(†) ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

2 februarie

La patruzeci de zile de la Naşterea Sa după trup, Domnul nostru Iisus Hristos a fost dus la templu, aşa cum cerea legea acelei vremi. Pentru că acolo, la templu, El a fost întâmpinat de oameni mişcaţi de Duhul Sfânt, dar mai ales pentru că dreptul Simeon L-a primit pe El în braţele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit întâmpinare. Biserica a stabilit ca această mare sărbătoare a Domnului Hristos şi a Maicii Domnului să fie prăznuită pe 2 februarie, pentru că atunci se împlinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, când se sărbătoreşte Naşterea lui Hristos după trup. Episodul ducerii lui Hristos la templu, în cea de-a patruzecea zi de la Naşterea Sa, este descris numai de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 2, 22-39). Cu acest prilej, vom prezenta câteva importante meditaţii la acest mare praznic.
Aducerea copiilor la templu, în cea de-a patruzecea zi de la naştere, era o sărbătoare a curăţirii. Mama şi copilul trebuiau să fie curăţiţi de urmările naşterii. Desigur, naşterea copiilor este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul că modul în care omul se naşte este rodul şi rezultatul căderii primilor oameni şi că fiecare prunc poartă hainele păcatului pe care Adam le-a luat după cădere şi după împuţinarea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor psalmului: Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6). În cele din urmă, prin bunăvoinţa Sa, Dumnezeu a binecuvântat modul acesta de naştere, dar el a rămas în continuare rodul căderii şi, prin urmare, atât părinţii, cât şi copiii trebuiau să îşi amintească de această realitate, fapt care explică şi justifică ceremonialul curăţirii. Gândindu-ne la aceste adevăruri teologice, putem să ne dăm seama că Hristos şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curăţire, pentru că zămislirea s-a făcut fără parte bărbătească; de la Sfântul Duh. Au venit la templu din supunere şi ascultare faţă de Legea dată. Dumnezeu vine să împlinească ceea ce El Însuşi a poruncit.
Scena în care Hristos Se oferă pe Sine în templu ca prunc şi ca nou-născut este emoţionantă. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preaînalt fiind, era unit în permanenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care cuprindea lumea şi întreaga creaţie, vine acum în templu, ca prunc, purtat pe braţele mamei Sale. Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte bărbătească să fie însoţită de oferirea unui miel neprihănit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel (Leviticul 12, 6). Sfântul Evanghelist Luca spune că părinţii L-au dus pe Hristos la templu pentru ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Luca 2, 24). Sfântul şi dreptul Iosif şi Fecioara Maria nu au adus un miel, aşa cum se dădea posibilitatea în Lege, pentru că erau săraci. Cei din clasele bogate ofereau un miel neprihănit de un an, în vreme ce păturile sărace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Cu adevărat, Hristos S-a născut într-o familie săracă şi a crescut în sărăcie. Totuşi, sărăcia lui Hristos nu a venit din faptul că S-a născut şi a trăit sărac, ci din aceea că S-a întrupat şi a luat fire omenească. După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, Fiul lui Dumnezeu a sărăcit, pentru ca să ne îmbogăţească pe noi cu Dumnezeirea Sa. La templu se mai aflau două persoane: Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana. Prezenţa acestora ne dezvăluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetătoare care L-au întâmpinat pe Hristos atunci când Acesta a urcat la templu. Aşadar, pe lângă perechea de turturele necuvântătoare, Duhul Sfânt a trimis şi o pereche de turturele duhovniceşti şi purtătoare de duh, adică pe Simeon şi pe Ana.
După cum spune Sfântul Grigorie Palama, din toate acestea înţelegem cine sunt cei care urmează să îl primească pe Hristos şi cum trebuie să fie aceştia. Unirea cu Hristos presupune o viaţă corespunzătoare. Simeon era numit drept şi nu se menţionează dacă a fost sau nu căsătorit, în vreme ce Ana, după moartea soţului ei, a trăit în binecuvântarea văduviei, în neprihănire şi curăţie. Viaţa în Hristos înseamnă fecioria după Hristos sau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama. De asemenea, într-o predică rostită la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, Sfântul Grigorie vorbeşte în detaliu despre răul pe care îl provoacă desfrânarea şi spune că omul nu poate să aibă legătură cu Hristos dacă este desfrânat, deoarece o asemenea legătură cere răstignirea cărnii şi a dorinţelor ei. Mântuirea omului nu depinde de felul de viaţă ales, adică feciorie sau căsătorie, ci de modul cum omul trăieşte, adică de legătura pe care acesta o are cu Hristos. Şi într-un caz şi în celălalt, se cer feciorie şi cuminţenie. Spre aceste lucruri ţinteşte viaţa ascetică, trăită în Tainele Bisericii; acesta este modul de viaţă spre care Dumnezeul-Om Hristos îşi îndrumă făptura sa.
Atunci când Dreptul Simeon a întâlnit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care Îl ţinea în braţe pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfânt cu mâinile sale. El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu (Luca 2, 28). Scena aceasta este înfricoşătoare. Cu adevărat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinţă dacă braţele lui Simeon nu erau întărite de Duhul Sfânt.
Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu Dreptul Simeon şi cu Proorociţa Ana. Trebuie şi noi să îl întâmpinăm pe Hristos îmbrăcaţi în nevinovăţie, în pocăinţă, în cuminţenie, în curăţie şi, în general, în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Nimeni nu poate să Îl întâlnească într-un alt fel pe Hristos, Care este adevărata viaţă.
Praznicul Întâmpinării Domnului arată că Hristos este viaţa şi lumina oamenilor (lumină spre descoperirea neamurilor) şi că omul trebuie să ţintească spre dobândirea acestei lumini - unită cu firea umană, unită cu propria viaţă. Biserica înalţă rugăciunea: „Luminează-mi sufletul şi cu lumină simţită să văd limpede şi să Te vestesc pe Tine Dumnezeu”. Pentru ca omul să Îl propovăduiască pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să Îl vadă cu limpezime. Numai cei care Îl văd pe Dumnezeu sau măcar primesc experienţa celor ce văd, se pot face îndrumători. Dar pentru ca omul să-L vadă pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să primească iluminarea sufletului şi a simţurilor trupului. În acest fel, praznicul Întâmpinării Domnului se face praznic al întâmpinării fiecărui credincios: Hristos ne iubeşte pe toţi şi doreşte să ne întâmpine pe toţi în Slava Sa Cea Cerească! Să-i răspundem şi noi prin faptele cele bune. Amin!