioane iobagi români ardeleni x 4 zile/săptămână x 480 de ani x 50 săptămâni x 10 E/zi = 2000 de miliarde de Euro, sau cca. 25% din fiecare imobil restituit până acum să rămână în indiviziune cu reprezentanţii Statului Român);
b) aplicarea „principiului fundamental” hotărât de Poporul Român la Marea Adunare de la Alba-Iulia din decembrie 1918, punctul III din Rezoluţie: „Reforma agrară radicală: Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui;
c) să fie restituit/cedat surplusul de avere agonisit de către bisericile romano-catolică, greco-catolică, reformată, calvină, luterană etc. prin forţarea românilor să părăsească ortodoxia, îngroşând astfel rândul cotizanţilor religiei lor. Se poate aplica principiul ca media averii pe cap de credincios la bisericile neortodoxe, existentă în anul 1918, să rămână aceeaşi şi în prezent, iar restul averii să treacă în proprietatea Consiliului Local sau Bisericii Ortodoxe din localitatea respectivă;
d) retrocedările pentru etnicii germani, organizaţiile şi bisericile aferente, să aibă în vedere, compensatoriu, valoarea datoriei Germaniei faţă de Statul Român din anul 1947 (peste 18 miliarde de euro);
e) la retrocedările pentru etnicii maghiari, organizaţiile şi bisericile aferente, să se aibă în vedere faptul că orice document de retrocedare emis după anul 1989 trebuie să fie anulat până la restituirea de către Ungaria a arhivelor din Transilvania, păstrate ilegal după anul 1920 la Budapesta (Arhiva Conventului din Cluj Manastur, Arhiva Capitlului din Alba-Iulia, Arhiva Guberniului Transilvaniei, Arhiva Cancelariei Transilvaniei - ş.a.) şi confruntarea cererilor de retrocedare cu actele din aceste arhive;
4) Eroii, martirii şi luptătorii români ardeleni pentru libertate, drepturi şi dreptate, precum şi prietenii lor de alte naţionalităţi care li s-au alăturat, să fie scoşi din uitare, şi să fie puşi în locul care li se cuvine.
Menţionăm câteva propuneri:
4.1. Să apară în Monitorul Oficial liste nominale oficiale cu eroii şi martirii din revoluţiile conduse de Horia şi respectiv, Avram Iancu (1784-1785; 1848-1849), în număr de peste 40.000, similar cu listele publicate pentru martirii şi revoluţionarii din 1989. În Monitorul Oficial nu apar nici măcar Avram Iancu, prefecţii săi, Ştefan Ludwig Roth ş.a. ca eroi naţionali;
4.2. Să fie construit un Mausoleu la Ţebea, nu departe de Pantheon (prin implicarea Guvernului şi Armatei Române, în care să fie aduse osemintele unor eroi şi martiri ai neamului), fiind astfel mai aproape de mormântul celui mai iubit fiu, conducător militar şi administrativ al Ardealului din toate timpurile, Eroul Naţional Avram Iancu;
4.3. Să fie gravate numele eroilor şi martirilor români din confruntările pentru apărarea, eliberarea sau dezrobirea Ardealului pe zidul exterior al Pantheonului de la Ţebea, care va deveni astfel „îmbrăcat” cu plăci de granit scrise cu nume de eroi şi martiri;
4.4. Eroii şi martirii locali, din comune şi oraşe, să dobândească prin grija primăriilor, consiliilor locale şi judeţene, titlul de „Cetăţean de Onoare postmortem” al localităţii respective. În şcoli, unităţi militare şi instituţii ar trebui să se regăsească afişate faptele, portretele şi viaţa acestora;
4.5. Să fie declarate localităţi martir acele sate, comune, oraşe care, în timpul revoltelor de la 1784-1785, 1848-1849 etc., prin martirajul locuitorilor săi, merită acest titlu. Spre exemplu, dacă localitatea Ip a fost declarată prin Legea 76/95, pe bună dreptate, localitate martir datorită genocidului provocat de horthyşti în data de 13/14 septembrie 1940 (157 de morţi), comuna Târnava de Criş, judeţul Hunedoara, unde au fost ucişi într-o singură zi peste 1.000 de ardeleni, în data de 8 noiembrie 1848, de către ungurii invadatori ar trebui declarată, ca şi multe altele, localitate-martir. De asemenea, în Revoluţia Română de la 1989, cele 15 oraşe în care s-au înregistrat 1.104 morţi şi 3.321 răniţi au fost declarate pe bună dreptate oraşe-martir. În Revoluţia întâmplată cu 100 de ani înainte în Transilvania, peste 200 de sate româneşti au fost rase de pe faţa pământului, iar românii ucişi au fost de peste 35 de ori mai mulţi decât în 1989;
4.6. Crearea unor institute şi instituţii similare cu cele existente acum în România, cum ar fi, spre exemplu:
a) Înfiinţarea unui Institut al Revoluţiei Române Transilvane din 1848-1849 (40.000 de morţi), după modelul actualului Institut al Revoluţiei Române din 1989 (1.104 morţi) - care beneficiază de 25 de posturi bugetate;
b) Crearea, în cadrul Guvernului României, al unui Secretariat pentru Problemele Revoluţionarilor şi Luptătorilor Români Transilvăneni din Toate Timpurile, având ca model actualul Secretariat de Stat pentru problemele revoluţionarilor din 1989 (34 de posturi bugetate);
c) Înfiinţarea unui Institut de Investigare a Crimelor Săvârşite Contra Populaţiei din Transilvania, înainte şi după anul 1918, având ca model Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER);
d) Înfiinţarea unei Secţii pentru Studierea Problemelor Românilor din Transilvania, consideraţi ca naţiune „tolerată” (minoritară) între anii 1437-1918 şi a consecinţelor nefaste asupra urmaşilor, în cadrul actualului Institut pentru Studierea Problemelor Minorităţilor (ISPMN), cu sediul în Cluj-Napoca, aflat în subordinea Secretariatului General al României şi care acum numără 36 de salariaţi dintre care 33 maghiari.
5. Elaborarea unor definiţii corecte pentru noţiuni şi evenimente ţinând seama de realităţi, legi şi dreptate, în contextul noilor principii ale Uniunii Europene, de către instituţiile statului abilitate, şi introducerea lor în spaţiul public, educaţional, instituţional.
Exemplificăm:
5.1. Ţinutul Secuiesc: este o denumire improprie. Ar trebui în zilele noastre să se numească Ţinutul celor 1.000 de secui, ţinut care, ca şi teritoriu, nicidecum nu ar ocupa suprafaţa a 2-3 judeţe. Pe vremuri, acest ţinut daco-românesc a fost colonizat cu secui în special pentru apărarea graniţei de est a Principatului Autonom al Transilvaniei. Au avut organizaţie administrativă şi autonomă proprie la fel ca şi majoritatea zonelor din Ardeal.
Relaţiile secuilor cu grofii maghiari nu au fost întotdeauna cele mai bune. Spicuim din istorie:
- răscoalele conduse de Budai Nagy Antal (1437) şi secuiul Gheorghe Doja (1514), la care au participat mulţi secui şi români, au fost reprimate cu cruzime de grofii unguri;
- răzbunările contra secuilor care au luptat alături de români, la 1596 şi 1600, au fost crunte (metode de maghiarizare aplicate tuturor ardelenilor). O descrie cronicarul secui Nagy Szabo Ferenc: „Nemeşimea s-a năpustit asupra lor fără să-i pese de nevinovaţi şi, împresurându-i, i-a tăiat pe toţi, bieţii de ei, cu răcnete asurzitoare, într-atâta încât mormanul de trupuri a fost cât un deal. Cică a curs pârâu sângele de sub trupuri. Aşa a răzbunat nemeşimea plecarea secuilor la Sibiu, lângă Mihai Vodă, şi aşa a redus-o iarăşi la iobăgie, precum a fost măcelărită şi în anul 1596, când cu plecarea lor în Ţara Românească”.
Rezultatul maghiarizării forţate din Transilvania prin administraţie, biserică, şcoală, armată, justiţie, a fost şi în cazul secuilor, ca şi al românilor din Ardeal, dezastruos. Astfel, la recensământul din 1992 se declarau secui doar 831 cetăţeni români, iar la cel din 2002 doar 532 cetăţeni. Cum să denumeşti un ţinut ca „secuiesc” care are o populaţie de sub 1.000 de locuitori. Ca şi cum românii din Spania sau Italia, Ungaria sau Franţa, care sunt într-o zonă de cca. 1.000 de locuitori ar declara acel ţinut ca „românesc” şi ar mai vrea şi autonomie. Deci denumirea corectă ar fi nu Ţinutul Secuiesc, ci Ţinutul celor 1.000 de secui.
5.2. Revoluţia maghiară de la 1848: s-a declanşat la 15 martie 1848, la Budapesta, şi s-a desfăşurat sub conducerea lui Kosuth, Bem, Petofi, exclusiv pe teritoriul Ungariei, nu pe teritoriul Principatului Autonom al Transilvaniei.
Tânăra Republică Ungară care a luat fiinţă, desprinsă din Imperiul Austriac, şi-a format o armată multinaţională cu o serie de conducători nemaghiari (ca Bem, Petofi, Czecz) şi a pornit un război de cucerire asupra Principatului Autonom al Transilvaniei, în timp ce românii din acest principat au răspuns credincioşi jurământului dat suveranului imperial austriac şi şi-au exprimat plebiscitar şi paşnic voinţa şi dorinţa în cele trei Adunări de la Blaj şi în Memoriile înaintate stăpânirii de atunci.
Deci, prezenţa armatei maghiare în Transilvania, în anii 1848-1849, este un război de invadare şi cotropire (aidoma celor turceşti, însă mai nemilos), iar conducătorilor acestui război în niciun caz nu trebuia să li se permită a li se înălţa un monument la Arad. În ziarul „Naţiunea”, din 9 octombrie 2012, Claudiu Aiudeanu, consemna: „În anul 2004, Guvernul României, printr-un act de gravă eroare de guvernare ce impietează memoria românilor care s-au jertfit în luptele cu duşmanul ancestral maghiar pentru libertate naţională în Transilvania şi nu numai - aceasta în ciuda unei puternice opoziţii -, aprobă reamplasarea monumentului „celor 13”, la Arad! Nu există nicio motivaţie în susţinerea acestei decizii ruşinoase şi descalificante pentru Guvern, respectiv pentru că nu poţi justifica niciodată, nicăieri şi în faţa nimănui, în această lume, aprobarea ridicării unui monument în ţara ta care să evoce pe criminalii strămoşilor tăi!”. Obsevaţie corectă. Ar însemna ca, de exemplu, şi urmaşii turcilor înfrânţi de Ştefan, Mihai, Mircea, să vrea a ridica monumente în România, poate chiar în Bucureşti;
5.3. Revenirea la denumirile româneşti de străzi, localităţi, râuri, munţi, ţinuturi, nume proprii. În conformitate cu Legea 215/2001, reactualizată, la art. 76 alin. 4 se prevede că: „Autorităţile administraţiei publice locale vor asigura inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, în condiţiile prevăzute la alin. 2”.
Luăm spre exemplu denumirea actuală a municipiului Cluj-Napoca. Dacă aparţine României, el trebuie să se denumească în româneşte Cluj-Napoca, iar în limba maghiară Kluzs-Napoka, aşa după cum şi românii care au fost maghiarizaţi din Ioan în Ianos au revenit la Ioan. Dacă Statul Român consideră că acest municipiu aparţine nu numai României, ci şi Imperiului Austro-Ungar, atunci în româneşte este Cluj-Napoca, iar în ungureşte este Kolozsvar. Folosind denumirile de localităţi aceleaşi cu cele practicate de maghiarizările forţate din vremea imperiului austro-ungar, se induce în conştiinţa colectivă că ele aparţin în continuare şi vechilor stăpâniri de tristă amintire (Deşteaptă-te române!).
E momentul, poate, să medităm şi asupra a ceea ce marele savant român Traian Vuia scria, la 11 aprilie 1922, prietenului său avocatul George Dobrin: „N-avem să ne învinovăţim decît pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia cari pretind a conduce destinele unui popor”.
Dacă eroii, martirii şi elitele Neamului Românesc sunt desconsideraţi sau confundaţi din neştiinţă sau reavoinţă cu criminalii şi uscăturile lui; dacă simbolurile naţionale, rădăcinile şi istoria noastră multimilenară, drapelul, limba, credinţa străbună ne sunt neglijate, distorsionate sau contestate; dacă multe din legile guvernanţilor şi aleşilor noştri de astăzi continuă să fie confuze, strâmbe şi în contra fericirii poporului; dacă guvernanţi şi aleşi, slujbaşi la stat pe banii noştri, subordonează Ţara şi Poporul interesului lor personal; toate, toate acestea ne fac să exclamăm: România, trezeşte-te!
Preşedinte fondator,
ing. Ioan Paul Mărginean
www.taraiancului.ro

Categorie: