(+) ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

2 februarie
„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5, 17). Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, numai pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade să ţinem seama de înţelesul pe care îl poate adopta verbul a împlini în limba română. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau alt exemplu: adu sapa din magazie. O aduc: împlinesc porunca. Dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior. Domnul, iubiţilor, a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. În al doilea rând, a fost adus spre închinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede că orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naştere. (Când se face şi curăţirea mamei.) Astfel s-a procedat şi cu Pruncul Iisus, purtat de Dreptul Iosif şi Maria la Templu în a 40-a zi de la naştere - adică în ziua de 2 februarie; şi e întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorocita Ana a lui Fanuel. Astfel, când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânăr iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinţii Lui şi-i va uimi pe cărturari cu întrebările şi răspunsurile Sale. Şi în cele din urma, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând şi în felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca niciun bărbat să nu predice ori să proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani. S-au întrebat unii ce a făcut Domnul între 12 şi 30 de ani, perioadă asupra căreia referatele evanghelice nu ne dau nicio informaţie. - „Nu cumva a fost plecat în India, unde a deprins învăţătura yoghinilor şi practicile de magie ale fakirilor?” Dar nu este nevoie să recurgem la asemenea ipoteze hazardate şi presupuneri fanteziste, deoarece tăcerea evangheliştilor se explică foarte uşor: „Iisus n-a început să predice şi să propovăduiască înainte de a fi atins vârsta de 30 de ani pentru că S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tăcere această lungă perioadă din pricină că, în conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizează decât faptele importante şi momentele semnificative şi nu se dau amănunte asupra perioadelor de pregătire” - explică foarte frumos părintele Nicolae Steinhart. Dar Domnul nu a împlinit Legea numai supunându-Se dispoziţiilor ei, ci şi desăvârşind-o, a perfecţionat-o, a ridicat-o la un nivel superior de subtilitate şi completitudine, dând adică verbului „a împlini” înţelesul de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Răspunsul, sau mai bine zis răspunsurile, la cea dintâi vedere, pot părea surprinzătoare. „Dezbinare (ori vrajbă) - zice Domnul - am venit să aduc, iar nu pace” (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Şi tot aşa: „Sabie am venit să aduc, iar nu pace” (Matei 10, 34). E drept că Domnul afirmă (Matei 26, 52): „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”, dar în clipele solemne ale Cinei celei de Taină îşi întreabă ucenicii: „Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva?”. Iar ei au zis: de nimic. Şi El le-a zis: „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista; şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” (Luca 22, 35-36). Domnul aşează duhul deasupra literei, contrar saducheilor şi fariseilor, robi ai textelor, exegeţi strâmţi, minţi incapabile de a depăşi orizontul literal al prescripţiilor. „Duhul - proclamă Hristos (Ioan 6, 63) - este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (tot aşa Sfântul Apostol Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu”, II Corinteni 3, 6). Nu numai dezbinare şi sabie aduce Hristos pe acest pământ, ci şi - în aceeaşi tonalitate aprigă, impetuoasă - foc. Să ne aducem aminte, înainte chiar de a fi început Domnul să propovăduiască, Ioan Botezătorul declara: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Întocmai glăsuieşte şi Evanghelia Sfântului Luca: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine… El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (3, 16). Iar Domnul se exprimă categoric (la fel ca pentru dezbinare şi sabie): „Foc (al dragostei) am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Dragostea este aceea care, în învăţătura lui Hristos, înlocuieşte vechea - rece şi aspră - dreptate. Legământul vechi e al dreptăţii, al dreptăţii stricte, cel nou e al dragostei, care atât de măreţ şi în cuvinte incomparabile este proclamată de Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni, 13) a fi suprema virtute şi singura menită veşniciei. Iubirea aproapelui este recunoscută a fi o poruncă la fel de mare ca şi cea a iubirii lui Dumnezeu, atât de Evanghelia lui Matei (22, 39), cât şi de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne învaţă a-l iubi ca pe noi înşine. Iată ce ne zice: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. Iubirea de aproapele, aşadar, e statornicită la gradul cel mai înalt: ea nu se cade a coborî sub nivelul celei purtate de învăţător ucenicilor Săi. Şi Domnul urmează: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35 şi 15, 12). Dragostea de aproapele e mărturia care nu înşeală. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urăsc ori defaimă unii pe alţii, sunt nişte mincinoşi fără de ruşine. Domnul nu este mulţumit cu porunca de a-ţi iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ţi vrea binele, pe „aproapele” în înţeles concret. Mergând mult, mult mai departe decât Legea veche, doreşte şi ne cere să-l iubim pe vrăjmaşul nostru (Matei 5, 43-44; Luca 6, 27 şi 6, 35). „Să nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerată a fi vrednică de osândă grea (Matei 5, 22). Cât de nobilă, de rafinată este povaţa menţionată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sfântul Matei: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”. Altfel spus, după cum nu ne putem înfăţişa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte. Tot atât de nobil, de îndrumător spre smerenia ruşinii şi de bogat în omenie, este îndemnul de a nu vedea paiul din ochii vecinului mai înainte de a fi văzut şi scos bârna din propriul tău ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42). Celor de demult li s-a spus: „Să nu săvârşeşti adulter”; dar Hristos face un salt până la o înălţime de unde simpla poftire, simplul gând, apar egale cu fapta. Nu ajunge să nu săvârşeşti, Iisus ne cere să nici nu ne învoim cu gândul păcătos. Curat să ne fie nu numai trupul, ci şi cugetul: acesta ne poate implica în rele, tot atât de grav ca şi materializarea sa. De asemenea, nu ajunge să nu juri strâmb, ci trebuie să nu juri deloc cu niciun fel de jurământ; să fie cuvântul tău da ori ba. Parcă şi mai departe înaintăm pe calea subtilităţii, dând de aceste recomandări care toate stau dovadă pentru cât de mult preţuia Domnul însuşirea ce se numeşte discreţie: se cere să fim întru totul discreţi când ne rugăm, să nu ne facem rugăciunea în văzul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată (Matei 6, 5-6); când facem milostenie, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 2-3). Când postiţi, ni se spune (aici textul evanghelic de la Matei 6, 16-18 se ridică la un nivel moral şi de eleganţă care deopotrivă ne cutremură şi ne încântă): „Nu fiţi trişti ca făţarnicii; că şi ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc… Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală”. Deci, nu numai să nu dăm în vileag o faptă virtuoasă, dar să ne şi străduim a o ascunde! Cu totul proprie Noului Legământ este, desigur, şi taina Crucii, care înseamnă jertfă, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos se jertfeşte pentru noi şi nevinovat, neprihănit fiind ia asupra-Şi păcatele lumii. Hristos se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii indirecte (prin reportaje), ci prin experienţă personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se dă Domnul, crucii şi suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristica definitorie a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în forma ei totală şi cumplită - şi însoţită de batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale - tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă, serios şi nesuperficial. Creştinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală şi zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul: Să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor). De aceea, fraţilor creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s suficiente. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie, ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Se cuvine să ne stea mereu alături Crucea şi Hristos. Creştinismul, deosebindu-se de iudaism, islamism, budism şi toate celelalte religii orientale, e credinţa într-un Dumnezeu întrupat. Iar dacă Dumnezeul nostru S-a întrupat nouă, ce ne îndeamnă să facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălţa în limita - ba şi peste limita - puterilor noastre omeneşti; numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim şi noi menirea, să ne arătăm şi noi Vrednici să-L întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Voi încheia citându-vă o frumoasă şi adevărată vorbă a unui învăţat evlavios. Întrebării: „Unde este Dumnezeu?”, el îi răspunde: „Acolo unde este lăsat să intre”. Amin.