EMINESCU, „ÎMPĂRAT MĂRIT” AL ȚĂRII

Se mai adaugă un an eternității lui Eminescu în existența românească, adâncind tot mai mult rădăcinile în glia Țării, sporindu-și strălucirea de luceafăr acolo sus, de unde ne încălzește sufletele și ne luminează speranțele. Prezent în pașaportul oricărui român ajuns în orice colț de lume, Eminescu ne legitimează limba „mult dulce și frumoasă”, ne însoțește cu parfumul iradiat de „teiul sfânt”, înscrie în cartea noastră de identitate, așa, ca să se știe, că noi, românii, locuim teritoriul „De la Nistru pân’ la Tisa”. Pagina de aur a legitimității noastre Eminescu o poartă cu el în eternitate prin preamărirea trecutului de glorii al poporului, încoronând pe acei „Descălecători de țară, dătători de legi și datini”, care, în fața marilor primejdii, și-au apărat „sărăcia și nevoile și neamul”.
Toate încercările de a se diminua măreția poetului, de a-i întuneca strălucirea, de a-l coborî din înalt, nu vor avea alt efect decât trecerea în uitare a tuturor acelora care s-au simțit umbriți de universalitatea ideilor creației sale, de dumnezeiasca iubire de neam, popor și natură, de profunzimea cunoașterii acumulate cu sete în atât de puțini ani, cunoaștere care i-a dat puterea tratării asemenea unui justițiar netemător a tuturor mascaradelor politice, care, până la urmă, i-au tăiat calea ascensiunii, dar, în inconștiența lor, i-au creat soclul eternității. Câți dintre marii călăi ai vremii mai figurează astăzi în amintirea noastră? Câți din cei proclamați astrăzi „marii intelectuali”, care au înjghebat o școală antieminesciană, vor rămâne în amintirea românilor? Cu toată strădania lor, acești mărunți culturiști, care tind a scoate din tezaurul literaturii române numele lui Eminescu prin tactica de denigrare, adică să-l ucidă a doua oară, nu realizează că prin scrijelirea numelui poetului de pe firmamentul valorilor literare românești, se întâmplă ca în vremea Revoluției Franceze, numele lui Eminescu va apărea mai adânc, mai larg, mai vizibil, iar ei vor fi „morți de vii”, în timp ce „adversarul” lor n-a învățat „a muri vreodată”.
Preocuparea acestor așa pretinși oameni de înaltă cultură intră într-o evidentă contradicție cu neputința de a înțelege că sacralitatea poetului nu poate fi doborâtă. Este o autoîntunecare a imaginii lor prin orgoliul care nu le permite să înțeleagă că generațiile tinere vor descoperi singuri, prin evoluția lor, superioritatea lui Eminescu și astfel școala lor va fi bumerangul care va lovi aspru pe toți cei care încearcă otrăvirea sufletului tineretului necunoscător încă.
„Nemuritor și rece” în lumea lui, după cei 39 de ani de viață, Eminescu ne însoțește cu căldura sufletului său, cu frumusețea chipului, de câte ori ne încântă natura Țării, spre care alergăm să ne culcăm „ades lângă izvor”, de câte ori ne întristăm odată cu natura, când „Bate vântul frunza-n dungă”, când „Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele”, contopindu-ne cu bucuria sau tristețea ei, trăiri după care tânjim la maturitate, ca după un bun camarad de hârjoană: „Unde ești copilărie / Cu pădurea ta cu tot?”. Eminescu se strecoară în sufletul nostru de câte ori ne încearcă revolta în fața nedreptății, a minciunii, a josniciei umane, dându-ne puterea înțelepciunii: „Nu te prinde lor tovarăș..., / Tu așază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine!”, așa cum el însuși a refuzat fățărnicia lacrimilor la moartea sa: „Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat... / Nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creștet!”. Și peste toate acestea, ne regăsim în vibrațiile sufletului îndrăgostit, cu tremurul așteptării momentului când „Ne-om răzima capetele-unul de altul / Și surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”. Tot astfel ne identificăm și cu durerea trădării dragostei din poezia sa, exprimată cu intensitate, replică dură la cea pe care a trăit-o la începutul sentimentului: „Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila, / De ai inimă și minte - feri în lături, e Dalila!”.
Câtă ură poți avea în tine ca să ucizi o cugetare atât de atotcuprinzătoare?! Nu se poate găsi un alt răspuns decât acela că nu poți pătrunde profunzimea gândirii sale, a cunoașterii sale, a puterii de discernământ în cercetarea universului vieții umane și a celui din afara lui. Aflat într-o asemenea neputință, lovești ca să te înfățișezi curajos. Așa se explică de ce toți acești „eroi” se află pe calea dispariției, cale pe care și-au ales-o singuri. Nu poți să fii fericit, dacă nu-ți găsești locul între ai tăi. Nu poți să fii apreciat, dacă harul pe care ți l-a dat Dumnezeu e folosit spre lauda prostiei, care te și decorează, fiindu-ți apreciată hulirea valorilor neamului. Să scrii degeaba, plasându-te deasupra oricărei înțelegeri, cu îmbârligături de idei filozofice și aruncând dispreț asupra profilului simțirii naționale, riști să nu te citească nimeni, riști să fii ocolit, riști să dispari.
Iar „Eminescu e-n toate”, pentru că tot ce este românesc „trebuia să poarte un nume”. Și acest nume al Împăratului mărit al poeziei îl poartă și Ziua Culturii Române.