Dor de Dumnezeu

Cine e aprins de lumina dorului… primeşte puterea să trimită, prin intensitatea gândului, mulţumirea sa către Dumnezeu. Dorul se naşte în urma părăsirii sau izgonirii sufletului de către divinitate. E vorba despre o lipsă a iubirii şi a luminii. Se înţelege că pricina abandonării de către Dumnezeu se datorează propriei noastre vinovăţii.
Pentru a redobândi iubirea pierdută e nevoie de rugăciune, de stăruinţă în cultivarea râvnei şi a setei de frumuseţe duhovnicească.
Fericit este acel om căruia inima îi este mângâiată de flacăra dorului pentru a vedea pe Dumnezeu şi nu-L poate vedea pe Dumnezeu decât prin pomenirea Sa neîncetată.
Istoricul Nicolae Iorga spunea despre voievodul Neagoe Basarab: „Domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înaintea lui”. Aşa dor de frumuseţe a avut încât a devenit sfânt şi s-a despărţit cu bucurie de toate cele pământeşti la numai patruzeci de ani. Este voievodul român care a reuşit să armonizeze domnia cu asceza, cu mistica şi sihăstria plină de lumina Ortodoxiei.
Este o taină. Dorul îşi descoperă frumuseţea iubitorilor de tăcere.
„Dorul este uşa prin care intră Dumnezeu în om şi i se revelează în tăcere”, după cum ne învaţă Părinţii Filocaliei.

Nostalgia după Raiul pierdut

Tuturor ne lipseşte pacea, lumina şi frumuseţea care, odată, demult, cândva… au fost accesibile sufletului nostru, iar acum doar pâlpâie, precum o candelă din care s-a terminat untdelemnul.
Simţirea acestui dor pentru revederea, după putinţă, a feţei Domnului şi a vorbi cu Dânsul, prin tăcere, e o stare ce e bine să o trăim ca o pregustare din Pomul vieţii.
Dragostea trece dincolo de moarte. Se probează această evidenţă în suferinţa şi dorul pe care îl simţim toţi cei care rămânem în urma celor repausaţi.
Suferim, oarecum, pentru toate cele care sunt departe de noi. De satul natal ne cuprinde acea nostalgie pe care n-o potolim decât prin rugăciune. Acolo, în sat e cimitirul unde odihnesc părinţii şi toţi strămoşii neamului.
Ne e dor de toată frumuseţea Creaţiei, care pentru noi este în mare parte inaccesibilă. Dar ori pe unde trecem, un glas interior ne mărturiseşte că în alt timp, sau poate când eram în veşnicie, toate acestea le-am văzut şi pe unele le-am cunoscut. Prin urmare, e firesc să se nască în suflet acest dor arzător pentru a ne trage şi spre locul care l-am pierdut.

Dorul de unitate al românilor

România, care s-a închegat la 1 Decembrie 1918, este învăluită într-o mare taină. O mulţime de istorici se îngrămădesc să demonstreze adevărul pe logică omenească şi observăm că nu rezistă argumentele, chiar raţionale fiind. Altundeva trebuie căutat adevărul despre Unire.
Eu cred că temelia de la care s-a plecat este cea a comuniunii din Biserică.
Ţăranii români erau prezenţi la toate slujbele şi liturghiile Bisericii, şi acolo se întâlneau între ei şi simţeau şi prezenţa dumnezeirii. Că Hristos a întemeiat Biserica pentru a uni Cerul cu pământul şi a desăvârşi comuniunea. Aşa se şi explică de ce multe biserici în Ardeal au Sfânta Treime drept Ocrotitoare. Fără cele Trei Persoane din Treime nu e posibilă comuniunea şi nici Iubirea. Sătenii noştri au experiat, pe viu, în Biserică, acest Adevăr nevăzut.
De aceea dorul de Unire la români a fost şi este o idealizare a cărei lumină a condus neamul nostru la evenimentul unic din 1918. Iată ce spune ministrul Brătianu în 14 decembrie 1918, la două săptămâni după actul istoric de la Alba-Iulia, când delegaţia din Ardeal a venit să aducă regelui Ferdinand şi Guvernului României, actul Unirii Transilvaniei cu România: „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului Popor Român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vină, care nu putea să nu vină!”.
Dar din toate legendele despre Unire am fost învăţaţi că fără jertfă de sânge, nu învie niciun ideal.
Timpul a mai rupt, din trupul României de la 1918, câteva provincii. Din ce cauză!?
Eu aş îndrăzni să spun că tocmai lipsa dorului de unitate (înţeleg prin unitate, dorul de Dumnezeu şi iubirea de Neam) a dus la înstrăinarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Basarabiei de Sud, a Maramureşului de Nord, a Cadrilaterului. Nimeni nu este vinovat, decât numai depărtarea noastră de Dumnezeu. E bine că mai sunt naţionalişti, dar să nu fie dintre aceia care urăsc alte popoare, fiindcă atunci se numesc şovini. Iar şovinii sunt demoni care se hrănesc tot timpul cu ură.
La noi să fie iubire şi dor după Dumnezeu şi pentru Neamul Românesc, plămădit cu lacrimi pentru sfinţi şi eroi!