Femeia - centrul lumii tradiţionale româneşti

TRADIŢII

De mai bine de un secol ziua de 8 martie este dedicată femeilor, doamnelor şi domnişoarelor de lângă noi, cele care ne fac viaţa mai uşoară şi mai frumoasă. Femeia, iubită, soţie şi mamă; femeia, cântată de compozitori, scriitori şi poeţi; femeia, având chipul şi atitudinea surprinse de pictori, sculptori, fotografi şi cineaşti în imagini dintre cele mai sugestive, dar şi (nu în ultimul rând) femeia, prezentă în lumea tradiţională, în ipostaze care-i relevă rosturile, vârstele şi menirea.
Femeile sunt acele fiinţe cărora trebuie să le mulţumim pentru că există, alături de noi, în toate momentele vieţii. Mamă, iubită, soţie, întâi-stătătoare şi apărătoare a familiei, femeia a ştiut dintotdeauna să preţuiască valorile tradiţionale, să le însuşească, să le adapteze şi să le perpetueze, fără să uite nicio clipă să lupte, cu dârzenie, pentru menirea şi cinstea la care a fost ridicată de Dumnezeu. Pentru toate acestea (şi pentru multe alte calităţi) trebuie să le dăruim tuturor femeilor, care ne fac viaţa mai frumoasă, mai pasionantă şi mai interesantă, un gând frumos, un semn de preţuire şi, mai mult decât până acum, măcar un strop de iubire, sinceră şi necondiţionată!
„Fără dragoste nimic nu este”, aşa cum s-a spus în multe rânduri. Fără dragoste nu poate exista familia tradiţională, familia firească, în care bărbatul, femeia şi roadele binecuvântate ale iubirii lor, copiii, închipuie şi întregesc un model arhetipal unic, irepetabil, dar şi reiterat, mereu şi mereu, într-un ciclu infinit, cu puteri cosmice. Atunci când vin pe lume, copiii luminează şi înveselesc casele, aduc bucurie părinţilor şi le consfinţesc menirea lor pământeană. Spre exemplu, cântecul de leagăn ilustrează, prin varietatea ancorată într-o unitate universală, toate calităţile comune, primordiale şi arhetipale relevate de sentimentele maternităţii. Trăsăturile predominante ale cântecului de leagăn sunt păstrătoare ale unor dimensiuni şi valori universale, oriunde şi oricând.
Mai înainte de venirea pe lume a copiilor, ciclul vieţii (aşa cum a fost asumat de omul tradiţional) includea binecuvântarea însoţirii tinerilor bărbaţi şi tinerelor fete prin taina căsătoriei, a nuntirii. Nunţile româneşti tradiţionale îmbinau mai multe elemente şi momente definitorii, deopotrivă ceremoniale şi spectaculare, care erau menite să asigure trecerea deplină peste acest prag, de la etapa de flăcău sau fată la cea de oameni deplini, bărbat şi femeie, constituiţi într-o familie. Femeile mature, atât cele care făceau parte din familiile tinerilor căsătoriţi, cât şi cele din comunităţile săteşti, îndeplineau toate momentele şi secvenţele ritualităţii tradiţionale, dintre care, un rol important îl deţineau cântecele ceremoniale de nuntă. Interpretate în grupuri feminine, aceste piese constituiau tot atâtea elemente cu valoare simbolică (şi, prin versurile lor, chiar iniţiatică!) la momentele trecerii şi schimbării statutului social, prin cununie. Unul dintre momentele dramatice ale nunţii îl reprezintă despărţirea miresei de familia sa; acest soroc este concretizat prin cântecul miresei, intonat atunci când mireasa este „gătită” sau împodobită, prin punerea cununii, şi reluat atunci când ea pleacă din casa copilăriei. Duioşia, tristeţea şi nostalgia despărţirii sunt tot atâtea teme lirice, interpretate de femeile din anturajul miresei într-o manieră solemnă, ceremonială. În Banatul de munte, de exemplu, cântecul miresei are o mişcare largă, cu ritm liber, cu sunete finale prelungi şi cu o rezonanţă puternică, de piept. El este intonat de un grup de femei într-o manieră foarte rară, atipică pentru folclorul muzical românesc, depănând o melodie solistă, cu volute bogat ornamentate, peste care intervin pedale armonice, individualizată printr-o încărcătură dramatică puternică, apropiată stilistic de repertoriul funebru: „Frunză verde lemn de nuc / Bine mamă ţi-o părut / În ceas rău de m-ai făcut”.
„Drumul omului pe pământ este precum al soarelui pe cer”, spune o vorbă din popor: el răsare, se înalţă, străluceşte cu putere şi coboară spre asfinţit, dispărând sub linia orizontului. Asemenea şi omul: după ce a gângurit, vegheat de cântecul de leagăn al maicii sale, după ce s-a jucat în raiul copilăriei, după ce s-a înălţat întru întemeierea unei familii şi spre continuarea, din veac în veac, a neamului său, urmează a se ascunde, smerit, în pământul din care a fost luat. Aceste ultime momente sunt clipele dramatice ale despărţirii de cei dragi. În muzica tradiţională românească ele sunt încărcate cu semnificaţii simbolice şi iniţiatice, aşa cum pot fi ascultate în „Cântecul bradului”: „Bradule, bradule, / Cin’ ţi-o poruncitu / De mi-ai doborâtu / Din ăi vârv’ d’e munţî / Din brazi d-ăi mărunţî?”, aşa cum se mai cântă de către femei, în Oltenia de nord, în Banat, dar şi în Transilvania. Bradul este axis mundi, este simbolul vegetal al legăturii omului cu pământul şi cu cerul, cu universul. „Zorile” reprezintă alt cântec ceremonial al trecerii omului dincolo de lumea aceasta văzută. Este cântec ceremonial şi nu bocet, aşa cum a subliniat şi Constantin Brăiloiu, care a separat cele două categorii distincte. „Zorile” sunt invocate în calitate de „surori ale soarelui”, personaje feminine cu puteri magice, care pot întârzia răsăritul până ce sufletul este pregătit pentru călătoria cea mare: „Zorilor, zorilor / Voi surorilor / Noi că vă rugăm / Voi să vă rugaţi / Ca să nu pripească / Ca să răsărească”. Moartea era anunţată, în cadrul comunităţii, şi prin intermediul unor semnale specifice. Se vestea în cele patru zări faptul că cel plecat a fost un om cinstit şi harnic, un om de omenie. În Bucovina, de exemplu, buciumul avea un rol însemnat, sugerând, poate, trâmbiţele învierii, care vor răsuna cândva, la sfârşitul timpurilor. O altă piesă, rarisimă în cadrul folclorului muzical românesc, era „De petrecut”; se cânta în Banatul de munte şi reprezenta un cântec ceremonial în care femeile îşi împleteau glasurile într-o desfăşurare sonoră care trecea de la unison la eterofonie şi apoi la monodie susţinută armonic de un sunet prelungit, numit ison. Textul are virtuţi iniţiatice, care conduc şi călăuzesc sufletul pe calea întortocheată şi plină de piedici a vieţii de apoi. „Fire, fire, trandafire / Dar tu ce te-ai zăbovit / Şi de ce n-ai înflorit?”. O trăsătură asemănătoare este întâlnită şi în repertoriul funebru al românilor din nord-estul Serbiei, materializat prin „Petrecătura” şi prin „Cântatul mortului”, piese care se mai păstrează, încă, la nivelul mentalului colectiv al bătrânelor din sate, dar care tind să dispară, odată cu modernizarea societăţii.
Iată cum, de la Facerea lumii şi până astăzi, femeia a fost, este şi va fi centrul lumii tradiţionale româneşti, ca o continuatoare perpetuă a ciclului vieţii. Să le mulţumim tuturor femeilor din viaţa noastră, care ne luminează şi ne înnobilează existenţa, an de an, zi de zi, ceas de ceas!

De dor
(În amintirea mamei mele)

Îmi e atât de dor
că-mi vine să-mi smulg,
de ciudă,
fluierele picioarelor;
să-mi fac din ele
tilinci, cavale şi fluiere,
mari şi mici,
şi să zic din ele
horea cea de jele
a ciobanului care şi-a pierdut oile,
aşa cum şi eu
mi-am înnăbuşit dorurile,
cele nevăzute,
neauzite, neştiute,
adânc pierdute
pe cărări neumbrite,
prin ape nestăvilite,
în pustiuri nemărginite
şi-n negura uitării.

Îmi e atât de dor
că nu mai ştiu
de-i dorul meu
sau altele,
nenumărate şi străine
doruri,
care mă dor,
adânc împlântate
în orbirea sufletului
mistuit de dor.

Şi-atunci, de-atâta dor,
îmi vine să fug
şi să mă pierd
pe ţărmurile nemărginirii…
dar, mai înainte
de a mă arunca
în abisul nefiinţării
aş vrea să mai zic,
o dată,
din fluier
şi din caval
şi din tilincă
şi din trâmbiţă…
aş vrea să mai cânt
de jale şi dor
dimpreună cu toate dorurile lumii,
care-au doinit,
care-au durut,
care-au dorit
şi care-or mai dori
atât cât vor mai fi
oamenii, oameni,
pe-acest pământ
al dorului-dor.
(Constantin Secară)

Categorie: