„Dragostea trece dincolo de moarte”

… căci dragostea este mai tare decât moartea…
(Sfântul Neagoe Basarab, Domn al Ţării Româneşti)

M-a impresionat această dovadă care nu se vede cu ochii fizici, dar întreaga noastră fiinţă o simte cu intensitate într-un fel nevăzut. Şi cel mai bine suntem conştienţi de acest adevăr atunci când moare (adoarme) cineva apropiat şi drag. Simţim în acea vreme o profundă durere şi suferinţă, o rană nevăzută în inimă, aşa cum vântul rupe o jumătate dintr-un copac. Şi această durere şi rană nu o putem stinge decât cu lacrimi. Această durere nu este decât rănirea dragostei prin despărţirea văzută dintre oameni, atunci când o persoană îşi dă obştescul sfârşit.
Apoi, dacă dragostea trece dincolo de moarte, înseamnă că o şi poate învinge. Şi dacă dragostea trece prin moarte, atunci şi noi vom reuşi să o biruim cu ajutor de Sus. Este o evidenţă că moartea este relativă şi efemeră. În Sfânta carte a Apocalipsei, Mânuitorul ne învaţă că moartea va fi aruncată în iezerul cel de foc. Deci moartea va fi anihilată. Doresc să spun că are un sfârşit real şi temporal.

Dragostea este nemuritoare

Desigur că un creştin care a dobândit cunoştinţă duhovnicească stăruie cu ajutorul Domnului să biruie moartea. Şi cu ce virtute doborâm moartea? Am aflat din viaţa Sfântului Cuvios Amfilohie de la Poceaev că dragostea este nemuritoare. Dragostea este singurul rod al creştinului care trece cu el dincolo de viaţa pământească. Dar să ascultăm pe Sfântul Cuvios Amfilohie: „Dragostea este nemuritoare, ea îl urmează pe om dincolo de mormânt, în viaţa cea veşnică, şi este o legătură intimă dintre sufletele celor vii şi celor adormiţi. Printr-o astfel de dragoste şi-a atras Preacuviosul un respect adânc din partea oamenilor”. Străbate din această învăţătură că moartea o depăşim dacă dobândim dragoste de Dumnezeu şi de semeni.

„Şi toate sunt după credinţa omului”

Profund şi adevărat este acest cuvânt al Sfântului Amfilohie. Şi dacă aplicăm textul la propria viaţă creştină, vom începe, câtuşi de puţin, să vedem în noi înşine minciuna care acoperă cugetarea de zi cu zi.
În starea duhovnicească în care ne aflăm aşa, vedem şi creaţia din jur, în centrul căreia se află omul. Şi începem să strâmbăm şi să judecăm eronat. Spunea un oarecare iubitor de adevăr că un om stătea pe marginea drumului şi aştepta ceva sau pe cineva. Prima persoana care a trecut şi l-a văzut, a gândit că omul aşteaptă o femeie cu care să-şi împlinească pofta. Al doilea om care s-a nimerit să treacă pe acea cale a specificat că omul de pe marginea drumului aşteaptă noaptea, iar acum cercetează ce va urma să tâlhărească, mai târziu, acoperit de întuneric. În sfârşit, trece un al treilea om şi acela spune că cel aflat pe marginea drumului se află în rugăciune prins cu atâta foc încât pe nimeni nu vede în jur.
Moartea este un rezultat al fricii. Iar frica este plămădită din păcat. Iar păcatul nu este de la Dumnezeu. Deci este relativ păcatul. Moartea este un copil al fricii sau al groazei, o iluzie răsărită din mintea noastră bolnavă de păcat.
Cum se rezolvă pentru noi creştinii ortodocşi această îndoială sau dilemă? Am găsit soluţia într-o scolie a părintelui Dumitru Stăniloae din Filocalia 10. „Omorârea cugetării cu privire la lume înseamnă a nu mai fi interesat de lume, pentru că nu te mai ispiteşte cu plăcerile ei, pe care le cunoşti ca inferioare în comparaţie cu bucuria ce ţi-o dă comuniunea cu Dumnezeu.”
Moartea relativă ne transcende în veşnicie sau nemurire, cum dorim să-i zicem.
Poate că în facultăţile de teologie şi apoi cu extindere în tot învăţământul ar fi bine să se introducă o catedră cu titlul „Contemplarea morţii”. Desigur că roadele s-ar vedea repede şi nu s-ar mai înrădăcina o mulţime de erezii care cutremură omenirea. În zilele noastre bântuie Ecumenismul. La prima vedere se afişează cu mesaje care cuceresc. Unirea bisericilor. Dar o unire nu în adevăr, în dogme şi în cuvântul Evangheliei. Nuu! Ci o unire în spiritul eretic al monofizismului şi monotelismului. Numai că aceste erezii sunt în vremea noastră cumva întoarse. Domnii care vor să impună Monofizismul modern visează la un hristos numai cu fire umană, dezgolindu-l de firea divină. După acest model, care aţi înţeles că este antihristul, aceşti arhitecţi vor să depersonalizeze omul, să-l îndosarieze electronic prin aşa-zisul cip. Scurt spus, să-l satanizeze, să-l pregătească pentru locuinţa veşnică din Iad sau infern, cum spun catolicii. Iată ce ni se pregăteşte. Aceasta este moartea veşnică. De aceea propuneam mai sus să se impună în instruirea şi educarea tineretului o catedră de „Contemplare la moarte”, pentru a trezi copii şi tineretul. Dar nu se va reuşi să se înfiinţeze o astfel de catedră. De ce? Pentru că lumea a primit acest ecumenism în sângele minţii şi inimii sale. Şi astfel mintea, inima şi cugetarea oamenilor este oarbă.

Categorie: