Filosoful Andrei Pleşu şi sentimentul patriotic

Cât de mult greşeşte Andrei Pleşu - şi săgeţile sale sunt conştient lansate cu un anumit scop, într-o anumită direcţie - numind pe cineva „vietate lăcrămoasă” (în articolul Despre prostie. Informaţii din teren, postat la 13 februarie 2017) numai pentru că respectiva „vietate” îşi asumă patriotismul ca atitudine deschisă în viaţa publică. Este ca şi cum poporul cel simplu şi fără „lucruri măreţe” în spate nu ar avea legitimitatea de a se „lipi” de „identitatea patriei”. Este ca şi cum noi, cei care nu suntem un Richard Gere ori Florin Piersic din tinereţe, ne-ar culpabiliza cineva pentru că ne îndrăgostim de o fată superbă şi inteligentă. Sentimentele nu pot fi culpabilizate, culpabile pot fi doar atitudinile noastre raportate la aceste sentimente. Din păcate, Pleşu nu se referă aici la atitudine, ci la patriotism ca sentiment. Dacă Pleşu ar fi fost Ştefan cel Mare, i-ar fi refuzat să i se alăture pe mulţi răzeşi vajnici şi patrioţi, pe motivul că n-au în spate o operă. Nu se putea baza nici pe Ureche, Costin sau Neculce, pentru că strămoşii noştri cronicari au apărut mai târziu, astfel că bietul Pleşu (alias ipotetic Ştefan cel Mare) singur, avându-l alături eventual doar pe Daniil Sihastrul, nu ar fi făcut faţă puhoiului otoman şi iată că simpaticul şi deosebit de inteligentul nostru filosof, de astă dată în postura de voievod, ne-ar fi compromis definitiv istoria.

Categorie: