„În fiecare sat, în fiecare localitate din Harghita si Covasna, am lãsat un tricolor românesc”

IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului:

În tumultul de ştiri de la televiziuni, o veste a trecut aproape neobservată, deşi ar fi fost de aşteptat să cadă ca un trăsnet: Arhiepiscopul de Harghita şi Covasna, IPS Ioan Selejan, omul providenţial pentru românii din zonă, a părăsit scaunul din MiercureaCiuc, fiind desemnat să poarte Crucea Mitropoliei Banatului, aşezându-se în jilţul legendarului Mitropolit Nicolae Corneanu. De la cârja arhiepiscopală pe care scria „Harghita şi Covasna”, pusă în mâna sa de Sfântul Sinod, Înaltpreasfinţitul Ioan a fost trimis să păstorească o regiune bogată şi occidentalizată, unde biserici sunt destule, dar credincioşi, mai „reci”... De la vocaţia de mare constructor şi administrator de sfinte lăcaşuri, prea bunul şi luminatul Ioan Selejan s-a mutat într-un scaun de ziditor de suflete şi credinţă, de păstorire calmă şi profundă, dedicată sfântului altar. Să îi pomenim cu recunoştinţă trecutul. În 20 de ani, a construit în Harghita şi Covasna 167 de sfinte lăcaşuri, refăcând un patrimoniu de secole al Ortodoxiei româneşti din zona secuiască, a refăcut biserici, mânăstiri şi şcoli! Se pune întrebarea: ce se va întâmpla cu creştinii ortodocşi din Harghita şi Covasna? Înaltpreasfinţitul Ioan este optimist.

„În Harghita şi Covasna am lăsat cea mai mare densitate de biserici ortodoxe pe cap de locuitor din România”
- Ce aţi lăsat în urmă în Harghita şi Covasna, Înaltpreasfinţite?
- Întâi de toate, în fiecare sat, în fiecare localitate, am lăsat un tricolor. Dumnezeu era acolo şi înainte de a veni eu, în 1994. Pe Dumnezeu l-am găsit acolo, dar ceea ce am adăugat eu, ca avere, consider că este tricolorul românesc. Le-am dat nădejdea, le-am lăsat speranţa românilor de acolo că nici Dumnezeu, şi nici românii, de o parte şi de alta a Carpaţilor, n-o să-i uite niciodată şi că vor rămâne pentru totdeauna în matca şi-n matricea acestei sfinte Românii. Am lăsat, apoi, cea mai mare densitate de biserici ortodoxe pe cap de locuitor din România. Din păcate, multe sate româneşti au fost maghiarizate, şi azi avem biserica, dar nu mai sunt credincioşii. Am lăsat preoţi la fiecare altar românesc, am lăsat mănăstiri care să contribuie şi ele la dăinuirea fiinţei româneşti din acea parte de Ţară, şi care, împreună cu preoţii şi cu credincioşii, să se roage mai departe pentru neamul nostru. Acesta a fost mereu îndemnul meu către cei cu care am trudit vreme de 20 de ani, acolo, în munţi. Chiar în ziua în care aici, în Banat, ajungea vestea alegerii mele ca mitropolit, eu coboram de pe schele, după ce pusesem ultima cruce pe clopotniţa ultimei biserici pe care am rezidit-o în Harghita, la Mănăstirea Doamnei din Topliţa, datând de la 1758. Cred că Dumnezeu a spus: ajunge! Acum mergi şi predică într-o altă parte, unde sunt biserici, dar este nevoie de predică.

„Singurul foc din Transilvania trebuie să fie focul de la candelă”
- În scaunul pe care l-aţi lăsat liber a fost ales un episcop tânăr, PS Andrei Moldovan. Cine este noul vlădică şi cum credeţi că va reuşi să şteargă lacrimile de pe obrajii preoţilor şi credincioşilor care deplâng plecarea dumneavoastră?
- Cel care a fost deja ales de Sfântul Sinod, Preasfinţitul Andrei, este născut prin părţile Mureşului (la Cheţani), şi încă de la 21 de ani a bătut la porţile Mănăstirii Topliţa. L-am îndrumat să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi apoi l-am îndrumat spre Tessalonic, în Grecia, unde şi-a completat studiile, cu încă trei ani de zile. Când Mitropolitul Ardealului de la Sibiu mi-a cerut un tânăr ca să-i fie de ajutor, i l-am încredinţat pe călugărul Andrei. Astfel, timp de şapte ani, a luat contact şi cu alte parohii din Transilvania şi a putut să înveţe tainele administraţiei bisericeşti la o mitropolie atât de veche din spaţiul transilvan. Aş putea spune că, după 13 ani pe lângă mine, la Harghita, şi după şapte ani pe lângă Înaltpreasfinţitul Streza, la Sibiu, am credinţa că va putea să ducă mai departe activitatea pastorală misionară în acel spaţiu. Am această credinţă, mai ales că, la această dată, cunoaşte aproape toate parohiile şi aproape pe toţi preoţii. Nu merge într-un loc necunoscut, ştie Eparhia, iar în timp, nădăjduiesc că va face o bună legătură cu credincioşii, mai ales că s-a implicat în reconstrucţia unei mănăstiri vitregite în vremea ocupaţiei horthyste, Mănăstirea Făgeţel, contribuind la repunerea ei pe harta spirituală ortodoxă şi românească din acea parte de Ţară. Dacă va avea nevoie, cât Dumnezeu mă va mai ţine în viaţă, îi voi fi la dispoziţie cu un sfat duhovnicesc, cu un sfat practic, pentru detensionarea relaţiilor interetnice din zonă. Îl încurajez să procedeze cu multă blândeţe, cu multă înţelepciune, să nu-i judece pe oameni după câţiva lideri politici zgomotoşi, care sunt împotriva Neamului Românesc. Acolo sunt mulţi maghiari de toată cinstea, cu care am colaborat foarte mult şi bine în construirea unor biserici şi mănăstiri. Am ridicat multe astfel de lăcaşuri sfinte cu meşteri de etnie maghiară. Avem, cu maghiarii de rând, mai multe puncte comune decât divergenţe. La acest din urmă capitol, al divergenţelor, îl sfătuiesc pe Preasfinţitul Andrei să fie atent, că orice divergenţă poate aprinde munţii. De aceea, am spus întotdeauna, că singurul foc din Transilvania trebuie să fie focul de la candelă, şi să nu fim noi, Biserica, vreodată aprinzători de altfel de focuri. Credinţa asta m-a călăuzit întotdeauna, am trăit în bună înţelegere cu toate cultele, cu toate etniile, deoarece avem o bază de lucru creştină şi toţi ne tragem învăţămintele dintr-un singur izvor: Sfânta Scriptură, Învăţătura lui Hristos, care pe toţi ne iubeşte şi pe toţi ne doreşte a fi fii ai păcii.

„A fost ca şi când mi-ar fi murit mama a doua oară atunci când m-am despărţit de Arhiepiscopia Harghitei şi Covasnei”
- Cum a decurs „ruperea” dumneavoastră de Arhiepiscopia Harghitei şi Covasnei, de locurile acelea unice prin frumuseţe, de preoţi, de credincioşi, de zidirile în care aţi investit atât de mult suflet, în special de Mănăstirea de la Izvorul-Mureşului, o capodoperă de arhitectură şi pictură murală?
- Să ştiţi că despărţirea mea de acea Eparhie a fost şi este foarparhie a fost şi este foarte grea! N-am simţit pe inima mea o asemenea stare şi ruptură decât, păstrând proporţiile, atunci când mi-a murit mama. Până ce s-a stins ea, n-am ştiut în ce parte din piept îmi este inima. Simţeam că am inimă, dar nu ştiam unde este... Când mi-a murit mama, atunci am simţit o durere imensă în stânga şi aşa am aflat unde bate. Acum, la despărţirea de Arhiepiscopia din munţi, am avut o a doua experienţă în viaţă, de parcă mi-a murit mama a doua oară, mai ales că, la venirea în Banat, am văzut că mănăstirile din partea aceasta de Ţară sunt mult mai modeste decât cele pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor, le-am ctitorit în Harghita. Dar am mângâiere şi în partea aceasta de Ţară, pentru că am găsit aici o sete deosebită de cuvântul lui Dumnezeu. Şi atunci, mă mângâi când văd în Catedrala Mitropolitană din Timişoara douătrei, până la cinci mii de oameni, cărora pot să le propovăduiesc curora pot să le propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu. Iată că, zic eu, mi-a apărut această compensare la cele trăite după plecarea de la Miercurea-Ciuc, unde am fost ca un haiduc în munţi. Aici, spunea cineva, am şi devenit un haiduc al... Banatului. Aceasta este marea mea bucurie, cum vă spuneam, că am găsit credincioşi însetaţi după cuvântul Sfintei Scripturi.
- Cum se manifestă setea aceasta de credinţă din Banat şi felul de a fi al credincioşilor şi preoţilor, ţinând seama că percepţia publică este că, în această zonă, sunt mai mulţi laici decât credincioşi?
- Spunem „bănăţeni”, dar vreau să vă amintesc că aici s-a stabilit, în decursul timpului, un număr important de credincioşi din părţile Moldovei, ale Olteniei şi ale Bihorului meu natal. Sunt localnici mulţi cu un anumit specific local, bănăţean, dar aici s-au stabilit şi şvabi, şi maghiari, şi sârbi, şi alte neamuri. Este o bună convieţuire interetnică, cimentată în secole. Venind în ultimii 50 de ani, moldovenii, oltenii şi bihorenii au crescut setea de credinţă. La predicile mele iau parte şi credincioşi din Iaşi, din Vâlcea sau din Focşani, care vin anume să mă asculte.
- Aţi venit într-un loc unde oamenii mai au încă în urechi predicile fostului Mitropolit Nicolae Corneanu. Cum v-au primit enoriaşii care nu cunoşteau nici puterea duhovnicească, nici talentul oratoric, nici cultura enciclopedică, nici excepţionala dumneavoastră pricepere administrativă?
- Într-adevăr, Înaltul Nicolae a păstorit aceste meleaguri timp de 52 de ani, ajunsese o adevărată legendă. Ca să vedeţi cum s-a stabilit relaţia dintre mine şi foştii săi enoriaşi, care a avut loc pe nesimţite, rapid şi profund, am să vă dau exemplul unei recente duminici la Catedrală, unde am ţinut o predică de aproape o oră şi unde cineva a avut curiozitatea ciudată să măsoare în cât timp ies eu din sfântul lăcaş, de la altar, până la uşă. Mi-a spus după câteva zile: drumul acela de câteva zeci de metri a durat 40 de minute! „Întârzierea” a constat din strângerea mâinilor, din punerea pe pieptul meu a capetelor celor care plângeau, din mângâierea celor îngenuncheaţi, din atingerea celor care doreau să-mi sărute mâna. Într-un cuvânt, din relaţia călduroasă dintre vlădică şi credincioşii săi. Acestea sunt pencioşii săi. Acestea sunt pentru mine semne că cei ce-L iubesc pe Dumnezeu m-au aşteptat şi, chiar dacă seamănă puţin a mândrie, unii dintre ei mi-au spus că m-au aşteptat de 25 de ani... Deşi nu mai vizitasem Timişoara de 40 de ani, de când am fost militar, aceşti oameni mă ştiau şi mă aşteptau. De aceea şi cărţile mele sunt căutate. Mi-a apărut recent un volum intitulat „Pe cărarea Raiului”, o culegere de dialoguri duhovniceşti, şi editura m-a înştiinţat că a ajuns la ediţia a treia. Iată: am fost un propovăduitor şi un administrator al credinţei îngemănate cu tricolorul, iar astăzi sunt un duhovnic, un predicator al cuvântului lui Dumnezeu, într-un loc cu sete de credinţă. Vreau să ţin lumina credinţei sus, după cum m-a ajutat Dumnezeu să izbândesc toată viaţa. (…)

(Articol, de Ion Longin Popescu, preluat de pe www.formula-as.ro)

Aparut in :