Întâlnire cu poezia iubirii

Motto: „Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?” (Lucian Blaga)

Ca în orice demers de acest fel, trebuie să menţionăm că am avut în vedere trei importante premise, reprezentate atât de opiniile unor filosofi şi oameni de cultură, împătimiţi ai discursului, cât şi de acelea ale noastre, ale cititorilor.
Mai întâi, avem ca punct de plecare, înţeleapta aserţiune a lui Marcus Tullius Cicero, ce face trimitere la rolul lecturii în viaţa omului şi la funcţia complexă a literaturii: „Literatura hrăneşte tinereţea, înfrumuseţează împrejurările fericite, ne încântă acasă, înnoptează cu noi, ne însoţeşte oriunde şi călătoreşte cu noi” şi trebuie să admitem că subscriu, aici, toţi iubitorii de metaforă.
Cea de-a doua premisă este că, pentru mulţi dintre noi, poezia are rolul de a ne astâmpăra setea de eufonie, căci, de ce nu, am putea spune: Dacă viaţa ar fi fost de ajuns, poezia n-ar fi existat.
Iar ultima premisă se referă la viziunea unor scriitori contemporani asupra iubirii, căci dacă pentru unii poezia înseamnă iubire, fericire şi frumos, pentru alţii, iubirea înseamnă frumos, bucurie şi poezie.
Şi atunci, având în vedere aceste aserţiuni referitoare la însemnătatea literaturii, a poeziei, a iubirii, atât pentru înaintaşii noştri, cât şi pentru noi, vă propunem o plimbare pe aleile cu stihuri ale poetului braşovean Cornel Vlad, ca să descoperim ce ofrandă ne aduce cu generozitate şi curaj.
Nu avem de gând să facem o poietică, aici, neparticipând la miraculosul laborator de creaţie al autorului şi neavând la dispoziţie întreaga sa operă, şi nicio poetică, în sensul în care sunt definite ele - poietica şi poetica - de către Ingarden sau de Aristotel.
Dar nu se poate să nu remarcăm, încă de la prima întâlnire cu volumele lui Cornel Vlad - „Deşteptarea primăverii”, „Primăvara are ochii verzi” şi „Ioana, inima iubirii” -, acel dinamism exacerbat, deopotrivă cu o fiinţă poetică fericită, ce debordând de energie revitalizantă, face declaraţii de iubire cu dezinvoltură, impresii sugerate de sinesteziile prezente în aceste tonice texte lirice, din opurile supuse atenţiei noastre: „Îmi înfloreşte sufletul de tine, / se duce iarna care m-a-ngheţat / şi fericit că, iată, a plecat, / am bucurii suave şi depline. // Îşi sună ghioceii de argint, / chemarea de o nouă poezie, / iar sufletul-grădină îmi învie / în florile pe care le-ai găsit… // Îţi dăruiesc, iubire, mii de flori, / ca să te bucuri fiindcă îndrăznesc, / în fiecare zori, să înfloresc… / De fericire, tu, să te-nfiori!” (Înfloresc) sau „Nu am, iubito,-n mine nicio parte-n care tu să nu aprinzi văpăi”, „Te voi iubi mereu, / şi-n noapte voi căuta iubirea ta / să-mi dea lumină de departe / Să-mi încălzească inima.” (Tot te iubesc!).
Trăind într-o epocă în care eclectismul şi intertextualitatea sunt constantele literaturii, şi spunem aceasta fără o lectură hermeneutică, este absolut firesc să înglobăm şi să ne influenţeze, în creaţie, ceea ce am acumulat, prin educaţie, de-a lungul timpului. Poate de aceea am descoperit cu aceeaşi bucurie, ca şi cercetătorul unui palimpsest, o poezie a zborului, a vârstei de aur la care energia şi vitalitatea par să eclipseze - interesant, nu? - melancolia îndrăgostitului eminescian, căci aceasta este ipostaza şi perspectiva eului liric din aceste versuri: un îndrăgostit „năvalnic”, inspirat de întâlnirea cu erosul, cu femeia, cu frumuseţea, cu trupul de ispită, care învaţă zborul, aspirând permanent, spre ideal, imortalizând fiorul, clipa revelaţiei şi salvând, astfel, iubirea/iubita de efemer: „În fiecare zi îţi mulţumesc, / îmi dai clipă de clipă acel dor / am aripile frânte, însă zbor… / Tu eşti izvorul meu de poezie / din care beau mereu, mai însetat... / Tu eşti izvorul de lumină pură, / din ochi şi suflet o culeg cu drag... / Căci eşti izvorul pentru curcubeu, / Tu eşti izvorul meu de nemuriri, / pe care le primesc în sărutări...” ( Sunt pasăre, zbor). „Inima îmi e grădină / Primăvară eşti în ea / Şi bobocii de lumină / Se deschid spre a cânta! // Sufletul îmi este cer / pentru visele-ţi în zbor / Ca să simt acel mister… / care-mi dă acel fior / Gândul poartă chipul tău / Când zâmbeşti noii iubiri…” (Te rog…atât).
Şi simţim, când citim versuri ca acestea, că scriitorul Gil Vicente avea perfectă dreptate spunând: „Zborul iubirii te poartă departe”, fiindcă iată ce ni se confesează tânărul autor, Cornel Vlad, descriind puterea uluitoare a iubirii: „Puterea iubirii… ea mă cheamă, / Ea îmi dă aripi ca să zbor, / Şi inimii acel fior… / Credinţă îmi dă, fără de teamă!” (Puterea iubirii).
Făcând o analogie între lirica lui Lucian Blaga (în care iubita era atât de frumoasă încât întregul univers părea că se reflectă în ochii ei, ce deveneau izvorul nopţii) şi poezia scriitorului nostru braşovean, observăm că, şi pentru Cornel Vlad, privirea iubitei păstrează un mister aparte: „Dar tot misterul e din ochii tăi… / un univers de verde primăvară / Şi mă opresc din vis, să îţi scriu iară, / să ştii, iubire, cât mă înfiori...” (La începutul dragostei sunt ochii tăi).
Şi dacă ne întrebăm cine îi inspiră aceste gânduri, emoţii, trăiri, răspunsul îl aflăm, parţial, din poezia care începe astfel: „Tu eşti izvorul meu de poezie / De tine eu sunt veşnic însetat / Nepotolită-mi este setea, vie / Sunt fericit cu tot ce tu mi-ai dat.” şi se încheie cu… „Îmi eşti izvorul meu de nemurire, / Dă-mi poeziei iarăşi sărutări / De bucurie şi de fericire / Eu să mă pierd adânc în ochii tăi.” (Tu eşti izvorul poeziei). Este vorba, aţi ghicit, de o iubită „cu sufletul de zâmbet / de flori / de zori”, o iubită „numai cântec” (Daruri).
Avem în faţa noastră un univers poetic, realmente, complex în care se realizează osmoza om - natură, eul liric şi natura devenind o singură fiinţă, contopindu-se, iar lectorul rezonează, fiind impresionat de ritmurile tumultuoase ale primăverii, de tonurile ei vii, de mişcare, de eros şi, la fel ca în lirica blagiană şi în poezia modernă expresionistă, observăm că iubirea, ludicul, lumina, verdele, parfumul devin laitmotive ale volumelor: „E primăvară, dragostea-nfloreşte, / din muguri de dorinţă şi sărut, / E primăvară, toate au prins viaţă, / parfumul dragostei este intens” sau „Parfum respir, / Parfumul tău, / Parfum zefir, / El mi-este mir” şi „Mi-ai pătruns adânc în suflet / şi lumină tu ai pus / şi am devenit un cântec. / Numai ţie, al tău supus.” (Trăiesc în lumina ochilor tăi).
Dacă unele poeme pot fi socotite cântece de dor, de mistuire, elogiu sau imnuri închinate iubirii, panaceu, şi iubitei - „Ars de doruri şi dorinţă, / cu o caldă mângâiere / să îmi dai dulce fiinţă, / dar de magică putere… // trup şi suflet pentru tine, / flacăra din piept să-ţi fiu, / ars de dor, să-mi fie bine, / că iubirea ta o ştiu! // Şi o simt cum mă tot arde / şi de ea sunt tot cuprins… / topesc stele într-o carte, / să rămân pe veci aprins…” (Dorinţă aprinsă) - aşa cum pe vremuri trubadurii cântau muzelor, altele par crochiuri ce reţin sărutul, privirea, paşii sau gingăşia iubitei, o minune cu ochii de smarald, care l-a fascinat pe poet: „O muză, primăvara,-mi calcă / Pământul sufletului sterp / Şi paşii ei ajung să ardă / Ca un sărut pe care îl aştept.” şi „Las sufletul să zboare prin livezi / Şi poezia ochilor cei verzi / Îmi este dorul cel mai aşteptat.” (Sărutări).
Frumuseţea iubitei este, aşadar, cea care îl inspiră pe creator, şi este interesant că natura împrumută însuşirile fiinţei iubite, iar iubita are atributele sacre ale Naturii zeiţă: „Frumoasă ca o dimineaţă / în mine doruri noi aprinzi, / iar sufletului îi dai viaţă / în ochii tăi când mă cuprinzi. /Frumoasă eşti, te cred un înger / sau poate zâna din poveşti, / iar ochii tăi plini de mister, / îmi spun că viaţă tu îmi eşti.” (Frumuseţea iubitei) sau „Da tu eşti precum o minune: / un câmp de flori primăvara, / Grâul în lan, legănând vara / …Sau toamnă, pictând… fără nume… / Da, sufletul ţi-e cerul cu stele...” (Eşti atât de frumoasă).
Şi dacă titlul volumului „Primăvara are ochii verzi” are o dublă referenţialitate, prin cheia de lectură pe care ne-o propune scriitorul - primăvara ca simbol al iubitei cu ochi verzi -, putem spune că multe dintre versuri sunt discursuri reflexive, şi nu doar simple panseuri, ce ne descoperă nouă, cititorilor, un autor care e dispus să cânte, să iubească şi să alerge spre fiinţa care pare să nu respingă crâmpeiele de gingăşie şi darurile mistuirii celui care cântă: „Cuvintele îşi caută trupul, / pe buzele tale aprinse, / când dai împlinire la vise, /poezie îţi este sărutul.” (Geneza poeziei) şi „Pe mine nu mă preocupă poezia, / eu nu am gânduri ce să scriu sau cum, / eu numai îi trăiesc senin magia, / când mă-ntâlnesc cu dragostea, pe drum.” (Vreau ochii tăi).
Cam aceasta este particularitatea acestor volume ale poetului Cornel Vlad, care-i şi conferă originalitate şi substanţialitate: eul liric îşi găseşte, ca în miturile greceşti, perechea (inima mea este bine / în a ta o simt bătând), prin care pare să reitereze androginul şi, de aceea, cântă ca într-o „cântare a cântărilor” („Arde inima nebună, / de-al tău dor, tot mai intens, / lăsând sufletului urmă, / gingaşii boboci de vers.//” (Arde inima!) miracolul iubirii, pe alocuri, mai mult decât platonică: „Mă înfierbânţi cu sărutul / şi noi nelinişti îmi dai / şi-mi înfloreşti cuvântul / ca primăvara în mai.” (Chemări fierbinţi).
Şi mistuit de dorul iubitei, fiinţa poetică se destăinuie cu francheţe: „Focul dorului mă arde, / rug îmi este inima” (La capătul dorului) sau „Însetat de dor, spre ziuă / poarta cerului deschid / bucuros, lumină nouă / iar în ochii tăi s-aprind.” (Însetat de dor) sau „Iubesc un înger care râde / făcând să înflorească zorii” (Iubesc un înger).
Este vorba, desigur, de acea iubire pe care grecii o denumeau EROS, care se distinge de iubirea reprezentată, de pildă, prin alte cuvinte greceşti: PHILIA, AGAPE şi STORGHI, care se referă la iubirea de părinţi, de aproapele tău, de semeni şi conjugală.
Şi dacă ne-am întrebat, adesea, ce e dorul, găsim un posibil răspuns în poezia intitulată, simplu, Ce e dorul?: E iubire- / izvor devenit ocean, / ducând lin spre nemurire, / sufletul cu tot ce am. // Ce e dorul? / E adâncul / sufletului încercat, / căutându-te cu gândul, / în boboci de liliac. // Ce e dorul? / E înaltul / viselor ce se-mplinesc, / sentiment născut din caldul, / permanentul: te iubesc! // Ce e dorul? / E iubirea, / căutându-te mereu, / mărginind nemărginirea / cu brâuri de curcubeu!”.
Aşadar, iubirea şi natura sunt constante şi în volumele care includ, în substanţa metaforică a titlurilor, primăvara şi iubita, şi în volumul dedicat Ioanei, în care timpul pare să devină, alături de celelalte, un motiv central: „Zilele încep cu tine şi se termină frumos… / Timpul caierul şi-a tors / şi atunci când noaptea vine / visul nostru are rost… / Ne învăluie misterul / ce-l purtăm în lungi priviri / dîndu-i magicei iubiri / ţărmuri de popas pe cerul / ce coboară-n amintiri.” (Dimineţi de iubire). Muzicalitatea versurilor de mai sus ne face să le considerăm aproape desăvârşite, iar dacă nu v-am convins, iată un exemplu integral, care pare inspirat de legenda lui Pygmalion: „De nu ai fi, te-aş plămădi din stele, / din vise de copil şi flori de gând / ţi-aş da parfumul poeziei mele / şi suflet eu ţi-aş da, cu un sărut / De nu ai fi, eu te-aş crea aievea / din spuma mării, la un ţărm de dor / şi inimă ţi-aş da un miez de stea / să ardă permanent al nostru dor. / De nu ai fi, aş cere nemuririi / să te-ntrupeze pentru mine iară / să-ţi simt magia dulce a iubirii / în suflet aducându-mi primăvară” (De nu ai fi...).
Şi ca o ultimă particularitate a creaţiilor lirice ale poetului Cornel Vlad, am dori să mai atragem atenţia asupra mottourilor, care însoţesc fiecare titlu din volumul „Ioana, inima iubirii”, ce se constituie în adevărate dialoguri imaginare, menite să ne poarte prin timp şi spaţiu, ca să reflectăm asupra valoroaselor maxime ale erudiţilor Victor Hugo, Mircea Eliade, Antoine de Saint Exupery, Platon, Dostoievski, Freud, Eminescu sau Lucian Blaga.
Fiindcă discursul nostru nu se doreşte şi nici nu e permis să devină exhaustiv, ar fi momentul să încheiem aici şi să vă lăsăm să descoperiţi, singuri, frumuseţea iubirii şi a iubitei care l-a fascinat pe poet şi vă propunem următorul text, care se distinge prin amprenta unică a celui care spune, cu ingenuitate, arzând de dorul primului sărut: „Te iubesc, chiar dacă taci, / chiar dacă nu ştiu ce faci; / şi mi-e dor de ochii dragi, / de buze cu gust de fragi / şi de tot al tău parfum / care-n poezii îl pun... / ca să vadă ochii-ţi flori, / ai iubirii mei fiori, / zi de zi, să mă primeşti / şi, citind..., să îndrăzneşti!” (Sinceritate...).

Departe sunt de tine...
de Cornel Vlad

Departe sunt de tine şi mi-e frig
şi dor, să-mi dai lumină şi căldură,
să simt sărutul tău ca o arsură,
iubirea-ntreagă, iar, să o ating...

Departe sunt de tine..., Muza mea...,
dar Primăvară, ţie îţi dau flori,
mereu să simţi cum proaspete şi moi,
fierbinţi, te-ating petale noi, de stea.

Departe sunt de tine... Ochii tăi,
îi simt şi astăzi, dorul lor mă arde...
nu am, Iubito-n suflet nicio parte,
în care tu să nu aprinzi văpăi!

Departe sunt de tine şi mi-e greu,
dar, Primăvară, azi îţi simt parfumul,
iar visele spre tine cunosc drumul,
să pot să-ţi dau bobocii mei mereu!

Departe sunt de tine şi mi-e dor,
de ochii-ţi limpezi, mari, din care zorii
vin peste suflet, ca să simt fiorii...
iubirii, să pot gingaş să te-ador!

Departe sunt de tine, draga mea,
dar te găsesc pe-a viselor cărare...
şi pot să-ţi dau a sufletului floare,
s-o ocroteşti de vânt, cu inima!

Departe sunt de tine şi-n cuvânt,
ajung, cu sufletul, iar sub lumina ta,
să simţi cum tare-mi bate inima,
ca să-ţi trimită, peste iarnă, gând...

Departe sunt de tine, dar nu uit,
Ca să te port în suflet, drept icoană,
Să simţi fiinţa-mi cum te cheamă,
Arzând de dorul primului sărut!

Mulţumiri profesoarelor Florentina Teacă şi Adriana Bota, reprezentantele Asociaţiei „Justinian Teculescu” din oraşul Covasna, care, într-o însorită după-amiază de mai, au fost amfitrioanele ce ne-au dăruit un moment liric de neuitat, din poezia lui Cornel Vlad, scriitor braşovean.
Prin recitalurile elevilor, ce au făcut invitaţii şi auditoriul să vadă şi să asculte cu inima, şi prin virtuozitatea cu care au fost interpretate partiturile, această întâlnire cu poezia iubirii a stârnit admiraţia noastră şi aplauzele celor prezenţi, uimiţi deopotrivă de ingenuitatea, de sinceritatea şi de emoţiile viitorilor şi talentaţilor artişti.
Felicitări pentru pasiunea cu care îi îndemnaţi spre frumos, spre literatură şi muzică, pe cei care caută, mereu, modele în jurul lor, pentru a deveni mai buni şi pentru a fi mai aproape de valorile noastre perene.
Succes tuturor şi gratitudinea noastră sinceră!