(+) INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM

Duminica Floriilor
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos, peste câteva zile, mai precis pe 5 aprilie, Biserica noastră Ortodoxă, prăznuieşte unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: Intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu mulţime de oameni, veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Prooroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni, învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, aştepta şi el sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.
Domnul Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le demonilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum, însă, venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Trebuie amintit faptul că El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi poate aceasta era aşteptarea iudeilor. Împărăţia lui Hristos nu este din această lume, iar slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
De fapt, avem un „tablou” în care El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nicio strălucire exterioară. Însă, orice slavă pământească este deşartă şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: cea a smereniei, a blândeţii, a virtuţii - fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel - mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Isaia 42, 3).
Spunem că avea ochii în lacrimi, era trist pentru acest moment în care toţi strigau: „… Osana, Osana, întru cei de sus! Bine este cuvântat, Cel Ce vine întru numele Domnului…”. Pentru ce plângea, Mântuitorul, fraţilor? Aflăm din propriile Lui cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19, 41-42). „O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău - nu pământesc, ci ceresc!” Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din ea piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta!”. Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru; El bate ca un sărman la uşa noastră.
Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”, aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copiii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele proorocului Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug” (Zaharia 9, 9).
Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această proorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?”. Iisus le-a răspuns: „Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Matei 21, 16; Luca 19, 39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Câtă pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă! Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele prooroc Isaia: „S-a învârtoşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei” (Isaia 6, 10).
Asupra lor s-au împlinit cuvintele Apostolului Pavel: „litera ucide, iar duhul face viu” (2 Corinteni 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi, iubiţilor, ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru.
Ne întrebăm şi ne mirăm, aşa ca şi cum nu ştim ce avem de făcut, cum să trăim în aceste zile ale Săptămânii Patimilor, după această triumfală Intrare în Ierusalim. Suntem ca şi cum n-am şti ce trebuie să facem. Da, noi toţi care auzim învăţătura Bisericii, ascultăm Evanghelia - în aceste zile o vom asculta de mai multe ori - şi credem în învăţătura acesteia, deşi înţelegem câte ceva, în cele din urmă ne întrebăm: „Deci, ce trebuie să lucrăm?”, făcând din aceasta o problemă. Ce să faci, omule? Ce să faci? Vom auzi curând, troparul care zice: „Veniţi cu toţii să aducem cugete curăţite şi să ne răstignim împreună cu El...”. Trebuie să-L însoţim pe Domnul cu aceeaşi stare pe care a avut-o Acela. Cel care vrea să fie creştin, să-L urmeze pe Hristos, să se unească cu Hristos, să se răstignească duhovniceşte şi să învieze împreună cu El şi să înţeleagă bine că trebuie să se lipsească de orice păcat. Să luăm aminte la acest lucru pentru că uneori rămânem doar la atât. Desigur, este bine să facem acest lucru, nu doar să renunţăm, pur şi simplu, la păcat. Domnul Se lipseşte de toate acestea mult mai mult decât oricare dintre noi. În toată vremea, cerem ca Domnul să fie cu noi. Nu doar când vezi că te enervezi trebuie să-ţi aminteşti că eşti dator să te înfrânezi să nu te mânii, ci şi când ai tendinţa să faci orice alt păcat, să te abţii, să nu-l faci, să te lipseşti şi de cele mai mulţumitoare lucruri, dacă vrei de cele mai nevinovate, de cele mai frumoase pe care Dumnezeu le-a făcut pentru om.
Neîncetat omul are în faţă suferinţa, tristeţea, mâhnirea, strâmtorarea, amărăciunea, crucea şi moartea. Şi din nefericire, iată că trebuie să le îmbrăţişeze pe toate acestea, ca să moară omul cel vechi, omul păcatului, să piară sinele, egoismul şi să învieze împreună cu Hristos, omul virtuţii, omul harului, omul sfinţeniei, omul cel nou, omul în Hristos.
Dacă avem în vedere aceste lucruri, putem după aceea să ne găsim în încurcătură pentru că nu ştim în ce fel să lucrăm, şi ne întrebăm: „Ce trebuie, oare, să facem?”. Hristos nu a venit ca om pe pământ, ca să ne spună doar ceea ce ne-a spus, apoi să Se răstignească şi să desăvârşească o lucrare, ci le-a făcut pe toate ca să ne cheme pe fiecare în parte să devenim oameni adevăraţi, oameni întru Hristos, următori Lui pe calea Golgotei, ieşiţi din mormânt împreună cu El, Domnul cel înviat. Prin urmare, cu cât ne vom împotrivi acestor strâmtorări, cu atât suntem mai departe de Hristos, nu vom înţelege şi nu ne vom răstigni împreună cu Acesta.
Bineînţeles că nu sunt rele, dar nu ne folosesc dacă înlăuntrul nostru nu se mişcă nimic, dacă nu avem dispoziţia să ne lipsim de viaţa păcătoasă şi de „frumuseţile” lumii acesteia ca să devenim ascultători Părintelui ceresc şi să îmbrăţişăm cu tot sufletul pătimirile.
Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le facă fiecare creştin. Întreaga noastră mentalitate despre viaţă funcţionează invers, pe de o parte evităm pătimirile, iar de cealaltă avem mare grijă să nu cumva să pierdem, să nu cumva să ne lipsim de plăcerile vieţii acesteia. Astfel, mersul nostru nu este corect. Fireşte, în cele din urmă, cu voie sau fără voie, suferim pătimirile, dar când ne amăgim cu bunurile acestei lumi, din nou, viaţa noastră este de cele mai multe ori ca un iad.
Începând cu acest moment când spunem lucrurilor pe nume, să începem cu toţii să gândim astfel, să gândim la modul nostru serios de viaţă. Dacă am face aşa, am simţi lucrurile cu desăvârşire deosebite! Toţi avem greutăţi, avem suferinţe şi în loc să le înţelegem corect mesajul şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, ne tânguim, sau poate ne şi răzvrătim, deşi ar fi trebuit să spunem aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc, pentru că neavând eu deloc puterea să accept suferinţele, şi astfel să Te urmez, Tu îmi ieşi în întâmpinare şi îmi dai doar câteva! Cum să-Ţi mulţumesc?”.
Aşadar, dacă am înţelege corect suferinţele şi le-am vedea ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru că într-adevăr aşa este, cât de diferit ne-am simţi, ne-am da seama că deşi mergem spre Golgota împreună cu Hristos, ne aflăm deja înlăuntrul Raiului! Adeseori, ne simţim atât de nefericiţi pentru că ne lipseşte un lucru sau altul - de fapt nu ne lipseşte nimic şi chiar dacă ne-ar lipsi ceva, n-ar trebui să fim nefericiţi, ci am putea să zicem: „Doamne, Tu mi-ai arătat tăria şi m-ai învăţat să fiu răbdător şi îţi mulţumesc pentru aceasta, din pricina mea n-am avut dorinţa să mă lipsesc de anumite lucruri mulţumitoare, însă din nou, Tu mi-ai ieşit înainte şi ai îngăduit să vină astfel de strâmtorări, ca să rămân cu Tine”.
Oricum, de aici ar trebui să începem. Înlăuntrul acestora se află credinţa, căinţa, smerenia, iubirea în Hristos, răbdarea; înăuntru se află şi zelul şi dorinţa cea bună şi rugăciunea. Atunci când omul începe să gândească aşa, sufletul lui este deschis rugăciunii şi se roagă neîncetat.
Astfel, omul începe să vorbească cu Dumnezeu, să-L asculte, să-şi întoarcă faţa spre El, să nădăjduiască, să-şi arate iubirea faţă de Acesta, să fie pregătit să răspundă la ceea ce voieşte El.
Este şi acesta un semn că sufletul a găsit calea şi că Dumnezeu începe să aibă încredere în el. Şi dacă sufletul nu dă înapoi şi nu se trufeşte, va înainta continuu cu harul lui Dumnezeu, tot mai sus şi când va pleca din această lume, deja va fi ajuns la sfârşit. Oarecum aşa stau lucrurile, şi nu cred că trebuie să spunem mai multe.
Aşadar, fraţilor, nu trebuie să-l constrângem pe om, să-l condamnăm, ci să-i lăsăm libertatea să se gândească, să cugete, să lucreze aşa cum a făcut şi până acum, dar să nu se tânguie că nu cunoaşte adevărul. Cu acestea, rog pe Bunul Dumnezeu să ne învrednicească să cinstim cu credinţă şi smerenie Săptămâna cea Mare şi Învierea Domnului. Amin.