Fereşte-mă, Doamne, de prieteni.Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (I)

Recenta apariţie în Editura Rao a acestei lucrări atât de importante, se poate aprecia ca un miracol, o minune în istoria românească a contemporaneităţii. Meritul îi aparţine cunoscutului istoric, publicist, Larry I. Watts, un american din Zona Oregonului, care după apariţia acestei cărţi a devenit celebru şi căruia, cu siguranţă, istoriografia românească îi va găsi locul ce i se cuvine.
A fost posibilă apariţia acestei cărţi şi datorită sprijinului primit din partea familiei, în mod deosebit al soţiei sale, Gabriela, şi al rudelor din România.
Cercetarea, documentarea autorului a durat câţiva ani şi s-a bazat pe studiul arhivelor şi a mai multor cărţi de specialitate, fiind profund impresionat de soarta şi destinul României începând din anul 1940 şi până în anul 1989. Autorul face multe referiri şi anterioare anului 1940 şi după anul 1989.
În cele 800 de pagini cât cuprinde lucrarea, autorul a analizat consecinţele suportate de România după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi „avantajele” ţării noastre după ce a intrat în Tratatul de la Varşovia şi în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
După încheierea Primului Război Mondial, o dată cu reîntregirea teritoriilor româneşti şi formarea României Mari, vecinii noştri, Rusia, Ungaria şi Bulgaria, la care au aderat şi alte state, au început imediat o luptă împotriva statului românesc, dusă pe mai multe fronturi. Astfel, la începutul lunii martie 1919, când a luat fiinţă, şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele şi statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România a fost cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Primii lideri ai PCR au fost numiţi de Comintern, fiind cetăţeni străini, care în repetate rânduri au susţinut secesiunea României.
De-abia la 6 mai 1966, cu ocazia celei de-a 45-a aniversări de la fondarea PCR, Nicolae Ceauşescu a criticat în termeni categorici politica interbelică a partidului, care a negat statutul României de stat unitar şi a susţinut secesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei. Şi în anul 1972, Nicolae Ceauşescu a declarat că PCR greşise grav când ceruse separarea unor părţi din teritoriu de Statul Român, sub conducerea Cominternului.
Printre liderii şi militanţii Cominternului s-au aflat: Lenin, Troţki, Stalin, Bela Kun, Cristian Racovski, Endre Rudiansky, Matyas Rakosi, Nikolai Ejov, Imre Nagy, Gheorghi Dimitrov, Elek Kobles, Vitali Holostenko, Jeno Landlern, Bela Brainer, Boris Stefanov, Jeno Iakobovicz, Miklos Goldberg ş.a., majoritatea ruşi şi unguri, toţi duşmani ai românilor. După ruşi, ungurii au avut cea mai mare prezenţă şi influenţă în Comintern, a cărui obiectiv de bază a fost ameninţarea Statului Român. La acest obiectiv a aderat şi regentul Miklos Horthy, care în octombrie 1919 a conceput un memorandum care urmărea refacerea Ungariei Mari prin distrugerea României. Prin memorandumul lui Horthy se urmărea izolarea diplomatică a României, iar în Transilvania trebuia să existe în permanenţă o organizaţie iredentistă agresivă.
Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, direcţionat de Moscova. Prin spionaj direct, agenţii aveau nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, urmăreau construirea de reţele şi contrafilajul, toate acestea în scopul realizării unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor.
Unul din principalii adversari, inamicul nr. 1, ţinta de bază, a fost în permanenţă România. Cominternul a fost puternic sprijinit de NKVD (Securitatea de Stat Sovietică), iar foarte mulţi din NKVD acţionau şi în cadrul Cominternului.
O diversiune la adresa României a fost în 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei, „baza României Sovietice”, creată cu scopul eliberării fraţilor care gemeau sub jugul oligarhiei. Centrele sovietice de informaţii din Odessa şi Tiraspol au simulat o revoltă în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înăbuşită de siguranţă şi de militarii români. Ca parte a propagandei care justifica invazia sovietică, ziarele sovietice au început să publice aşa-zise scrisori din partea grupurilor de ţărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome.
Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţă de pretenţiile Ungariei vizavi de Transilvania şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite imediat după semnarea Pactului Hitler-Stalin, în august 1939. Imediat după acest pact, fostul şef al PCR şi secesionist militant al Dobrogei, Boris Stefanov, a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii.
După semnarea pactului, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy (reprezentantul ungar la Moscova) că Uniunea Sovietică considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţă internaţională la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei”.
În ziua de 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu toată populaţia acestora de 3,7 milioane de locuitori. În urma acestui ultimatum a urmat invazia sovietică în Basarabia şi Bucovina de Nord, apoximativ 500.000 oameni au fost expropriaţi şi deportaţi, a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inslusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei, din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea, la Patriarhia Rusă. Prin aceste măsuri, Stalin a schimbat compoziţia şi structura etnică a Basarabiei. Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hruşciov, iar 4.000 de români au fost încarceraţi în final, în închisorile NKVD, o mare parte dintre aceştia au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legături cu Sfatul Ţării din Basarabia şi cu Unirea din 1918. Şeful ucrainean al NKVD, Lavrenti Beria, a solicitat suplimentarea cu un număr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiuniunile de suprimare a românilor, sute de mii de români au murit în Siberia şi Asia Centrală, alţii au rămas definitiv în aceste regiuni. Calvarul, suferinţa românilor sunt inimaginabile, un adevărat genocid, etnocid, holocaust.
Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugerată de alegerea în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începutul anului 1941, a lui Stalin, Hruşciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenko, toţi duşmani ai românilor.
În urma Dictatului de la Viena, pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori, majoritatea români. Autorităţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi 60.000 de români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc, „înrolaţi în companii de muncă forţată”. Metodele utilizate în nordul Transilvaniei au fost simetrice celor utilizate de autorităţile sovietice în Basarabia şi în Bucovina de Nord, au fost executaţi aproximativ 1.000 de români şi arestaţi 15.000 în primele trei luni. Scopul strategic anunţat de Horthy era „colonizarea românilor” prin expulzare, asimilare forţată şi asasinat, iar în final purificarea etnică a Transilvaniei. Procesul lung de o săptămână, cât a durat operaţiunea de ocupare a Transilvaniei (5-12 septembrie 1940), a constituit un pogrom antiromânesc extrem de brutal, prin care s-a încercat alungarea populaţiei româneşti din teritoriu. Cele mai multe crime în masă au fost comise în localităţile Trăsnea (9 septembrie) şi Ip (13-14 septembrie), unde sute de bărbaţi, femei şi copii au fost luaţi din satele lor de armata ungară şi executaţi, singura lor vină fiind că erau români.
În 1944, Moscova a format comisia Litvinov, compusă din trei comisari adjuncţi pentru afaceri externe, prim-adjunctul Litvinov, Lozovski şi Manuilski. Pe 5 iunie 1944, într-un document „Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Voroşilov şi Vişinschi evaluările asupra alocării viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai bună soluţie”, argumenta el, era, recunoaşterea statutului de independenţă a Transilvaniei, în afara oricăror alianţe şi federaţii. Cominterniştii din Transilvania de Nord aflaţi la Moscova, precum Vasile Luca şi Valter Roman, figuri proeminente în propaganda sovietică, erau mult mai orientaţi către partidul maghiar. La mijlocul anului 1944, Stalin concepea ideea unei federaţii în legătură cu Transilvania, care constituia o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea parţială în regiune.
Şi după 23 august 1944 Moscova îşi sprijinea propriile interese şi, în acelaşi timp, îşi demonstra înţelegerea faţă de Budapesta. Astfel, pe 11 noiembrie 1944, la Târgu-Mureş, autorităţile militare sovietice au înlocuit rapid administraţia românească proaspăt instalată, căreia i-a ordonat „să elibereze întregul teritoriu al Transilvaniei”, astfel că administraţia militară sovietică fusese instaurată.
În ianuarie 1945, a apărut propunerea referitoare la un protectorat sovietic pe termen lung. La începutul anului 1945, autorităţile maghiare de la Cluj au creat un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Liber şi Independent”. În iune 1945, ministrul de Interne pregătit de NKVD şi şef al organelor de securitate, Teohari Georgescu, informa Guvernul român că Transilvania nu va putea fi recâştigată decât „ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice”, primind o dezaprobare puternică din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Hruşciov, împreună cu generalul Leonid Brejnev, şeful NKVD pentru Ucraina, Ivan Sevrov şi generalul A.A. Epişev, au condus o mişcare secesionistă în 1945, în Maramureş, parte a teritoriului inclus în nordul Transilvaniei ocupate, la graniţa cu Ucraina.
Sprijinul consistent acordat de Stalin în perioada interbelică pretenţiilor teritoriale ale Budapestei le-a dat cominterniştilor unguri convingerea că ţara lor „va păstra Transilvania” şi după război. Conducerea maghiară a pus la cale o campanie psihologică pe termen lung, asemănătoare cu cea dusă în perioada interbelică de Liga Revizionistă, permiţând Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, a lui Horthy, să-şi continue operaţiunile.
Când la sfârşitul lui mai 1946, Conferinţa de la Paris a miniştrilor de Externe a anunţat intenţia de a anula Pactul Hitler-Stalin şi de a returna Transilvania României, Jozsef Revai, şeful propagandei maghiare al PCM, a insistat cu îndârjire că hotărârea „nu era definitivă, că numai negocierile de pace vor decide”. Totodată, cominternistul Zoltan Vass, membru al CC al PCM, a pretins că „potrivit tuturor probabilităţilor, Transilvania va aparţine Ungariei”.
Nu a fost exclusă nici varianta ca Transilvania să devină republică autonomă.
Stalin a încurajat pretenţiile Ungariei cu scopul de a menţine România concentrată în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea tratatului de pace. Ameninţarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucureştii să accepte solicitările sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor şi anulând pretenţiile sale legate faţă de Basarabia şi de nordul Bucovinei.
O altă problemă serioasă a fost creată de reintrarea României în război de partea Aliaţilor, după ce forţele germane au început să bombardeze Bucureştii, pe 24 august 1944. Acest fapt a fost considerat de Moscova un rău necesar, dar util, pentru că puterea Armatei Române era prea mare ca să fie lăsată acasă şi destul de importantă ca să poată da un ajutor serios mai departe în război.
România a trimis pe front 538.536 militari şi a suferit 167.525 de pierderi în campania de 8 luni, un efort militar care l-a depăşit pe cel al aliatului francez sau chiar şi pe cel al Italiei cobeligerante. Contribuţia militară la cauza aliată s-a situat pe locul patru pentru întreaga perioadă a războiului, depăşită numai de URSS, Marea Britanie şi SUA, şi ar fi trebuit să îi aducă statutul de stat cobeligerant.
Cobeligeranţa i-ar fi adus un loc la masa negocierilor, lucru pe care autorităţile sovietice, ca şi predecesorii ruşi la 1878 şi 1918, au luptat să-l evite cu orice preţ. De aceea, au pus veto la propunerile aliate de acordare a cobeligeranţei şi au impus un embargo asupra discuţiilor referitoare la contribuţia militară a României, care a rămas în vigoare un sfert de secol. Din nou, Transilvania a părut o monedă de schimb acceptabilă pentru cobeligeranţă, care, dată fiind prezenţa covârşitoare a forţelor militare sovietice în ţară, nu ar fi putut avea consecinţe prea mari. Şi distragerea atenţiei de la eforturile de a schimba compoziţia etnică din Basarabia şi Bucovina de Nord se poate să fi fost o cauză a sprijinului oferit de Moscova pretenţiilor Ungariei.
După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul Rakosi-Nagy a aprobat operaţiunile de infiltrare împotriva PCR. Agitaţia şi propaganda maghiară au continuat pe ideea că Transilvania se va întoarce curând la Ungaria. Această propagandă a fost în permanenţă sprijinită de Moscova, având ca scop distrugerea identităţii Statului Român independent.
Moscova urmărea cu viu interes lupta din interiorul PCR, unde doar câţiva lideri erau patrioţi şi care luptau pentru interesul naţional şi pentru românitate. Aceştia erau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer şi Nicolae Ceauşescu, care pot fi numiţi „cei patru muşchetari” ai României din perioada Razboiului Rece, când Blocul Sovietic strivea ca o carapace România. Cei patru nu au trădat niciodată interesul naţional, de aceea în repetate rânduri agenţii sovietici au încercat să-i înlocuiască, suprime şi chiar să-i asasineze. Ceilalţi din conducere, fie erau cetăţeni străini, fie erau români, dar erau recrutaţi de KGB şi erau loiali Moscovei şi Budapestei, (KGB, Comitetul Sovietic pentru Securitatea Statului). În această situaţie, România avea un statut de ţară ocupată, armata sovietică era pe tot cuprinsul ţării, comisarii sovietici erau adevăraţii stăpâni, iar conducerea ţării, peste 95 la sută era fidelă Moscovei şi Budapestei. Din conducerea ţării făceau parte (pe lângă cei patru): Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Valter Roman, Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu, Leonte Răutu, Corneliu Mănescu, Iosif Chişinevschi, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan ş.a., mulţi dintre aceştia erau agenţi cominternişti, fie că reprezentau „Biroul Moscova” sau alte facţiuni, toţi raportau Moscovei, independent de conducerea lui Gheorghiu-Dej.
Când Gheorghiu-Dej a reuşit să elimine „Biroul Moscova” din conducerea României, Stalin imediat a răspuns cu agresivitate prin înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM, 1952-1960), instituţionalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei. Proiectul de Constituţie trimis la Moscova în 1952 a fost „reformulat de Stalin şi Molotov” în sensul înfiinţării RAM. Stalin nu recunoştea România ca un stat unitar şi a mai solicitat ca în Constituţie să fie introdus un „preambul” în care să se specifice că România îşi datora existenţa „istoricei victorii a Uniunii Sovietice” şi „eliberării de către glorioasa armată sovietică”. Şi astăzi mai sunt unii care luptă pentru ca România să nu mai fie stat unitar, pentru a putea fi realizată federalizarea ţării.
Încă o dată, oficialităţilor locale române li se cerea să-şi părăsească posturile, în timp ce le lua locul noua conducere maghiară, numită de adjunctul ministrului de Interne, ungurul Janos Vincze (Ion Vinţe). În această situaţie, românii au devenit „străinii insultaţi sau ameninţaţi public”, iar Bucureştii nu erau capabili să intervină în vreun fel.
Lajos Csupor, conducător al RAM de-a lungul întregii sale existenţe, a menţinut un contact strâns cu reprezentanţii militari şi cu consulul sovietic la Cluj, ofiţer KGB, precum şi cu diplomaţii maghiari. „Mica Ungarie” creată de Stalin nu a întărit nici loialitatea maghiară faţă de România şi nici nu a liniştit Budapesta, deoarece aceasta vroia toată Transilvania, care era considerată inima Ungariei, scutul naţiunii maghiare, fortăreaţa salvării Ungariei.
Între 1950 şi 1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei, a avut mandatul specific de a încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică şi de sovietizare (rusificare) a populaţiei moldoveneşti. Pentru aceasta, Brejnev a trecut la o nouă serie de lichidări şi deportări care au redus populaţia românească cu 250.000, aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei”, fiind ajutat de Beria, Malenkov şi Suslov, iar Stalin a reconfigurat graniţele RSS Moldova, teritorii româneşti intrând în componenţa Ucrainei.
La 7 martie 1953, la numai două zile după moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a dat dispoziţii pentru ca toţi consilierii sovietici care controlau economia să plece, iar la mijlocul anului 1954, România a devenit primul membru al Blocului Sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovromurile, cu excepţia a două Sovromuri, răscumpărate în 1957.
În anul 1955, a fost înfiinţat Tratatul de la Varşovia, pentru a da riposta cuvenită Pactului NATO. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în ţară în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU (Serviciul de Informaţii Militare sovietic). Pe lângă Bucureşti, Serviciul de Informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi din Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională, în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceaste două regiuni de restul României, scopul final fiind încorporarea acestor regiuni la Uniunea Sovietică.
Primul serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în anul 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB (Securitatea de Stat Sovietică) şi KGB: directorul Pantelei „Pantiuş” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie şi de doi adjuncţi Alexandru Nicolschi, un feroce basarabean rusofil şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina, toţi duşmani ai românilor.
Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în 1951, sub îndrumarea lui Saharovski, era din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe. Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului. Primul şef al DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), comunist bulgar, iar ca adjuncţi ucraineanul Mihail Gavriliuk şi ungurul Wilhelm Einhorn. Au mai activat ungurul Adalbert Iszaek, ucraineanul Piotr Gonciaruk (Petre Popescu din cadrul NKVD) şi agentul GRU Serghei Niconov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei. Atât DGSP, cât şi DIE aveau scopul de a lupta direct împotriva interesului naţional, de a suprima organizaţiile emigranţilor români, cu scopul de a le distruge. ARLUS (Asociaţa Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), condusă de sovietici, avea rolul de a sovietiza cultura română. Aşa s-a reuşit lichidarea intelectualităţii româneşti.
În anul 1956, a izbucnit criza din Ungaria, urmată de invazia sovietică şi schimbarea lui Imre Nagy, ucis în 1957, cu Janos Kadar, numit la conducerea PCM. La cererea sovieto-ungară, România a trimis imediat la Budapesta 2.000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Rezultatul a fost benefic României, pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între românii din dreapta şi din stânga Prutului (2 milioane de români), ca aceştia să se vadă după 10 ani. De atunci şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.
În 1958, Kadar a vizitat România şi a declarat că Ungaria nu avea nicio pretenţie teritorială asupra României; aceasta a fost prima şi ultima declaraţie amicală a unui lider comunist ungar.
La 31 octombrie 1956, România a solicitat Moscovei retragerea trupelor şi a consultanţilor. Acest fapt s-a reuşit în 1958, a fost considerat o mare victorie a Bucureştilor, dar şi o mare greşeală a Moscovei, fiind acuzate serviciile de informaţii, ceea ce a dus la căderea lui Serov. KGB şi majoritatea liderilor de partid sovietici au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor sovietice din România ca pe cea mai mare greşeală a Moscovei. Retragerea trupelor din România avea să blocheze planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi va dejuca integrarea militară

Categorie: