(+) INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI

21 noiembrie

<img src="/sites/default/files/styles/large/public/field/image/2014-11-22/intrarea_md_in_biserica.jpg?itok=A-ZiedTL" width="245" height="320" alt="" class="image-large" />
„Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i cântăm: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului.”
(Troparul)

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică aduce cu sine bucuria de a fi primul semn din rânduiala bunăvoinţei lui Dumnezeu de a mântui neamul omenesc.
Împlinindu-se trei ani de la naşterea Maicii Domnului, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi-au adus aminte de făgăduinţa pe care au făcut-o lui Dumnezeu mai înainte de a se naşte fiica lor, Fecioara Maria. Căci ei, fiind oameni sterpi şi neroditori, numai prin rugăciuni, prin post şi milostenie au dobândit această dumnezeiască pruncă, Maria. „Doamne, de ne vei da nouă un prunc - ziceau ei -, noi îl vom închina Bisericii Tale pentru toată viaţa, numai să nu ne laşi sterpi şi neroditori, spre ocara lumii.”
Şi ştim din viaţa lor că fericiţii părinţi ai Maicii Domnului s-au rugat foarte stăruitor. Sfânta Ana se ruga în grădina sa, iar Ioachim a plecat undeva aproape de Iordan şi şi-a ales o peşteră. S-a rugat în peştera aceea tare cu osârdie, cu mult foc, cu multă durere, cu multe lacrimi. Şi a primit ştire de la Dumnezeu prin înger, să meargă acasă şi vor avea un copil dăruit de Dumnezeu. Peştera unde s-a rugat Sfântul Ioachim este şi astăzi pe valea Iordanului, valea pârâului Cherit şi acolo în această peşteră mai înainte cu opt sute de ani trecuse profetul Ilie, coborât din nordul Ţării Sfinte. A stat un timp acolo, a fost hrănit de corbi, cu pâine şi ulcior de apă, după aceea a plecat Ilie mai în sud, până la Sinai. Deci, în acea peşteră în care a fost Sfântul Ilie, a venit şi Sfântul Ioachim şi s-a rugat pentru tristeţea, pentru durerea că nu aveau copii, ca să fie binecuvântaţi. Şi au avut un copil, pe Maica Sfântă. Şi a făgăduit lui Dumnezeu că această sfântă copilă va fi dăruită lui Dumnezeu, închinată lui Dumnezeu. Şi s-au ţinut de cuvânt.
Sfinţii părinţi, cum am spus, aveau o casă la Ierusalim, unde s-a născut Maica Domnului, aveau însă şi o casă în Nazaret. În mijlocul Nazaretului de astăzi este o catedrală mare, a Bunei Vestiri, pentru că toate bisericile din această cetate, din Nazaret, sunt închinate Maicii Domnului, Bunei Vestiri. În centrul Nazaretului e o biserică mare, o catedrală catolică şi ea este făcută pe locul unde a fost casa sfintei familii (bătrânul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria). O casă sărăcăcioasă, smerită. Însă după ce copilul s-a născut la Ierusalim, părinţii au trecut la Nazaret, pentru că Nazaretul era o cetate liniştită. Iisus însuşi a crescut la Nazaret. Ierusalimul era o cetate foarte bântuită, cu multe intrigi, cum erau capitalele în vechime, poate şi astăzi. Însă Nazaretul fiind o cetate liniştită, au luat părinţii pe Maica Domnului şi acolo a crescut ea, în acea casă smerită.
Când a împlinit copila trei ani, au plecat s-o închine Domnului la Ierusalim. De la Nazaret până la Ierusalim sunt aproape o sută de kilometri. Au făcut drumul acesta pe jos, timp de trei zile, însă nu singuri, ci cu vecini, cu prieteni, mai multă lume care mergea la Ierusalim să se închine, să aducă jertfe la singurul templu din vremea aceea, Templul din Ierusalim. După trei zile au ajuns la Ierusalim.
Din faţa Templului până sus erau cincisprezece trepte şi când intrau preoţii şi leviţii la Templu, în săptămâna lor de serviciu, se opreau pe fiecare treaptă şi spuneau câte un psalm. Sunt în Psaltire cei cincisprezece psalmi „ai treptelor”, 119 şi până la 133. Stăteau pe fiecare treaptă şi spuneau câte un psalm, până când ajungeau sus - al cincisprezecelea psalm, a cincisprezecea treaptă - şi acolo intrau în Templu. Jos era grupul acesta şi Maica Sfântă. În faţa Maicii Domnului, în faţa copilului acesta, era un grup de fetiţe, poate mai mari sau chiar ca ea - Maica Domnului avea trei ani atunci - şi aceste copile erau îmbrăcate în alb, cu nişte lumânări în mâini. Iar părinţii o ţineau de mână pe Măicuţa Domnului. În urmă stătea poporul din Nazaret şi mult popor din Ierusalim. Vine soborul acesta de preoţi şi cântăreţi şi cântă psalmi. Sus, în capul treptelor, era preotul Zaharia, aştepta să urce acest copil, după rânduială, să-l închine lui Dumnezeu. Copila a fost eliberată din mâinile părinţilor săi şi a păşit pe prima treaptă, după aceea a mers până sus, fără să fie ajutată de nimeni, parcă o împingea Duhul Sfânt din urmă sau o chema cineva. Însuşi preotul Zaharia s-a mirat de această îndrăzneală, această vioiciune a copilei.
Preotul Zaharia văzând-o, a rostit nişte cuvinte prooroceşti foarte frumoase acestei tinere şi micuţe Fecioare, Sfintei Maria. Iată ce scrie marele cărturar şi Sfânt Antim Ivireanul despre Zaharia: „Tu eşti cu adevărat uşa cea de gând a vieţii care a văzut-o proorocul Iezechil închisă; ce-mi caută şi făr’ de voia mea a-ţi deschide uşile bisericii ca să intri Într-însa, să locuieşti, că cu adevărat mai vârtos pentru tine a făcut Solomon, cu înţelepciunea ce i-a dat Dumnezeu, acest lăcaş şi ţie a închipuit” şi a închinat-o, „cunoscându-i fecioria cu ochii săi cei prooroceşti. Şi ţie ţi se cuvine ca să locuieşti într-însa, că acelea câte sta într-însa, ţie se închipuiau. Drept aceea, dacă s-a arătat adevărul, trebuie să se ridice umbra”.
Iubiţilor, Testamentul Vechi era socotit umbră, pentru că erau nişte proorociri, nişte preziceri - aşa cum ni se întâmplă şi nouă, când ne spune cineva un lucru numai cu vorba, parcă uşor se desprinde din minte şi zboară. Însă, când e vorba de o faptă reală, atunci oamenii sunt atenţi şi primesc cu mai multă uşurinţă. Aşa s-a întâmplat şi în vremea aceea: proorocii toţi, de la începuturile lumii şi până aproape de naşterea Sfintei Fecioare, au tot spus mereu cuvinte prooroceşti despre Maica Domnului. Însă, în clipa intrării în biserică s-au cunoscut aceste proorociri. De aceea Zaharia, plin de Duhul Sfânt, îi spune că Templul pe care l-a făcut Solomon cu înţelepciunea lui „te închipuia pe tine”: Biserica închipuia pe Maica Domnului şi însăşi biserica aceasta, orice biserică creştină, încă este locaş al Maicii Domnului, în care Hristos tronează. Aşa cum însuşi trupul ei, al Maicii Domnului, a fost biserică sau templu al Celui Preaînalt, Dumnezeul cerului. Şi spune Zaharia în continuare aceste cuvinte: „Intră, fiica lui Dumnezeu, cu bucurie şi te veseleşte într-însa, că am cunoscut cu adevărat că s-a apropiat mântuirea lui Israil, care va să vie înfăţişat să se nască din tine”. Mântuirea era Iisus Hristos; înfăţişat, adică în persoană. „Intră, preacurată, voioasă şi veselă, de te fă lăcaş desfătat, Mântuitorului Lumii. Intră în locul cel ales, ceea ce eşti aleasă mai înainte de veci. Intră în Sfânta Sfintelor, ca ceea ce ţi se cuvine să auzi tainele cele ascunse şi preaslăvite ce s-au grăit în cămările cele cereşti. Şi întorcându-se preotul Zaharia, zise şi către părinţi: «Bucuraţi-vă şi voi, soţie sfântă, pereche blagoslovită, Ioachime şi Ano, că v-aţi învrednicit de v-aţi făcut părinţi ai unei prunci sfinte ca aceasta. Fericiţi sunteţi cu toată fericirea, că de pe semnele darurilor ce văd că are această tânără fecioară asupra ei, cunosc adevărat cu duhul proorociei că ea este acoperământul goliciunii strămoşilor noştri, oglinda proorocilor şi izbăvirea lumii»”.
Cu asemenea cuvinte, profetul Zaharia, marele preot, o ia pe Fecioara de mână şi o introduce în Sfânta Sfintelor. Sfânta Sfintelor era cum e altarul nostru, însă acea încăpere era foarte tainică, nu intrau femeile şi norodul, nu intrau nici preoţii în Sfânta Sfintelor, intra numai arhiereul o singură dată în an - numai arhiereul. Şi preotul, marele preot, prin descoperire dumnezeiască, o introduce în această cămară a Sfintei Sfintelor şi îi arată locul unde se va ruga ea. Îi spune şi acum cuvinte prooroceşti şi după aceea o ia de mâna şi o scoate afară din acea Sfântă a Sfintelor şi o încredinţează unor fecioare mai în vârstă ca s-o ocrotească şi să o ajute.
Maica Domnului stă la Templul din Ierusalim timp de doisprezece ani. De la trei ani încă doisprezece, până la cincisprezece ani. Ce-a făcut Sfânta Fecioară în Templu în acest timp? S-a rugat, a citit Sfânta Scriptură, a adâncit-o şi a meditat, a lucrat (ştia să ţeasă, ştia să coasă, ştia să toarcă; torcea lână, torcea in, torcea mătase; ştia să brodeze foarte frumos). A lucrat veşminte preoţeşti la Templu şi, mai târziu, Maica Domnului a lucrat cămaşa lui Iisus Hristos. Acea cămaşă - poate aţi întâlnit, e şi un roman vestit, Cămaşa lui Hristos - nu avea cusătură, era făcută din împletitura meşte¬şugită a Maicii Domnului. După răstignire, când era Iisus pe Golgota, pe Cruce, dezbrăcat de hainele Sale, această cămaşă trebuia să fie împărţită la cei patru ostaşi de acolo care păzeau pe Cel răstignit, crucea şi mormântul. Şi ostaşii, văzând-o că era foarte frumos lucrată, n-au îndrăznit s-o sfâşie, s-o rupă în patru ca să ia fiecare câte o bucată, ci au tras sorţi şi a luat-o cineva din cei patru ostaşi.
În tot acest timp, Maica Domnului a fost îndeosebi în stare de rugăciune. Rugăciunea şi paza simţurilor, a inimii şi a minţii au făcut-o cu adevărat lăcaş sfinţit, dumnezeiesc, al Celui Preaînalt, încât era un vas ales al Duhului Sfânt în care peste puţină vreme, la plecarea ei din Templu, a ajuns să întrupeze pe Iisus Hristos Mântuitorul.
După cincisprezece ani, fecioarele care erau acolo închinate, erau eliberate din Templu, mergeau la casele lor, familiile lor şi puteau să se căsătorească, pentru că era acest ideal, la poporul evreu, toate fecioarele trebuiau să fie căsătorite, ca din una din ele să se nască Mântuitorul Lumii. El a fost vestit încă primilor oameni în Rai, după căderea lor. De aceea era această stricteţe şi dorinţă aprinsă ca toţi cetăţenii, fetele, fecioarele să se căsătorească şi să nască prunci. Din aceşti prunci, măcar unul va fi cândva Mântuitorul Lumii.
Şi Fecioara a ajuns în Nazaret. Părinţii ei, Ioachim şi Ana, muriseră de mult pe atunci, acolo avea însă rude şi cunoscuţi. Şi o îndemnau să se căsătorească; ea a spus „nu, eu rămân singură cu Dumnezeul mântuirii mele, nu mă căsătoresc”. Atunci vecinii şi prietenii ei, familia, au sfătuit-o „să acopere gura lumii”, cum se spune, şi i-au recomandat şi au încredinţat-o unui bătrân cu numele Iosif. Acest bătrân, spune undeva în Protoevanghelia lui Iacov - în care este copilăria Mântuitorului Hristos, nescrisă în Evanghelie -, Iosif, se presupune că avea 84 de ani când a luat pe Fecioara Maria sub ocrotirea lui. Şi într-adevăr, lumea a tăcut. Fecioara, însă, avea libertatea să se roage, să citească Sfintele Scripturi şi să lucreze în mare libertate duhovnicească cu acest protector al ei - şi scăpase şi de vorbele lumii. Într-o bună zi, Fecioara Maria are bucuria de a-i veni Sfântul Arhanghel Gavriil şi a-i binevesti că ea va naşte pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Aşa s-a întâmplat, fraţi creştini, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Mai târziu, Maica Domnului, ştiind foarte bine Sfânta Scriptură - la Templul din Ierusalim era o şcoală biblică şi a studiat foarte mult Sfânta Scriptură, a învăţat foarte bine, acea minte luminată a Maicii Sfinte -, a fost prima profesoară a copilului Iisus. Maica Domnului Îl învăţa Scriptura, Psalmii şi Profeţii, în vârsta de copilărie a Mântuitorului Hristos, pentru că ea însăşi ştia foarte bine aceste lucruri. Şi în Evanghelia care se citeşte în cinstea Maicii Domnului, când ea pleacă, după Buna Vestire, de la Nazaret la vara sa Elisabeta, în sudul Ierusalimului, spune nişte cuvinte prooroceşti despre ea: „Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile, întrucât mi-a făcut mie slavă Cel puternic”. În tot acest imn al Maicii Domnului se vede cultura ei teologică şi biblică. Atâta vreau să vă spun, iubiţilor, şi am să închei aşa cum încheia fericitul Antim cuvântul lui la sărbătoarea aceasta, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: „Drept aceea dară, trebuieşte şi noi, când vom intra în sfânta biserică, să ne curăţim întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu cunoştinţă întreagă să ne facem vase alese, să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre şi aşa, cu acest mijloc, vom fi adevăraţi prăznuitori, măcar că pe Preasfânta Fecioară, de vreme ce este şi se numeşte pricina tuturor bunătăţilor, nu este cu putinţă nici cu un mijloc să o cinstim şi să o prăznuim precum se cade. Pentru că cinstea ei biruieşte toată limba şi covârşeşte tot cugetul omenesc; iară încă trebuie cu frică şi cu bucurie, cu frică pentru păcat şi cu bucurie pentru mântuire, să-i spunem toţi, cu un glas, lauda cea îngerească: «Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine», căruia se cuvine toată slava, în vecii vecilor”. Amin.