Imaginea lui Horea, Cloşca şi Crişan în Literatura Română

• Referat prezentat la Simpozionul Naţional „Ţara Crăişorului”, ediţia a XVII-a, organizat de Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din municipiul Deva, judeţul Hunedoara

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Transilvania, viaţa ţăranilor români, sub conducerea habsburgică, era foarte grea. Viaţa iobagilor din Transilvania era marcată de lipsuri şi i-a făcut pe aceştia să se răscoale împotriva conducerii. Pe lângă acest motiv, în 1784, nobilii maghiari le-au interzis iobagilor români înrolarea în armata austriacă. Acest lucru le-ar fi adus iobagilor diverse avantaje, pe care nobilii maghiari nu le-au acceptat. Toate aceste oprelişti au declanşat începutul răscoalei, în fruntea căreia s-au aflat Horea, Cloşca şi Crişan (foto Monument în centrul comunei Albac, judeţul Alba).
Aceşti trei mari conducători ai răscoalei au murit în numele ei, iar istoria nu i-a uitat, cinstindu-le memoria. Imaginea lor a rămas în galeria personalităţilor istorice, iar scriitorii, mai vechi şi mai noi, le-au adus omagii, prin operele lor. Horea, Cloşca şi Crişan reprezintă o singură imagine, pentru că nu poţi vorbi despre Horea, fără să nu aminteşti de Cloşca, şi nu poţi vorbi de Cloşca, fără să nu te gândeşti la Crişan.
Vasile Alecsandri, supranumit şi Bardul de la Mirceşti, unul dintre cei mai mari culegători de poezie populară din Literatura Română, a cules o baladă din popor intitulată Horea şi Cloşca. Din baladă, reiese, în primul rând ura românilor faţă de asuprirea nobilimii maghiare: „Zis-am morţii să te-ajungă! / Zis-am parăi să te ardă / Zis-am crucii să te piardă”. Adresarea directă către „Ungurean, câine turbat / Multe-n lume ţi-am răbdat” prezintă, cât se poate de clar, faptul că răbdarea românilor ajunsese la limită. Finalul baladei pomeneşte şi sfârşitul tragic al lui Horea şi Cloşca: „Horea, Cloşca la un loc / Părăsiţi de-al lor noroc / Ard, cântând voios în foc”.
Imaginea lui Horea este evocată de Dumitru Almaş în Fluierul şi gorunul lui Horia, Povestiri istorice. Suferinţa lui Horea este surprinsă cu toată fineţea: „gleznele îi sângerau din pricina cătuşelor, mâinile îi amorţeau sub povara fierului, iar gâtul îi înţepenise în cătuşă”. Horea a murit pentru Ţara lui dragă, iar suferinţa la care a fost supus este nesemnificativă faţă de iubirea pe care o purta neamului strămoşesc.
Din culegerea de Legende populare româneşti aflăm despre Horea că a fost mocan şi pentru că iobăgia era grea, ţăranii l-au ales căpitan. Horea, împreună cu ţăranii săi, a băgat spaima în domni, iar literatura populară l-a reţinut prin cântecul: „Horea bea la Făgădău / Domnii fug fără hinteu / Horea şade pe butuci, / Domnii fug fără papuci”. Din ordinul împăratului, Horea este prins şi tras pe roată: „Iar trupul lui tăiat în bucăţi şi pus pe lângă drumuri, ca văzând trecătorii să-şi aducă aminte, că cine va mai face ca Horea, aşa va păţi şi el”.
Romanul istoric Crăişorul Horia, de Liviu Rebreanu, evocă personalitatea celui care i-a condus pe români în acţiunea destinată eliberării lor. Aflăm că „era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră până a nu împlini anul. Fiindcă se născuse între Crăciun şi Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă îi ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viaţă. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, până şi împăratul”. Rebreanu reuşeşte un magistral portret al acestuia: „… drept ca totdeauna, cu căciula neagră apăsată puţin pe urechea dreaptă, cu ochii de culoarea oţelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu sumanul negru tivit şi înflorit cu şireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălţat cu cisme cu turetcii moi şi încheiaţi numai până deasupra glesnelor”. Rebreanu nu îl uită nici pe Cloşca, tovarăşul lui Horea: „Cloşca era din fire sfios şi cu mare supunere faţă de lege şi stăpânire. Avea avere frumoasă, avea nevastă tânără şi un dor de viaţă liniştită şi tihnită. Pe cât de stăpânit era de obicei, tot aşa de dârz şi neînfricat devenea când se pornea. Îndesat la trup, cu faţa rotundă şi brună, cu ochii mici, scăpărători, se încăpăţâna şi se înverşuna fără seamăn. Dacă apuca să făgăduiască, se ţinea ca un rob”.
Horea este românul care a suferit groaznice chinuri pentru iobagii săi. Istoria nu l-a uitat, iar scriitorii noştri l-au evocat în scrierile lor, cinstindu-i astfel memoria. Imaginea lui nu se pierde în bezna timpului, ci dimpotrivă, cu fiecare operă scrisă, memoria lui este şi mai vie.
Mai aproape de zilele noastre, poetul Adrian Păunescu aminteşte, în poezia sa Clopotul Reîntregirii, de cei trei eroi. Poezia dedicată Unirii de la 1 Decembrie, aminteşte de cei trei mari români, fiind consideraţi piatra de temelie a Unirii: „Şi iar începe clopotul să bată / Şi sângerează sutele de ani / În osul naţiei se aude-o roată / Muşcând din Horea, Cloşca şi Crişan”.
Horea, Cloşca şi Crişan sunt plecaţi de mult în veşnicie, dar Poporul Român nu i-a uitat şi le cinsteşte memoria de fiecare dată. Scriitorii români le-au dedicat pagini, iar literatura populară îi consemnează ca adevăraţi luptători pentru seminţia lor. Posteritatea nu uită sacrificiul lor, pentru că eroii au viaţă veşnică. Cei trei sunt nemuritori pentru neamul nostru, întrucât reprezintă imaginea vie a luptei acestuia pentru neatârnarea sa. În istoria zbuciumată a Poporului Român, cei trei ardeleni apar ca o rază de speranţă pentru ţărănimea secolului al XVIII-lea. Îngenuncheată de nedreptăţi şi de neajunsuri, iobăgimea din Ardealul acelui timp vedea în Horea, Cloşca şi Crişan o speranţă pentru… o viaţă liberă, care avea să vină peste sute de ani.

Categorie: