(†) ÎNĂLŢAREA DOMNULUI LA CER

6 iunie

Slavă omului îndumnezeit

Astăzi, îndeosebi, la praznicul Înălţării Domnului, ne bucurăm de încununarea tainei de ridicare în slava veşnică a firii noastre umane, şi prin ea, a întregii creaţii, „nu de la cele mai dedesubt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte”, cum atât de frumos spune Sfântul Grigorie Palama (Sfântul Grigorie Palama, Omilia 21 - La Sfânta Înălţare, în Omilii, vol. II, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 7-8).
Taina minunată a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos la cer îmbracă semnificaţii multiple şi profunde. Dintre ele, dorim să evidenţiem doar trei:
1) Înălţarea Domnului înseamnă îndumnezeirea umanului
Înălţarea cu trupul în cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă, în primul rând, ridicarea firii umane la slava divină, la o demnitate şi o cinste nemaiîntâlnite până atunci. „Şi cu milostivire înălţând firea noastră cea căzută ai pus-o să şadă împreună cu Tatăl”, se spune în Penticostar, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că, prin Înălţarea lui Hristos, firea noastră umană „a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Înălţarea Domnului, în Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 2005, p. 20).
Slujba Vecerniei praznicului Înălţării Domnului arată că Înălţarea Domnului este ieşirea deplină din întunericul morţii şi al iadului şi intrarea în lumina cerească a vieţii veşnice, adică ridicarea firii noastre umane în iubirea Preasfintei Treimi şi primirea ei pe tronul slavei divine: „Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte în sânuri pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte”.
Această înălţare a umanului a fost posibilă pentru că Hristos Cel înălţat întru slavă nu a lepădat firea umană, ci a asumat-o total şi a condus-o în însuşi centrul vieţii Sfintei Treimi. Hristos nu Se întoarce la ceruri şi nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca Om, ca pe noi, oamenii, să ne facă fii după har ai Tatălui ceresc în slava împărăţiei cerurilor (Ioan 1, 12 şi 17, 24).
Teologia ortodoxă ne învaţă că Înălţarea lui Hristos întru slavă şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina îndumnezeire a umanităţii Lui şi eternizarea umanului în Dumnezeu, pnevmatizarea sau transfigurarea desăvârşită a trupului Său omenesc, adică ridicarea Lui supremă la starea de „mediu transparent al iubirii infinite a lui Dumnezeu” - după cum spune părintele Dumitru Stăniloae [D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucuresti, 1996, p. 123. O inimă omenească bate în Treime (Stăniloae)]. Omul este ridicat la cinstea supremă în maxima apropiere şi comuniune desăvârşită cu Creatorul său, în chiar intimitatea existenţei divine a Preasfintei Treimi. Astfel, se vede că înălţarea omului în slava divină a fost scopul coborârii sau al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. În predica de la sărbătoarea Înălţării Domnului, Sfântul Grigorie Palama mai arată că Hristos „S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi tron al dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă (părtaşă - n.n.) firea noastră cu care S-a amestecat (unit - n.n.) (op. cit, p. 15). Aşadar, Înălţarea lui Hristos întru slavă înseamnă îndumnezeirea şi preaslăvirea omului în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.
2) Hristos Cel înălţat în slavă devine Viaţa vieţii creştinului
Ridicarea supremă a omenităţii lui Hristos în centrul slavei Sfintei Treimi, aşezarea ei de-a dreapta Tatălui, nu înseamnă însă ruperea comuniunii cu ucenicii Săi, nu înseamnă izolarea sau distanţarea Lui de cei care cred în El. Oricât de paradoxal ar părea, Înălţarea Domnului reprezintă, în acelaşi timp, o apropiere supremă a lui Dumnezeu de om. Datorită pnevmatizării sau transfigurării supreme a Trupului lui Hristos prin Înălţare, Hristos poate deveni interior celor care cred în El (Ioan 17, 26). Firea Lui umană, înălţată în intimitatea slavei Sfintei Treimi, devine centrul de transparenţă al harului divin comunicat oamenilor prin Sfântul Duh, Care face pe Hristos prezent şi lucrător în viaţa creştinilor (Ioan 14, 16-21; 16, 13-15; Galateni 2, 20).
Deci, pnevmatizarea sau transfigurarea deplină a umanului din Hristos nu are doar sensul de ridicare a Lui în slava dumnezeiască, ci şi unul de interiorizare a prezenţei Sale în alţi oameni, ca sălăşluire a lui Hristos Cel răstignit şi preaslăvit în cei care cred în El şi-L iubesc pe El, pentru ca ei să devină hristofori (purtători de Hristos), potrivit făgăduinţei lui Hristos: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
Deci, Dumnezeu-Omul, Cel din ceruri, şade pe tronul dumnezeiesc al slavei şi locuieşte în inima celor ce-L iubesc. El Se află deodată în intimitatea Sfintei Treimi şi în centrul vieţii Bisericii, Se înalţă întru slavă la cer şi coboară tainic în inimile celor de pe pământ (Efeseni 1, 20; 2, 22; 3, 17 şi Coloseni 1, 27). În acest sens, Fericitul Augustin spune că Domnul „nu S-a depărtat de cer când S-a pogorât pentru a veni la noi; nu S-a depărtat de noi când S-a înălţat pentru a reveni în cer. Era deja acolo sus, fiind aici jos; cum o atestă El Însuşi: «Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (Ioan 3, 13)”, după Augustin, Sermon 263, Pour le jour de L'Ascension (Pentru ziua Înălţării).
În textul liturgic ortodox al sărbătorii Înălţării Domnului se arată acelaşi adevăr. Astfel, în Codacul de la sărbătoarea Înălţării Domnului se spune: „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”.
3) Biserica este spaţiul ridicării omului la viaţa veşnică
Sfântul Grigorie Palama subliniază legătura dintre Taina Înălţării Domnului Hristos şi Întemeierea Bisericii prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, când zice că Stăpânul Cel mai presus de ceruri „Se înalţă, ori de cate ori Se pogoară, ca pe cele de jos să le aducă împreună cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşadar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în biserică, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru primirea binevestită a Pogorârii dumnezeiescului Duh” (op. cit., p. 15).
Astfel, Biserica este manifestarea sălăşluirii lui Hristos, prin Duhul Sfânt, în inimile oamenilor, ea fiind constituită în mod vizibil la Cincizecime ca revărsare a vieţii lui Hristos Cel Unul Sfânt în oamenii cei mulţi care cred în El, Capul Bisericii, ca aceştia să devină sfinţi şi fii după har ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12 şi Efeseni 2, 18).
Sărbătoarea Învierii Domnului, sărbătoarea Înălţării Domnului şi sărbătoarea Cincizecimii sunt legate tainic între ele prin lucrarea Sfântului Duh asupra Trupului Înviat al lui Hristos, ca prin Trupul Lui răstignit, înviat şi înălţat în slavă să se reverse apoi viaţa veşnică divino-umană a lui Hristos în Biserica Sa, ca să o pregătească ca pe o mireasă pentru viaţa veşnică (Ioan 6, 40 şi 47; Romani 6, 22-23; Efeseni 2, 6), pentru slava împărăţiei lui Dumnezeu sau slava Ierusalimului ceresc (cf. Apocalipsa cap. 21).
Aşadar, Hristos cel înălţat în slavă este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, îndreptând necontenit viaţa creştinilor spre Învierea de obşte şi spre împărăţia cerească a slavei Preasfintei Treimi, potrivit făgăduinţei Sale: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).
Deci, destinaţia ultimă a Bisericii este împărăţia cerească a Preasfintei Treimi, celebrată ca arvună sau anticipată în Sfintele Taine şi în întreaga viaţă liturgică a Bisericii Ortodoxe. De aceea, se spune că „Biserica este plină de Sfânta Treime” (Origen) şi că ea este „antecamera împărăţiei cerurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila). Iar o cântare liturgică spune: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta” (slujba Utreniei).
Să priveghem, aşadar, şi să îndreptăm ochii sufletului nostru către bunurile împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât Înălţarea Domnului ne cheamă la speranţă şi iubire, la demnitate şi sfinţenie, ne înalţă dincolo de toate ispitele şi căderile lumii acesteia, ne îndeamnă pe fiecare dintre noi la gândire cerească, la dobândirea „gândului lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), dăruitor de pace şi bucurie duhovnicească. Amin. (după cuvântul de învăţătură al Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la praznicul Înălţării Domnului, rostit în anul 2009, în Catedrala Patriarhală cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Constantinopol)