Exacerbând problema Trianonului, Ungaria vrea război în Europa

Imaginea de dată recentă din biroul primului ministru al Ungariei, Orban Viktor, care, aflat în faţa hărţii Ungariei Mari explica de zor omologului său polonez marea „nedreptate” din 1920, victimă fiind Ungaria, prin Tratatul de la Trianon, a făcut înconjurul lumii (foto pagina 1). Ea este comentată, negativ sau pozitiv, în toate cancelariile diplomatice, cu excepţia celor din România, cu toate că, cei vizaţi de intenţiile acestui aventurier, decis să înfăptuiască o Ungarie Mare transfrontalieră, suntem noi, românii. Vor zice unii, lăsaţi nebunul să vorbească, pentru că graniţele tot nu se pot schimba, dar atragem atenţia că, săpându-se de zor la temelia lor, fără a se lua vreo măsură, acest efort poate produce efecte nedorite şi surprinzătoare pe termen lung. Şi lucrul cel mai periculos ce poate rezulta din această propagandă deşănţată este inocularea în memoria colectivă a actualei generaţii de guvernanţi ai Europei, a crezului hungarist că, într-adevăr, la 4 iunie 1920, Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate, iar cea care să dea socoteală de acest fapt trebuie să fie, în primul rând, România. Noi, românii sărbătorim, în felul nostru, Centenarul de la 1918, când s-a realizat în fapt România Mare, dar să nu uităm că acest act istoric nu putea dăinui dacă nu avea o consfinţire prin tratate internaţionale solide, iar lucrul acesta a avut loc abia în 1920, când a fost semnat Tratatul de la Trianon, pe care şi-au pus semnăturile de acceptare 27 de state, inclusiv România şi Ungaria. Iată de ce noi, românii, n-ar trebui să uităm de acest moment şi să-i dăm importanţa cuvenită, sărbătorindu-l la fel ca pe cel din Decembrie 1918. Dar nu numai cu cântec, joc şi voie bună, cu evocări de ochii lumii, ci cu mesaje la cel mai înalt nivel diplomatic care să contracareze intenţiile celor care folosesc minciuna pe post de adevăr.
Problematica aceasta ar trebui să o luăm foarte în serios, replicând cu armele adversarului, până nu este prea târziu, pentru că, altfel putem pierde foarte uşor şi cu tot adevărul în braţe. Deşi în urma Primului Război Mondial, s-au destrămat mai multe imperii, au fost mai mulţi perdanţi: nemţii, austriecii, turcii, bulgarii, toţi au înţeles regulile jocului cu excepţia ungurilor. Pentru că, cu toate că orice război se duce pentru ocuparea de teritorii, există un drept al războiului, căruia atât învinşii, cât şi învingătorii trebuie să i se supună. Iată cum au stat lucrurile:
După cum se poate vedea, în ansamblul tratatelor de pace care s-au încheiat în urma Primului Război Mondial, cel de la Trianon constituie doar o parte a unui întreg. El vizează exclusiv relaţiile statelor învingătoare (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, cu Ungaria, ca parte a imperiului austro-ungar. Cu restul învinşilor tratatele s-au încheiat astfel: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres, localităţi din Franţa, situate în jurul Parisului. Dintre toate ţările învinse, cu care s-au semnat tratate de pace, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris din care făceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franţa şi Italia, a avut cel mai mult de furcă cu delegaţia Ungariei, care nu vroia nici în ruptul capului să se recunoască învinsă şi, mai ales, să i se aplice principiul naţionalităţilor. Pentru ea însemna destrămarea şi decapitarea propriului imperiu, la care a ţinut atât de mult şi în fruntea căruia vroia să se simtă pe mai departe semeaţă şi confortabilă.
Cu toate că despre Trianon se vorbeşte în cercurile maghiare ca despre o mare nedreptate istorică, în realitate lucrurile stau cu totul invers. Trianonul a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, slovacilor, sârbilor, ci Europei însăşi, întregii lumi, pentru că el a schimbat percepţia despre realitatea istorică a evoluţiei popoarelor, oferindu-le, prin principiul naţionalităţilor aplicat cu stricteţe, acea gură de oxigen absolut necesară pentru a renaşte, a se dezvolta fiecare liber. Iar faptul că în acest epocal proces istoric au existat şi perdanţi, lucrul este lesne de înţeles. De altfel, Ungaria însăşi a avut de câştigat în urma păcii de la Paris. Prin aceasta ea a devenit pentru prima dată în istoria sa europeană, un stat de sine stătător şi nu un conglomerat de naţiuni ţinut sub control prin forţă coercitivă. Iar dacă cineva se simte lezat în acest amplu proces transformator, de vină nu pot fi nici românii, nici slovacii, nici sârbii, ci pur şi simplu mersul şi evoluţia societăţii omeneşti.
Atmosfera în care s-a desfăşurat încheierea păcii cu Ungaria la Palatul Trianon este foarte bine reliefată, pe baza documentelor vremii, în cartea regretatului istoric târgumureşean dr. Ioan Chiorean, intitulată „Geneza şi sfârşitul imperiului austro-ungar”. Contrar opiniilor răspândite, statele succesorale sau beneficiare ale Trianonului (amintim aici România, Cehoslovacia, Iugoslavia) n-au avut acces la masa tratativelor, decât Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi, mai târziu, Japonia. Ele au primit ceea ce li s-a dat. Evident, în urma unei analize extrem de exigente a realităţilor de la acea dată, a principiului naţionalităţilor, al aprecierii părţii ce se cuvine fiecăruia, bazându-se pe trei piloni puternici: al întâietăţii, majorităţii demografice şi unităţii de limbă şi tradiţii, adică al etniei, riguros demonstrate de grupuri de experţi din cele 17 comisii de lucru, din care statele succesorale nu făceau parte, ele având doar obligaţia de a le oferi materiale şi documente demonstrative. Pentru ca pacea să fie dreaptă, iar relaţiile internaţionale să fie aşezate pe temelii noi, marile puteri învingătoare au utilizat, la Conferinţa de Pace, zeci de specialişti de renume mondial, din cele mai diverse domenii (istorie, drept, lingvistică, toponimie, geografie, etnografie, economie, sociologie, strategie militară etc.), investiţi cu misiunea de a întreprinde studii profunde ale realităţilor de pe întregul continent, iar în final să formuleze concluzii şi recomandări factorilor de decizie din ţările aflate la masa tratativelor. Şi iată care a fost decizia acestora în cazul Tratatului de la Trianon cu Ungaria. Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut noile state independente şi întregirile naţionale înfăptuite prin voinţa popoarelor încă de la sfârşitul anului 1918. Prin evaluarea graniţelor în funcţie de raportul dintre etnie şi teritoriu, Ungaria n-a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cât are şi astăzi. În schimb, aceleaşi ţări titulare ale Conferinţei de Pace au consimţit recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România; a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu „Ţările cehe” şi formarea statului Cehoslovac, a Sloveniei, Croaţiei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia şi constituirea Regatului sârbo-croato-sloven. În acelaşi timp, Austria a primit de la Ungaria Ţinutul Burgenland, de la graniţa de vest a Ungariei, fără oraşul Sopron.
În acest proces al reaşezării Europei Centrale au existat nemulţumiri şi din partea celor care au primit teritorii. Reprezentanţii României au reclamat nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă la Ucraina. De asemenea, au fost diferende între sârbo-croaţi şi italieni, solicitări care n-au fost onorate.
Dintre toate ţările învinse, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul. Bela Kun, în loc să răspundă pozitiv hotărârii Comitetului militar interaliat de la Paris de a retrage din Transilvania armata pe aliniamentul indicat, a declanşat în vara lui 1919 o puternică ofensivă în Transilvania şi Slovacia, sortită eşecului pe ambele fronturi. Doar după înfrângerea revoluţiei roşii şi venirea lui Horthy la putere şi stabilizarea vieţii politice din Ungaria, Clemenceau, preşedintele Conferinţei de Pace, adresează, la 1 decembrie 1919, guvernului ungar o adresă pentru a trimite delegaţi pentru semnarea Tratatului. Delegaţia ungară a sosit în capitala Franţei la 7 ianuarie 1920, în frunte cu binecunoscutul conte Apponyi Albert, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze imperiul sau o parte din acesta. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experţi şi 6 consilieri politici aparţinând principalelor partide politice, contele Apponyi a făcut o adevărată demonstraţie de forţă în faţa Consiliului Suprem al Păcii. Preţ de câteva luni de zile stufoasa delegaţie ungară i-a hărţuit, pur şi simplu, pe cei din Consiliul Suprem al Păcii de la Paris. Instituţia supremă amintită a Aliaţilor a rămas însă fermă, respingând toate cererile delegaţiei maghiare, formulând la adresa acesteia următorul răspuns: „Chiar şi un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptăţit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinţei popoarelor”. În consecinţă, la reluarea în discuţie a Tratatului cu Ungaria, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a luat în considerare memoriul comun al României, Cehoslovaciei şi Regatului sârbo-croato-sloven, care demonstra netemeinicia argumentelor delegaţiei maghiare, consfinţind prin cea mai înaltă decizie frontierele fixate încă în iunie 1919. Evident, Apponyi şi delegaţia sa au refuzat semnarea tratatului, a demisionat şi abia la 17 mai 1920, ministrul de Externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată preşedintelui Millerand, înştiinţează Consiliul Suprem că ţara sa va semna, totuşi, Tratatul în forma elaborată de către acesta, lucru ce s-a şi întâmplat la 4 iunie 1920, în Palatul „Marele Trianon” din Versailles. Şi-au pus semnătura pe Tratat, pe de o parte, înaintea celor trei ţări succesorale (România, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven), Franţa, Anglia, SUA, Japonia şi alte nouă state, iar pe de cealaltă parte, Ungaria. Din partea României documentul a fost semnat de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino.
Referindu-ne la iniţiativa premierului Ungariei, Orban Viktor, de a repune cu atâta încăpăţânare nemeşească pe tapet problematica Trianonului (Trianon 100), gest politic extrem de grav, acesta nu face altceva decât să dinamiteze Tratatul de Pace din 1920, noua ordine mondială constituită cu un secol în urmă, şi care a fost benefică libertăţii, stabilităţii şi dezvoltării popoarelor. De altfel, el nu face altceva decât să scoată de la naftalină retorica înaintaşului său, contele Apponyi, care a condus delegaţia ungară la Conferinţa de Pace de la Paris, atunci, la finele Primului Război Mondial.
(Articol, de Ioan Cismaş, preluat din cotidianul „Cuvântul liber” de la Târgu-Mureş, din data de 3 mai 2018)

Categorie: