„A fi aproape de Biserică înseamnă a te însoţi şi a te uni cu Iisus Hristos!”

- Dialog, sincer şi deschis, cu teologul şi publicistul Stelian Gomboş -

- Domnule Gomboş, dincolo de CV-ul dumneavoastră, care este unul bogat, consistent şi variat, spuneţi-mi, vă rog, cine sunteţi dumneavoastră?
- Cine să fiu, un om cât se poate de simplu, de normal, care nu are şi nu face nimic deosebit ori ieşit, neapărat, din comun, care trăieşte, pur şi simplu, „din mila Sfântului, făcând umbră pământului!”. Atât şi nimic mai mult, nimic altceva!
- Ştiind că anul acesta, în data de 8 iulie, veţi împlini 40 de ani şi parcurgând referinţele dumneavoastră bio-bibliografice, constat că aţi făcut şi faceţi câte ceva! De ce, totuşi, sunteţi destul de puţin prezent şi (de) vizibil în viaţa publică şi presa contemporană?
- Fiindcă nu am urmărit, în mod deosebit, acest lucru, fiindcă ceea ce am făcut sau, încă, mai fac, nu le-am realizat din acest motiv ori cu acest scop, pur şi simplu, nu am urmărit aşa ceva, ci am realizat totul din dorinţa de a sluji, şi eu, într-o formă, discretă dar concretă, lui Dumnezeu, Bisericii Lui şi semenilor mei, fără alte pretenţii, motivaţii sau privilegii.
- Între altele sau, mai bine zis, dincolo de bogata dumneavoastră activitate publicistică, văd că organizaţi, de o bună bucată de vreme, diferite activităţi spirituale şi conferinţe duhovniceşti în cadrul unei parohii bucureştene. Vă rog să detaliaţi puţin, adică, mai concret, despre ce este vorba?
- În baza unei prietenii mai vechi şi frumoase, Părintele Daniel Goga m-a invitat, la începutul anului 2014, să devin membru al noului Consiliu Parohial al Bisericii „Sfântul Cuvios Antonie cel Mare”, din cartierul bucureştean Titan, al Sectorului 3. Onorat şi încântat de poftire, am acceptat, spunându-i că vreau să organizez diferite acţiuni spirituale, manifestări de suflet şi acţiuni duhovniceşti. Zis şi făcut.
Părintele a fot, întotdeauna, întru totul de acord, cu toate iniţiativele mele, motiv pentru care, acum, cu acest prilej, doresc să-i mulţumesc în mod deosebit, pentru toată deschiderea, receptivitatea şi disponibilitatea Sfinţiei Sale, fiind un om tare cooperant şi un altruist înnăscut.
Aşa se face că din luna februarie 2014 şi până acum, între multe alte activităţi, am reuşit să organizez 72 de seri duhovniceşti, 8 campanii umanitare, 4 concerte de colinde, 3 spectacole de teatru creştin şi multe altele. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
- Ce faceţi, veţi continua?
- Eu cred şi zic că da.
- Cum se desfăşoară aceste seri duhovniceşti şi ce invitaţi de seamă aţi avut?
- O asemenea întâlnire se derulează pe parcursul a două ore, în prima parte invitatul/conferenţiarul îşi expune tema/subiectul anunţat, iar a doua parte constă în dialogul/dezbaterea cu participanţii din biserică.
- De regulă cine participă la aceste dialoguri?
- Credincioşi/membrii ai bisericii noastre, şi nu numai, de diferite vârste şi ocupaţii. Ce-i drept, tare m-aş bucura dacă ar participa mai mulţi, în special tineri, însă trebuie să avem multă înţelegere şi, nu în ultimul rând, necontenită răbdare, cu toţi şi cu toate.
- Nu uitaţi, vă rog, să-mi enumeraţi câţiva invitaţi de marcă!
- Da, voi face acest lucru, cu toate că n-aş vrea să omit ori uit pe careva, fiindcă eu consider că toţi au fost şi sunt nişte invitaţi deosebiţi, profesionişti, serioşi şi competenţi, fiecare în parte, acolo unde ei îşi desfăşoară activitatea, cu toată responsabilitatea! Ba, mai mult, vreau să le mulţumesc, tuturor, pentru toată dragostea, deschiderea, receptivitatea şi disponibilitatea de care au dat dovadă, mai ales că unii dintre ei au fost la noi de mai multe ori, chiar de trei sau, deja, de patru ori.
Iată o listă sumară: Părinţii Profesori: Gheorghe Holbea, Daniel Benga, Constantin Pătuleanu, Marian Vild, Jean Nedelea, Constantin Preda, Vasile Gordon, Emanoil Băbuş, Vasile Creţu, Silviu Tudose şi Ion Popescu. Părinţii: Nicolae Bordaşiu, Nicolae Tănase, Petru Moga, Daniel Barîcă şi Visarion Alexa. Părinţii Stareţi: Antim David, Ghelasie Iorga, Mihail Stanciu şi Nectarie Petre. Profesorii: Ion Marian Croitoru, Pavel Chirilă, Victor Marola, Vasile Timiş, Alin Mureşan, Adrian Georgescu, Corneliu Constantin Ciomâzgă, Marius Vasileanu şi Cătălin Ion.
Tuturor le adresez, aici şi acum, calde mulţumiri şi aleasă gratitudine, inclusiv celor care au promovat/mediatizat toate aceste manifestări spirituale şi momente duhovniceşti!
- Toţi sunt din Bucureşti?
- Nu toţi, însă majoritatea…
- Aţi avut şi oameni care v-au refuzat?
- Da.
- Din ce motive?
- Nu ştiu, probabil din lipsă de timp.
- Puteţi să exemplificaţi?
- Nu.
- De ce?
- Nu vreau, lăsaţi, vă rog, aşa!
- În alegerea subiectelor, a temelor, de ce anume s-a ţinut cont?
- De pregătirea, domeniul de activitate, aria de competenţă sau specializarea invitaţilor, de interesul şi preocupările, sugestiile sau recomandările participanţilor, precum şi de tematica aleasă de conducerea Bisericii Ortodoxe Române, pentru fiecare an în parte. De pildă, ştiţi bine că anul acesta este unul omagial, dedicat sfintelor icoane, iconarilor şi pictorilor bisericeşti, precum şi unul comemorativ, dedicat Părintelui Patriarh Iustinian Marina, precum şi tuturor apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului!
- Ştiu că aţi organizat şi un parastas în cinstea lor.
- Precum şi o vizită, un pelerinaj la Memorialul - Fortul 13 Jilava!
- Consideraţi că au fost, pentru participanţi, în lumea de azi, de folos toate aceste demersuri?
- Nu de folos, de cel mai mare folos!
- De altminteri, este cunoscut faptul că dumneavoastră aveţi nenumărate studii consacrate vieţilor marilor duhovnici ortodocşi români, mai ales cu privire la suferinţele îndurate de ei în perioada comunistă. Care dintre duhovnicii pe care i-aţi studiat v-a impresionat cel mai mult cu privire la luptele sale împotriva regimului opresiv comunist?
- Să ştiţi că mi-este foarte greu, aproape imposibil, să gândesc, să mă raportez doar la unul dintre ei, în condiţiile în care, în această ipostază, postură ori situaţie, socială, au fost mulţi, tare mulţi, de fapt cei mai mulţi, în fond aproape toţi marii bărbaţi a Bisericii, Ţării, Poporului şi Neamului nostru, românesc, fiecare dintre ei având, marcând şi impresionând, într-un mod cu totul aparte, cu şi prin viaţa, suferinţele, chinurile, umilinţele, torturile şi caznele de care au avut parte şi la care au fost supuşi, în perioada totalitără, în temniţele comuniste de la noi.
Astfel încât, pentru a nu greşi ori a împieta memoria, cinsitrea, recunoştinţa sau preţuirea ori admiraţia faţe de oricare dintre ei, nu îl voi remarca, reţine sau exemplifica ori aprecia numai pe unul, ci îi voi aminti, evoca, enumera şi pomeni pe toţi, la unison!
Da, într-adevăr, în ultima vreme am tot vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.
Încerc şi mă străduiesc să cred şi să am convingerea sau nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin, apune!
Căci, „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!
Apropo, dacă ar fi să vin cu o propunere, cu o sugestie la adresa conducerii Bisericii noastre, ar fi aceea ca, începând cu acest an comemorativ, să le fie consacrată, anual, o duminică, întru cinstită pomenire şi veşnică amintire ori vrednică aducere aminte, neîntreruptă comemorare şi omagiere!
Eu consider că ar fi un lucru extraordinar, în sfârşit, să-mi fie iertată îndrăzneala!
- Chiar aşa, cum aţi ajuns dumneavoastră să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu şi să frecventaţi şi chiar să slujiţi Biserica? Altfel spus, de când mergeţi la Sfintele Slujbe ale Bisericii?
- De mic, aşa m-am pomenit în familie, în acest fel am crescut!
- Cine a contribuit, în mod decisiv, în acest sens, şi cine v-a călăuzit primii paşi către Dumnezeu şi Biserică?
- Două femei minunate: Bunica dinspre mamă şi mama (vă rog să-mi iertatţi emoţiile). Eu consider că am întâlnit şi cunoscut mai mulţi sfinţi şi între oamenii simpli, dar aleşi, care au dus o viaţă sfântă. Prima este chiar bunica, pentru care mă rog, ca şi acolo, Sus, în Împărăţia lui Dumnezeu, să rostească toate aceleaşi rugăciuni pe care ni le-a împărtăşit nouă, aici, jos, copiilor şi, mai ales, nepoţilor ei, în fiecare zi, dimineaţa şi seara.
Păcat, însă, că cei mai mulţi dintre noi realizăm prea târziu că am fost contemporani cu nişte sfinţi, de cele mai multe ori numai atunci când nu mai sunt printre noi, însă am ferma convingere că ei rămân, permanent, cu noi, mijlocind pentru noi şi purtându-ne, neîncetat, de grijă!
- Observ că sunteţi foarte emoţionat, puteţi să-mi spuneţi cum o chema?
- Ana.
- A murit demult?
- A adormit întru Domnul şi întru aşteptarea vieţii celei veşnice, în urmă cu 27 de ani, adică în 1990.
- Ce vârstă avea?
- 90 de ani, 10 copii, 32 de nepoţi şi 16 strănepoţi, fiind văduvă de vreo 35 de ani!
- O viaţă cu adevărat exemplară!
- O femeie cu adevărat credincioasă, evlavioasă, virtuoasă şi pilduitoare, o bucată de om într-o carcasă înnaripată de înger, cu un suflet de maică autentică!
- Şi pe mama cum o cheamă?
- Irina, aaa, altă femeie grozavă, straşnică nu alta, ar merita să o cunoaşteţi, v-ar cuceri din prima!
- În ce sens. Ce ar contribui la această situaţie ori stare de fapt?
- Dar ce n-ar contribui, totul, felul ei de a fi, modul ei de se comporta.
- Soţia ce spune, este tot aşa, cum o cheamă?
- Soţia mea este o minune de om, un dar al lui Dumnezeu oferit mie, nevrednicului, ce să mai spun, sunt fără cuvinte - o cheamă Oana.
- Văd că v-aţi înseninat la faţă! Chiar mă bucur că realizăm, împreună, acest interviu, mi se pare că sunteţi un interlocutor inepuizabil, care puteţi crea o companie agreabilă şi o atmosferă plăcută!
- Doar vi se pare! (zâmbeşte, râde)
- Revenind puţin, până la urmă de ce mergeţi la Biserică, ce vă place sau ce vă impresionează, ori ce vă interesează, în mod special, acolo?
- Merg ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, cu Sfinţii de lângă noi şi mine însumi!
La Biserică îmi place totul, vreau să ascult, să urmăresc şi să învăţ totul: şi Sfintele Slujbe, şi cântarea, şi predica, omilia, cateheza ori cuvântul de învăţătură, şi erminia picturală, iconografia, vestimentaţia sacerdotală, ambianţa, atmosfera, într-un cuvânt totul.
Cel mai important, însă, este faptul că acolo ai fericita ocazie de a te intâlni cu Iisus Hristos Domnul, a-L mânca şi a-L bea pe El - Cel Euharistic, ieri, azi şi în veci Acelaşi!
Pe Care „dacă îl vom mânca şi îl vom bea nu vom mai flămânzi şi înseta în veac”! Ce binecuvântat prilej, ce sfântă şi mare şansă!
- Să văd eu cum îi convingeţi dumneavoastră pe tineri, de pildă, pentru a crede ce spuneţi acum!
- Eu nu spun de la mine, ci zice Sfânta Scriptură - care conţine cuvintele vieţii celei veşnice! Pe de altă parte, eu, unul, nu caut să conving pe nimeni, ci ei, tinerii, dacă mă vor vedea pe mine, că, într-adevăr, cred şi împlinesc toate aceste adevăruri şi principii, mă vor lua drept exemplu de bună practică şi demn de urmat, şi vor face şi ei întocmai!
Căci, în Creştinism „vorba convinge, dar fapta învinge”, adică exemplul personal.
Altfel spus, „a fi aproape de Biserică înseamnă a te însoţi şi a te uni cu Iisus Hristos”!
- În altă ordine de idei, însă în acelaşi registru şi context, v-aş ruga să îmi spuneţi care au fost duhovnicii români pe care aţi avut ocazia să îi cunoaşteţi personal şi care au avut un impact major asupra evoluţiei personalităţii şi gândirii dumneavoastre teologice?
- Sunt mulţi şi foarte însemnaţi Părinţii Duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care, din mila lui Dumnezeu şi dragostea Sa cea sfântă, au lăsat o vie impresie asupra mea; aş putea întocmi, aici şi acum, o adevărată listă, de fapt, un bogat, generos şi veritabil pomelnic, pe care îl păstrez la loc de cinste, în cămara inimii mele:
Dacă ar fi să enumăr câţiva dintre ei, voi menţiona faptul că primul mare Părinte Stareţ, mai puţin cunoscut, dar deosebit, a fost Arhimandritul Timotei Iftimie de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, primul lăcaş monahal pe care l-am vizitat, întâia oară, în iarna anului 1985.
Următorii Părinţi Duhovniceşti renumiţi pe care i-am întâlnit şi cunoscut, au fost Cuvioşii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa, în vara anului 1986, în cadrul unui pelerinaj de suflet la vetrele călugăreşti nemţene, între care, la loc de frunte, s-a numărat Mănăstirea Sihăstria.
În vara următorului an - 1987, aflându-mă într-un pelerinaj, organizat tot de către Părintele Diacon Gheorghe Băbuţ de la Biserica cu Lună din Oradea, însă de data această pe la mănăstirile din Banat şi Oltenia, i-am întâlnit pe Părinţii: Ioan Negruţiu de la Timişeni, Vasile Prescure de la Mănăstirea Lainici, Neonil Ştefan - Stareţul, Lavrentie Şovrea şi Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Veniamin Micle - Cărturarul de la Bistriţa Olteană, Gamaliil Vaida de la Cozia şi mulţi alţii.
În vara anului 1988, i-am cunoscut pe Părinţii Nicolae Steinhardt - Scriitorul şi Serafim Man, vieţuitori autentici ai Mănăstirii „Sfânta Ana” - Rohia, din Ţara Lăpuşului.
În varanţa anului 1989, i-am întâlnit, în frumoasa Moldovă, pe Părinţii: Ioanichie Bălan şi Iustin Pârvu - care se aflau, atunci, ca vieţuitori ai Mănăstirii nemţene Bistriţa, apoi pe Părintele Dosoftei Muraru de la Mănăstirea Slatina, Iachint Unciuleac - blândul Stareţ al Putnei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Chiril Constantin, Melchisedec Velnic - actualul Stareţ şi Calinic Dumitriu - actualul Episcop Vicar de la Iaşi.
După aşa-zisa revoluţie, chiar în primii ani, i-am cunoscut, întâlnit şi reîntâlnit pe Părinţii: Benedict Ghiuş - Cărturarul la Mănăstirea Cernica, Ioan Iovan la Mănăstirea bucureşteană Plumbuita şi apoi, la Mănăstirea Recea, judeţul Mureş, de care am fost foarte legat, din punct de vedere spiritual, Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu la Mănăstirea bucureşteană Antim, Arsenie Papacioc la Techirghiol, judeţul Constanţa, Serafim Popescu şi Teofil Părăianu, de care am fost foarte legat şi cu care am avut o relaţie specială, la Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, Iustin Pârvu la Mănăstirea „Petru Vodă” şi Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria, Vartolomeu Androni - actualul Stareţ al Coziei lui Mircea cel Bătrân, Ilarion Argatu la Mănăstirea Cernica, Visarion Coman la Clocociov, Nicodim Dimulescu la Mănăstirea prahoveană Crasna, de care mă leagă o relaţie cu totul aparte, Ioachim Popa de la Frăsinei, athoniţii şi prodromiţii: Petroniu Tănase, Iulian Filip, Dionisie Ignat, Ioan Şova şi Iustinian Stoica. Apoi, Gherontie Puiu de la Caraiman, Buşteni, judeţul Prahova, Paulin Lecca de la Rogozu, judeţul Vrancea, Dimitrie Bejan de la Hârlău, judeţul Iaşi, Serafim Bădilă de la Căşiel, judeţul Cluj, Ioasaf Popa din Bucureşti şi mulţi, mulţi alţii.
Toţi, în mai mare sau mai mica măsură, într-o formă sau alta, au avut un rol, un loc, un rost şi un impact major asupra evoluţiei mele spirituale.
Cei mai mulţi dintre ei au plecat în lumea de dincolo, cea cerească şi veşnică şi, la cei mai mulţi dintre ei, am participat la Slujba lor de prohodire şi înmormântare.
Bunăoară, şi în urmă cu doi ani - adică în 2015, fiindcă, atunci a fost anul omagial-comemorativ închinat Marilor Părinţi Duhovniceşti, le-am organizat un frumos parastas, în cadrul căruia i-am evocat pe toţi aceşti Oameni ai Duhului, şi pe mulţi alţii, frumoşi, atât la stat cât şi la sfat, cei mai mulţi dintrei ei, născuţi, de acum, în lumea luminii neînserate a Raiului, celest şi peren.
- Stimate domnule Gomboş, chiar în anul acesta, în urmă cu ceva timp, aţi organizat o conferinţă despre mişcarea spirituală „Rugul Aprins” - un fenomen care mă preocupă şi impresionează şi pe mine. Cât de mult a însemnat din perspectiva dumneavoastră „Rugul Aprins” ca factor de rezistenţă în lupta împotriva opresiunii comuniste din România?
- Mişcarea, fenomenul „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştii anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care fenomenul „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins” a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist.
Grupul „Rugul Aprins” s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.
Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe-dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ Părintele Mihai Avramescu sau scriitorul Ion Marin Sadoveanu.
Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când poetul creştin Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când Părintele Bartolomeu Valeriu Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Sfânta şi Dumnezeieasca Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti.
După minunatele slujbe şi predici ale Părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.
Gruparea, mişcarea „Rugul Aprins” nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi niciun regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins” spre aprofundarea credinţei.
Prin urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă.
Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană.
A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi, ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv, înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.
Doamne, dă ne credinţa şi puterea mărturisitoare a celor ce au fost rug nemistuit pentru dragostea Ta!
Ne bucurăm de faptul că toţi aceşti Mari Părinţi Duhovniceşti sunt tot mai căutaţi/accesaţi/propovăduiţi şi mărturisiţi, atât la noi în Ţară, iar, mai nou, şi în afara graniţelor ei, atât de noi, românii, cât şi de către fraţii noştri, europeni şi nu numai, convertiţi, într-u aceeaşi credinţă, chiar dacă sunt de alt neam sau (de) altă cultură ori limbă.
- Domnule Gomboş, vă propun să încheiem, aici, acest dialog, lăsând loc altor întrebări, teme şi subiecte, pentru altă dată. Ce ziceţi, sunteţi de acord? Dumneavoastră cum doriţi să încheiem?
- Aducând mulţumire, lui Dumnezeu, pentru toate câte ne-a făcut nouă, pentru toate câte ne-a dăruit El nouă, cu smerită recunoştinţă şi sfântă închinare, dând Slavă lui Dumnezeu - Cel întreit în Persoane, Tatului şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin!
- Amin! Mai permiteţi-mi, totuşi, o ultimă întrebare, aşa, ca un bonus, şi anume: vă apropiaţi de împlinirea vârstei de 40 de ani, motiv pentru care vă adresez, şi pe această cale, un sincer „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”. Ce planuri, idei sau proiecte aveţi pentru viitor?
- Mulţumindu-vă, în mod deosebit, atât pentru strălucita ocazie de a vă acorda acest interviu, cât şi pentru urările adresate, anticipat, vă voi răspunde, simplu şi concis, şi anume: cel mai bine este să vorbeşti despre ce ai făcut, nu despre ce vei face, fiindcă ziua de mâine este a lui Dumnezeu, nu a noastră, nu a mea, altiminteri mai bine este „să taci tu ca să vorbească faptele tale”, rămânând ca proiectul meu, de bază şi prioritar, să fie, acela de a avea în vedere să nu ratez sfânta ocazie de a nu pierde mântuirea, sufletului şi a trupului, oferită mie în dar, de Preabunul şi Preamislostivul nostru Domn Dumnezeu!
- Vă mulţumesc din suflet, domnule Stelian Gomboş! Ce ziceţi, sunteţi de acord să ne mai întâlnim, să ne mai vedem şi altădată. Acum chiar trebuie să vă recunosc şi să vă mărturisec un lucru, şi anume: nu ştiu de ce, însă chiar vă credeam un om mai scorţos, mai pretenţios, când-colo m-am întâlnit cu o persoană foarte degajată, abordabilă şi accesibilă.
- Cu mare plăcere, oricând, cu toată dragostea şi cu sincera sau nedisimulata bucurie! Să dea Bunul Dumnezeu să ne mai întâlnim şi vedem sănătoşi, bucuroşi şi cu folos! Apropo, aţi avut puţin noroc (râde), ca astăzi scorţosul şi pretenţiosul să se afle într-o zi de concediu.

Interviu realizat de Paul Cristian Şoloc

(https://steliangombos.wordpress.com/)

Categorie: