Găştile de partid şi de stat şi acţiunea lor distrugătoare

„În paternul nostru naţional, preferăm să avem la suprafaţă prostul satului, nu înţeleptul satului. Ne dăm deştepţi, pentru a nu fi consideraţi prostul satului, dar de fapt, modelul lui e singurul pe care îl edificăm.”
(prof. dr. Florin Colceag, cunoscut descoperitor al geniului românesc în rândul tinerilor)

Cei din generaţia mea, adică a celor trecuţi puţin peste 50 de ani - tineri însă la momentul 1989 -, au trăit cu speranţa că şi în Ţara aceasta lucrurile se vor schimba şi (re)aşeza. În bine, evident. Condiţiile de atunci erau excelente, iar situaţia economică relativ bună. Fără datorii externe, cu creanţe de încasat de peste 24 de miliarde de euro (la valoarea actuală a acestora) şi cu o stare de entuziasm deosebit din partea populaţiei, startul părea a fi unul foarte bun.
Nimeni nu se gândea atunci la ceea ce avea să vină: droguri, prostituţie - inclusiv cea politică -, trafic de armament, terorism, corupţie la nivel înalt etc.. Riscurile inevitabile ale libertăţii şi democraţiei, desigur, ar putea spune cineva mult mai avizat. Însă după 24 de ani de democraţie livrată generos din afară, dar fără „instrucţiuni de folosire” - aşa cum am mai spus cândva -, cu fiecare zi care trece constatăm că această „schimbare în bine” devine, de fapt, o fata morgana, iar democraţia de la noi, o construcţie sui-generis cu specific românesc şi balcanic.
Privită de sus şi „pusă la colţ” în mod constant de către UE - un Plan Valev ceva mai elaborat şi cu mai mult „ştaif”-, dar şi de alte organisme internaţionale, pentru fapte mai mult sau mai puţin discutabile şi condamnabile, România nu are minime reacţii de demnitate naţională, aşa cum ar fi fost firesc şi de aşteptat. Înainte de toate însă, România nu are acasă la ea o politică naţională, un program de ţară, un IDEAL de împlinit pe termen scurt, mediu şi lung, care să atragă cetăţenii spre un deziderat comun, alături de guvernele care s-au succedat la conducere şi care, într-un benefic spirit al continuităţii, seriozităţii şi progresului, indiferent de culoarea lor politică, să-l urmeze măcar în linii mari.
De aceea, ca o consecinţă firească, încrederea populaţiei în clasa politică românească, de la stânga la dreapta eşichierului politic (presupusa noastră elită), este deplorabilă. O clasă politică jenantă, măcinată de scandaluri mai mult sau mai puţin regizate, care se dă în stambă în mod lamentabil, cu diverse ocazii, şi-şi „ridică poalele politice” în media aservită. Însă ceea ce este deosebit de grav, urmare a acestei stări de fapt, a scăzut foarte mult încrederea în capacitatea Statului Român de garant al apărării drepturilor cetăţeanului. În acest sens, a se vedea mai ales cazurile cetăţenilor de naţionalitate română din judeţele Harghita şi Covasna, care se simt abandonaţi de acest stat şi de politicienii care pretind că-i reprezintă şi care-şi aduc aminte de ei doar în campanii electorale.
Relaţia dintre cetăţean şi stat şi viceversa a ajuns în prezent să fie una de suspiciune reciprocă şi nu de solidaritate, aşa cum ar fi fost firesc. Pentru cei care doresc să aprofundeze subiectul, le recomand să citească „Contractul social” de J.J. Rousseau, „Spiritul legilor” de Montesquieu şi, în mod obligatoriu, studiile lui Gaetano Mosca referitoare la legătura dintre elite (adică, cei care conduc teoretic statul) şi mase (noi, cei mulţi, dar nu şi proşti).
Când ai ajuns să ai circa un sfert de milion de analfabeţi, dar - paradoxal! - o puzderie de facultăţi, mai mult sau mai puţin acreditate, care produc pe bandă rulantă şomeri cu diplome, un sistem de sănătate aproape de colaps, permanent dar inutil reformat, cu medici care pleacă cu miile din sistem, cu o cifră a şomajului de 23 la sută în rândurile tinerilor sub 25 de ani, cu o economie naţională care agonizează şi cu o datorie externă de peste 100 de miliarde de euro, cu un nivel al corupţiei care a atins ca o cangrenă aproape toate instituţiile statului, când ai ajuns să asişti pasiv şi buimac la tăierea accelerată şi neverosimilă a pădurilor din Carpaţi - de anul acesta, chiar şi la vânzarea pământului Ţării -, la retrocedări făcute deseori aiurea şi în dispreţul elementar al dreptului, ce poţi să mai aştepţi bun din partea celor care guvernează de un sfert de secol acest stat?
Când bogăţiile Ţării sunt gajate străinilor (FMI, spre exemplu) sau date în condiţii total dezavantajoase pentru noi, când personaje de peste Ocean, dar şi din Occident fac lobby - noi îi spunem trafic de influenţă - pentru diverse interese americane sau ale Uniunii Europene, ce poţi oare să mai crezi? Mai suntem noi un stat suveran? În ce măsură? Cât de suveran şi care este preţul suveranităţii noastre? Pot oare să ne răspundă guvernele care s-au succedat la putere cu „binecuvântare” externă?
Când rata natalităţii este într-o permanentă scădere, când populaţia totală a României este şi ea în scădere accentuată an de an şi când tendinţele de enclavizare sunt tot mai des şi insistent clamate de extremiştii unguri, poţi oare să mai aştepţi ceva bun din partea celor care te guvernează de peste 24 de ani, dar care nu găsesc soluţii juste şi sunt permanent dispuşi la compromisuri posibile şi chiar imposibile? Cum am ajuns oare aici? A fost incompetenţă sau rea-voinţă din partea celor care ne-au condus şi ne conduc? Sau poate amândouă la un loc? Mai există oare un viitor viabil şi demn pentru această Ţară?
Eu, personal, nu mai cred că mai este posibil aşa ceva, cu această clasă politică la putere. Orice om realist, decent şi demn, neînregimentat politic, va înţelege că suntem într-un moment de mare impas. Nu avem o clasă politică credibilă şi, ceea ce este foarte grav, nu avem un lider politic carismatic, capabil să polarizeze interesul şi încrederea cetăţenilor. Prezenţa la urne din ultimii ani demonstrează cu prisosinţă acest lucru.
Supradimensionat ca număr de instituţii, extrem de birocratizat şi politizat, Statul Român, care se tot reformează (sau deformează?) de ani şi ani, a ajuns - culmea! - să fie prizonierul lui însuşi prin instituţiile pe care le-a creat şi recreat permanent. O imensă caracatiţă care nici nu mai ştie câte tentacule are, darămite să le mai şi controleze.
Guvernele au promovat politic în funcţii de răspundere mulţi oameni de o calitate profesională - dar şi morală - îndoielnică. Atunci când n-au avut suficiente funcţii pentru liota de servanţi care trebuia mulţumită, au creat altele noi pentru a o putea „căftăni” pe măsura aportului ei.
Condamnările pronunţate (sau în aşteptare) în cazul unor miniştri sau foşti miniştri sunt doar o (palidă) dovadă a veleitarismului care i-a caracterizat pe mulţi dintre cei ce au condus cu dispreţ diverse instituţii, dar care, în fapt, au fost preocupaţi doar de propriile lor interese, precum şi de cele ale partidului care i-a promovat. Cazurile Adrian Năstase, Decebal Traian Remeş, Ioan Mureşan, Gergely Olosz, Relu Fenechiu, Monica Iacob Ridzi sunt, desigur, doar un aspect al gravelor probleme cu care se confruntă funcţionalitatea şi credibilitatea statului ca sistem. Românii au înţeles că, de fapt, funcţionalitatea şi credibilitatea statului este asigurată de oamenii guvernelor care se succed la conducerea Ţării, or aici este problema.
Cine sunt cei care ne conduc? Reprezintă ei oare cu adevărat elita, chiar dacă îşi mai adaugă în faţa numelui un titlu mai mult sau mai puţin meritat de „Profesor” sau de „Doctor” etc.? Ce-i face să aspire sau să li se atribuie calitatea de „elite”? Au auzit ei oare de „meritocraţie”? Cohorte de indivizi, precar şcolarizaţi, parte a unor adevărate găşti de partid şi de stat, au ajuns să ocupe funcţii importante în diverse instituţii pe care le parazitează, atât la nivel central, cât şi în teritoriu. Ce-i recomandă oare pe aceştia să ocupe acele funcţii în afara fidelităţii lor politice, negociate, în multe cazuri: „Îţi dau ca să-mi dai, îţi fac ca să-mi faci...”?!
„Tătucul” Marx, pe care unii dintre noi l-au studiat în tinereţe căci n-au avut ce face - spre „neşansa” noastră nu ne-am ales nici timpul, nici ţara şi nici familia în care să ne naştem -, spunea că, citez: „acumulările cantitative duc la salturi calitative”, iar „istoria tuturor societăţilor cunoscute reprezintă o istorie a luptei de clasă”. Bătrânul evreu avea viziune economică şi istorică. El este studiat şi astăzi - chiar dacă doar cu titlu informativ - în universităţile americane care se respectă.
Mai devreme sau mai târziu, sintetizând spusele lui Marx - căci vrând-nevrând trebuie să-i dăm dreptate -, masele nemulţumite se vor revolta. Condiţiile au fost create de-a lungul timpului scurs din 1989 şi până acum. Pentru cei care cunosc şi puţină istorie, este lesne de observat că ciclic se întâmplă aşa ceva. Extrapolând în Istorie un principiu din fizică, cazanele care se află sub presiune de prea mult timp, ajung să dea în clocot la un moment dat. Chiar dacă din când în când cineva mai dă drumul la câte o supapă de siguranţă pentru a atenua un posibil, dar previzibil şi inevitabil efect. Evenimentele care se petrec de un timp încoace în spaţii geografice foarte apropiate - a se vedea cazul Bulgariei sau Ucrainei, spre exemplu - demonstrează acest lucru. România nu este un caz atipic. Cazanul este plin, doar că aici încă nu s-a aprins focul. Rămâne de văzut cine şi când anume îl va aprinde. Consecinţele ar putea fi imprevizibile şi dezastruoase pentru ceea ce înseamnă integritatea teritorială a Statului Român! Nici chiar cele şapte instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice - oare nu se calcă pe picioare de multe ce sunt? - nu vor mai putea face nimic.
Domnilor care pretindeţi că ne reprezentaţi, treziţi-vă până nu este prea târziu. Dacă mai aveţi minime principii morale, un pic de conştiinţă românească şi oarece respect pentru Istoria neamului căruia îi aparţineţi prin naştere, opriţi marele jaf naţional din codrii Ţării, din solul şi subsolul României, precum şi evaziunea de la frontierele Patriei. Este primul lucru pe care ar trebui să-l faceţi pentru a câştiga măcar un minim respect din partea noastră. Şi o şansă de a vă recredibiliza şi reabilita cât de cât statutul pe care-l pretindeţi. Altfel...? Altfel veţi ieşi pe uşa din dos a Istoriei, pentru că, aşa cum scria regretatul poet Adrian Păunescu, citez: „Între cei care trag / Şi acei ce sunt traşi / Nu e loc de vreun steag... / E o groapă de paşi”.

Categorie: