DIN ECONOMIA ANCESTRALĂ, TROCUL A FOST MUTAT ÎN CONTEMPORANA TROACĂ POLITICĂ!

În perioada medievală, dar în partea răsăriteană a Europei până către începutul celui de Al Doilea Război Mondial, schimbul direct de produse, fără a recurge la bani, era o practică destul de răspândită în lumea satului. Vă mai amintiţi, dragi cititori, de curajoasa nevastă a lui Nechifor Lipan, din romanul sadovenian a cărui acţiune e plasată înspre anul 1930 şi care - în timpul toamnei - lega cu meşteşug şapte căluţi cu frâul unuia de coada celui din faţă şi astfel ducea brânză, carne şi piei de oaie la câmpie, pe care le schimba pe bucate din cele care nu se produceau la munte? Era o practică avantajoasă şi reflecta o mentalitate din care oamenii de rând ieşeau cu toţii în câştig. De cele mai multe ori, partenerii beau bucuroşi aldămaşul şi, mulţumiţi, promiteau să reia afacerea în toamna următoare. Poate doar fiscul rămânea „cu
ochii în soare”… Acum, însă, ne vom referi la un alt tip de „troc”, care aduce mai repede cu încercarea de păcălire a „partenerului”. În Italia meridională, în secolul al XIX-lea, înmulţirea excesivă a iepurilor, care le devastau grădinile de zarzavaturi, i-a adus la disperare pe ţărani. Până la urmă, ei au găsit o soluţie ingenioasă şi au facut un „troc” sui-generis cu iepurii: au imaginat un şir dublu de garduri la terenurile cultivate, iar până ce urecheaţii devastau părţile exterioare, recolta de bază din interior se maturiza şi era culeasă de proprietar. N-am fi pomenit de această variantă, dacă ea n-ar semăna izbitor cu ceea ce s-a întâmplat pe aceste meleaguri în partea a doua a secolului al III-lea p.Chr. Blestemul nostru bimilenar, fie că ne-am numit daco-geţi, daco-romani sau români, au fost bogăţiile noastre, care au atras guri hrăpăreţe din toate cele patru zări ale lumii. A fost motivul principal al cuceririi Daciei de către romani; atunci când mijloacele tehnice ale timpului n-au mai permis o exploatare eficientă a bogăţiilor, în special a aurului, iar presiunea barbarilor a devenit tot mai puternică, împăratul Aurelian a aplicat, intuitiv, în geopolitica vremii, un troc asemănător celui descris mai înainte, lăsându-i pe locuitorii provinciei Dacia Felix în „gradina exterioară”, pradă năvălitorilor şi „în calea tuturor răutăţilor”, vorba cronicarului, şi a fixat „gardul de bază” al imperiului pe malul mult mai sigur al Dunării. De-a lungul istoriei, am fost aproape continuu victime ale intereselor, ale jocurilor şi ale trocurilor politice, strategice şi militare ale puternicilor momentului. La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, s-a organizat rezistenţa anticomunistă din munţi. Bravii luptători au aşteptat venirea anglo-americanilor şi au murit eroic, vânaţi de Securitate, privind zadarnic pe cerul gol, de unde ar fi trebuit să-şi facă apariţia avioanele eliberatoare ale anglo-americanilor. Propaganda vestică întreţinea această speranţă, deşi trocul fusese făcut la Conferinţa de la Yalta, în Crimeea (4-11 februarie 1945), prin care cei trei „mari” (Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, şi Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul absolut al URSS) „au pus lumea la cale” pentru o jumătate de veac şi au consfinţit intrarea în sfera de influenţă sovietică a teritoriilor deja ocupate în război de armata roşie… O învoială între trei indivizi despre care aveau multe de spus psihiatrii, a distrus destinele multor generaţii; a arătat cât valorează promisiunile în politică şi cum primează interesele şi fac de la sine înţeleasă abandonarea partenerilor de rangul al doilea, dacă acestea o cer. După 1990, ne-au murit mulţi militari în toate teatrele de operaţii din Orient, am tensionat relaţiile cu vecinii (cu sârbii, bunăoară), am cumpărat pe bani grei vechituri în prag de casare din dotarea NATO. Lucruri pe care nu le-au prea făcut alte ţări din fostul Tratat de la Varşovia, deşi sunt şi ele sub „umbrela” NATO! Care umbrelă, ni se spune, este infailibilă, perpetuă şi ne va pune la adăpost de îmbrăţişarea „ursului polar” pentru vecie! Ei bine, dacă o schimbare de conjunctură geopolitică o va cere, să vedeţi cum ea va fi sfâşiată şi marele aliat de peste Atlantic îşi va strânge „jucăriile” de la bazele militare de la noi sub cine ştie ce pretexte, lăsându-ne să ne descurcăm singuri, iar adevăratele motive le vor afla istoricii peste câteva decenii, când vor fi desecretizate anumite arhive secrete. Trocurile amintite s-au aflat sub semnul tragediei; al neputinţei unui popor de a se apăra, ajuns victimă a mersului istoriei, devenit un tăvălug de neoprit. După 1990, prin lipsa de valoare a actanţilor şi prin interesele meschine dinlăuntru şi dinafara Ţării, ascunse sub fraze sforăitoare, cu aprobarea inconştientă sau interesată a unei populaţii, pusă ea însăşi pe căpătuială, multe iniţiative au căzut în sfera comediei, ba chiar a farsei, şi s-au înecat în troaca de lături politicianistă. Într-adevăr, trecerea de la dictatura în care avuţia naţională era extrem de bine şi de strict gestionată la democraţia de tip sud-american a fost percepută drept semnalul unei campanii, a unei adevărate competiţii întru jefuirea a ceea ce avea de valoare în economia naţională. Şi, spre a fi ironici, pe lângă diferenţele complexe zonale, istorice, de dezvoltare, după 1990 au intervenit, în societatea noastră, de sus, de la nomenclatura vopsită peste noapte în campioană a democraţiei şi până la cei mai umili cetăţeni, şi diferenţele de posibilităţi de îmbogăţire, de valori ce puteau fi „retrocedate”, „privatizate” etc.. Una e să profiţi de distrugerea CAP-ului din sat şi a amărâtelor de instalaţii de irigaţie prin Oltenia şi alta e să vinzi pădurile de pe întregi lanţuri muntoase şi marile întreprinderi industriale din Transilvania. Astfel, în scurt timp, s-a impus o mentalitate nouă,
definibilă prin formula „După noi, potopul!”, care a şi permis constituirea unei aşa-zise clase politice, formată din toţi corupţii şi penalii din teritoriu, adunaţi în Casa Poporului şi în instituţiile guvernamentale, spre mirarea lumii civilizate (nu numai europene) şi care, de trei decenii, au dus în derizoriu însăşi ideea de viaţă politică. Unor astfel de indivizi li se datorează eşecul României pe toate planurile; ei au fost, însă, „puşi la treabă” de mari concerne internaţionale şi de statele din Uniunea Europeană (UE), care ne-au vrut o ieftină vacă de muls şi o colonie furnizoare de materii prime la preţuri derizorii, de mână de lucru ieftină şi bine pregătită şi o piaţă de desfacere a celor mai îndoielnice mărfuri occidentale. Ne vine în gând farsa duodecenală a construcţiei de autostrăzi sau modul penibil în care am fost admişi, de la 1 ianuarie 2007, la coada mesei „prea selectei” Uniuni Europene. Pentru un aviz favorabil, cam fiecare ţară cu ştate de plată mai vechi în UE ne-a jecmănit câte ceva din avuţia naţională: petrol, telecomunicaţii, sistemul bancar, industria chimică, cea siderurgică etc. etc. şi astfel, tot ceea ce s-a edificat în România, nu de regimul comunist, ci prin munca de o jumătate de secol a unui întreg popor, a intrat în mână străinilor. Însă, ce ne pasă! Cică am ajuns „în rândul lumii”, la marginea El Dorado-ului, unde visează încă de
la grădiniţă tinerii noştri să migreze, chiar dacă acolo vor face cele mai umile, cele mai penibile şi mai prost plătite munci… Iar graba acestora de a pleca se justifică şi prin aceea că, într-o bună zi, coana UE va constata că ruda asta săracă de la Dunăre, împreună cu surioara sa bulgăroaică, sunt prea jerpelite, prea puţin prezentabile, că au fost jumulite cam de tot ce merita efortul şi, de aceea, ne vor organiza un ROMEXIT şi un BULGEXIT de toată frumuseţea, trimiţându-ne înapoi, în lumea a treia. Mereu uităm că, pentru mai marii lumii, tratatele sunt încheiate cu gândul deja la cum vor fi ele încălcate; că ţările mici, dar mai ales cele aflate imediat lângă „falia tectonică”, au soarta schimbătoare şi ele sunt mereu candidate la a trage lozul necâştigător al istoriei; că singura şansa este, de aceea, o structură economică, politică, civică, dar mai ales morală puternică şi sănătoasă; că patriotismul şi naţionalismul luminat trebuie să fie, fără manifestări festiviste şi fără xenofobie, îndrumare ale vieţii de zi cu zi ale cetăţenilor. Or, trocurile politice, interne şi internaţionale, mai ales aceste lucruri le-au distrus în România!