Începutul Postului Mare. Tradiţii bisericeşti şi tradiţii populare

Motto: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.”
(Troparul la Duminica întâi din Post, a Ortodoxiei)

Cu mila, cu ajutorul şi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu am ajuns şi la începutul Sfântului şi Marelui Post, vreme pe care Biserica a rânduit-o spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor şi biruinţă asupra păcatului; ca împreună cu Domnul răstignindu-ne şi îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte şi să ne învrednicim a vedea, cu sufletele şi trupurile curăţate, slăvitul şi luminatul praznic al Învierii Domnului.
Am rămas dator din ediţia precedentă a rubricii „Tradiţii” (să se vadă articolul „Moşii, Dragobetele, Mărţişorul şi începutul Postului Mare. Datini şi credinţe bisericeşti şi lumeşti”, în „Condeiul ardelean”, Anul XV, Serie Nouă, nr. 396 (431), 21 februarie - 5 martie 2020, accesibil şi online http://www.condeiulardelean.ro/articol/mosii-dragobetele-martisorul-si-i...) să povestesc câte ceva despre Zilele Dochiei şi Zilele Babei (sau ale Babelor). Numele Dochia derivă de la Sfânta Muceniţă Evdochia, pe care Biserica o prăznuieşte la 1 martie, originară din Heliopolis (azi Baalbek, Liban), care a trăit şi a primit cununa muceniciei în al doilea secol creştin, în timpul împăratului Traian. De la Sfânta Evdochia, cea învrednicită de Dumnezeu cu darul învierii morţilor, la Dochia din cultura tradiţională română carpatică, legendele populare concentrează, într-un cadru fantastic, opoziţia dintre Anul Vechi care moare (Baba Dochia) şi Anul Nou, personificând moartea rituală a iernii şi reînvierea naturii, la începutul primăverii, căci data de 1 martie coincide, în calendarul popular, cu începutul Anului Nou agrar. În acest context, Zilele Babelor reprezintă un răstimp ritual de nouă (sau douăsprezece) zile de la începutul lunii martie, care reprezintă zilele urcuşului Dochiei cu oile pe munte (potrivit bine-cunoscutei legende), cu vreme schimbătoare şi capricioasă, timp în care zilele însorite şi călduroase pot fi urmate de altele friguroase, cu ploi, vânturi reci şi ninsori (care poartă numele generic de „zăpada mieilor”, întrucât în această perioadă oile încep să fete).
În Biserica Ortodoxă, prima sâmbătă a Postului Mare poartă denumirea de Sâmbăta Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron sau „sâmbăta colivelor”, făcându-se şi prima pomenire de obşte a morţilor din timpul Postului, în amintirea celei mai importante minuni a Sfântului, după 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, atunci când i-a apărut în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370) şi i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă în perioada primei săptămâni a Postului Mare (deoarece toate legumele şi produsele fuseseră spurcate, fiind stropite cu sângele jertfit idolilor), ci să mănânce cu toţii grâu fiert cu miere (coliva de astăzi). Coliva (în limba greacă, kόλλυβα, sau кољиво, în sârbă), făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, reprezintă, în primul rând, expresia materială a credinţei noastre în Înviere. Mierea sau zahărul, alături de celelalte ingrediente care alcătuiesc coliva, reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale celor pe care îi pomenim şi, de asemenea, dulceaţa vieţii veşnice, pe care nădăjduim că au dobândit-o cei adormiţi. Mai demult, existau rugăciuni sau chiar rânduieli speciale pentru binecuvântarea colivei care se folosea în cadrul slujbelor de pomenire (https://doxologia.ro/documentar/cum-aparut-coliva-ce-legatura-are-ea-cu-...).
În ziua de 9 martie sunt cinstiţi Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia (Armenia); ei au fost soldaţi creştini, aflaţi în armata împăratului roman Licinius (308-324). În Sinaxarul zilei din Mineiul pe luna martie se menţionează că, în anul 320, aflând despre credinţa lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor, însă ei au refuzat şi au mărturisit credinţa lor creştină. Au fost întemniţaţi timp de 8 zile, bătuţi cu pietre, dar şi ademeniţi cu daruri; apoi, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei. Unul din cei 40 a cedat şi a ieşit din lac, dar a murit pe loc, însă lui i-a luat locul un soldat (Acacius), care a mărturisit şi el credinţa creştină. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheaţa s-a topit şi 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, cei 40 au fost scoşi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor şi au fost lăsaţi să-şi dea sufletele. Rămăşiţele lor au fost arse, iar cenuşa aruncată în lac. Moaştele lor au fost apoi răspândite la diverse biserici din spaţiul ortodox.
Pomenirea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, suprapusă peste începerea Anului Nou agrar, reprezintă o sărbătoare tradiţională în spaţiul cultural românesc, intitulată Măcinicii sau Mucenicii. În această zi se mănâncă mucenicii, consideraţi un aliment ritual, preparaţi în moduri diferite: sub aspectul unor mici figurine din aluat, având forma cifrei opt sau cerc, fierţi în apă îndulcită cu miere şi cu adaos de miez de nucă (în Muntenia) sau cu aspect de colăcei cu aceeaşi formă, copţi în cuptor şi unşi apoi cu miere şi nucă (în Moldova, Bucovina, Basarabia, Banat). În tradiţia populară, cu Ziua Mucenicilor se încheie ciclul Zilelor Babelor şi încep Zilele Moşilor. În această zi se practicau unele ritualuri pentru „alungarea gerului” (lovirea pământului cu bâte sau maiuri, în timp ce se rosteau descântece), aprinderea focurilor de Măcinici şi săriturile copiilor şi tinerilor peste foc, ca şi „scosul plugului la arat”, care consta în trecerea plugului prin foc de către fierarul (faurul) satului, repararea şi curăţarea lui şi scoaterea în faţa casei.
Ultima sărbătoare din acest interval temporal pe care îl prezentăm în ediţia de faţă este dedicată Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu, prăznuit de Biserica Ortodoxă în 17 martie. El s-a născut la Roma, în veacul al IV-lea, din părinţii Eufimian, un bărbat dreptcredincios şi foarte bogat, şi Aglaida, de asemenea o femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci, ca rod al rugăciunilor părinţilor săi, care îşi doreau foarte mult un copil. A studiat ştiinţele vremii şi a dus o viaţă evlavioasă iar, la vremea potrivită, părinţii săi i-au găsit o mireasă deosebită. În noaptea nunţii însă, Alexie i-a lăsat acesteia inelul, a binecuvântat-o şi a fugit pe ascuns în Mesopotamia. A ajuns în cetatea Edessa şi aici s-a aşezat lângă Biserica Născătoarei de Dumnezeu sub un portic şi a început să ducă o viaţă plină de nevoinţe, timp de 17 ani, trăind din ceea ce oamenii îi ofereau ca milostenie, iar ce-i prisosea dădea celor mai săraci ca el. Printr-o minune a Maicii Domnului, oamenii au înţeles înălţimea vieţii duhovniceşti a cerşetorului Alexie şi au început să vină la el pentru binecuvântare, însă văzând slava pe care i-o dădeau oamenii, Alexie a hotărât să se întoarcă la Roma şi să trăiască în casa părinţilor. Anii grei de nevoinţă şi-au lăsat urme adânci în trupul său, care devenise de nerecunoscut. Ajuns acasă, i-a cerut cu smerenie tatălui său să îl lase să lucreze alături de ceilalţi slujitori ai casei sale. I-a fost dată o cămăruţă într-un colţ al curţii unde a locuit aproape 17 ani în nevoinţă ascunsă şi îndurând multe umilinţe de la ceilalţi servitori, el care era de fapt stăpân al lor. Descoperindu-i-se apropierea sfârşitului de către Domnul, în anul 411, a lăsat scris părinţilor rugămintea de a-l ierta pentru suferinţa pe care le-o cauzase, adeverind că este el, Alexie, prin notarea unor lucruri ştiute numai de el şi de soţia sa. Prin descoperire de la Dumnezeu au venit la sicriul său Arhiepiscopul Romei, Inocenţiu, şi însuşi împăratul roman. Sfintele sale moaşte au fost aşezate în loc de cinste, fiind redescoperite în anul 1216 (https://www.trinitas.tv/sfantul-cuvios-alexie-omul-lui-dumnezeu-17-martie/). În calendarul popular, Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, este consemnat ca Moş Alexe sau Alexie Caldu, deoarece se crede că, în ziua prăznuirii lui, el are putere să încălzească şi să deschidă pământul pentru a da drumul vietăţilor care au hibernat sub pământ în timpul iernii. Tot el, în ziua de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), va încuia din nou pământul, încheind, astfel, ciclul de vară şi iarnă din cadrul anului. De aceea, el mai este numit şi „purtător al cheilor anului”. Această zi se mai numea şi Retezatul stupilor, când se recolta mierea lăsată pentru hrana albinelor pe timpul iernii, miere considerată „de leac”, cu puteri tămăduitoare. Tot acum se greblau şi se măturau ogrăzile, se aprindeau focuri în grădini şi livezi, se tămâiau casele şi se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie, pentru a împiedica omizile să se urce pe crengi, se făceau zgomote din fiare vechi, pentru a speria şerpii, şopârlele şi broaştele.
În aceste zile de tulburare, când duşmanii Bisericii Ortodoxe şi ai Poporului Român nu pierd nicio ocazie de a lupta, din nou, prin mijloace mârşave, împotriva credinţei dreptmăritoare a Românilor, împotriva Bisericii, sfintelor ei Taine, Sfintei Cruci, sfintelor icoane, moaştelor făcătoare de minuni ale sfinţilor care au bineplăcut Domnului, Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, ne poate fi un model de vieţuire simplă şi smerită, de trăire autentică şi curată a credinţei şi de sfinţenie întru Hristos Domnul, Cel ce este minunat întru Sfinţii Săi.
Aşadar, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”, să ne cercetăm sufletele, să avem grijă şi discernământ în „ascultarea” duhurilor, să urmăm Calea Postului cu înfrânare şi cu paza minţii, să fim curajoşi în mărturisire şi în păstrarea nădejdii de mântuire, căci Hristos ne îndeamnă: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan, 4, 23) şi tot El ne sădeşte şi încrederea: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei, 16, 18).
Vă doresc să aveţi lumină şi bucurie în suflet şi, nu uitaţi: „Tradiţia este în noi, Tradiţia suntem noi!”. La bună întâlnire!

Categorie: