FĂURIREA ROMÂNIEI PRIN VEACURI, ILUSTRATĂ ÎN LITERATURĂ

SCRISOAREA III
(fragmente)

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi,
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne-mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu mi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vremi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod,
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n Ţara noastră de-au cerut pământ şi apă
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte şi s-a pus?
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi, de-aceea, tot ce mişcă-n Ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste,
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mircea însuţi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare,
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-ţi large uliţi,
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri
Şi gonind biruitoare, tot veneau a Ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată -
Peste-un ceas, păgânătatea e ca pleava vânturată,
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână
Şi în urma ei se-ntinde falnic armia română.

(Publicaţia „Condeiul ardelean” omagiază Centenarul MARII UNIRI tipărind periodic, în această rubrică, creaţii literare evocatoare ale eroismului românesc)

Categorie: