(+) INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (FLORIILE)

13 aprilie
Hristos intra în Ierusalim având ca steag smerenia

„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului” (Troparul Intrării în Ierusalim).
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, încet, încet, ne apropiem de finalul acestui sfânt urcuş duhovnicesc îndreptându-ne spre Lumina Sfintei Învieri, trecând astfel prin fiorul pătimirilor şi a suferinţelor îndurate de Mântuitorul nostru, care prin toată jertfa sa, ne-a deschis din nou orizontul cunoaşterii, preţuirii şi dobândirea împărăţiei veşnice a Tatălui Ceresc. Astfel, în ciuda osanalelor datorate învierii lui Lazăr şi a aşteptărilor poporului, adică a „primirii împărăteşti”, intrarea Împăratului Hristos în Ierusalim s-a făcut în smerenie deplină. Episoadele petrecute în timpul intrării lui Hristos în oraş, unde după puţine zile avea să sufere chinuri cumplite, iar în cele din urmă, să fie răstignit şi să învieze, sunt momente de pocăinţă şi de trezvie pentru noi toţi cei ce recunoaştem că din nou Dumnezeu-Tatăl Cel Ceresc a deschis uşile milei sale dumnezeieşti spre a primi „ofranda” noastră de credinţă în scopul mântuirii sufletelor noastre.
Intrarea Domnului în Ierusalim - ca, de altfel, toate evenimentele împărăteşti - a fost propovăduită de profeţi în Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului” (Zaharia 9,9 - 10). Prezenţa lui Hristos, iubiţilor, înseamnă prezenţa iubirii de oameni şi a îngăduinţei, nu a dreptei judecăţi sau a osândei. Hristos S-a întrupat şi a venit în Ierusalim în chip de rob, ca mire şi ca miel neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca picătura de ploaie ce cade pe lână fără să facă zgomot, iar prin acest chip umil El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici şi i-a ridicat pe cei smeriţi, spune, foarte frumos, Sfântul Chiril al Alexandriei. Hristos a venit către oameni aşa cum vine mirele la nuntă, adică plin de dragoste şi de smerenie, nu ca un stăpânitor. De altfel, după părerea mea, dragostea nu poate fi legată de stăpânire şi de tiranie.
Hristos este Împăratul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Însă, Împărăţia Sa nu are legătură cu gândirea şi cu slava lumească, pentru că este o împărăţie a iubirii şi a smereniei. Hristos a intrat în Ierusalim şi în istorie în chip diferit faţă de ceilalţi împăraţi şi stăpânitori. El nu era un tiran înconjurat de acoliţi şi de aghiotanţi şi nici nu ducea după Sine o mulţime de ostaşi care trăiau în belşug, cereau biruri sau îi puneau pe oameni la munci înjositoare şi vătămătoare. Steagul lui Hristos era smerenia, sărăcia şi simplitatea (Sfântul Grigorie Palama).
Atunci când comentează intrarea lui Hristos în Ierusalim, Sfinţii Părinţi au în vedere şi atmosfera obişnuită a acelei epoci, când împăraţii şi conducătorii militari intrau în oraşe cu multă autoritate şi putere. Însă Hristos nu deţinea o asemenea putere şi nici nu voia să Se impună oamenilor în acest fel. De aceea, ne zice Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, că Hristos nu avea sceptru şi trâmbiţe, ci a venit într-o sărăcie desăvârşită; nu era însoţit de săbii, de arme şi de suliţe, aşa cum, în semn de cinste, se însoţeau stăpânii pământeşti, ci Se purta cu smerenie deplină; nu avea oameni înarmaţi, scuturi, blazoane încrustate în aur, coifuri şi platoşe, ci numai blândeţe fără margini, bunătate nemăsurată şi cumpătare desăvârşită.
De altfel, smerenia lui Hristos este expresia iubirii şi simplităţii Sale, nu o virtute exterioară prefăcută. Omul simplu din fire şi iubitor este neapărat un om smerit. Smerenia lui Hristos, împletită cu simplitatea şi cu dragostea Sa, reprezintă în realitate energia Sa necreată, care provine din firea simplă a Dumnezeirii. De aceea, atunci când sfinţii se învrednicesc să îl vadă pe Hristos în slavă, ei sunt copleşiţi de dragostea şi de smerenia Sa. Hristos este blând şi smerit cu inima, după cum El însuşi a spus-o. Aşadar, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, smerenia lui Hristos se vede din faptul că a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: „Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el” (Ioan 12, 14). La rândul său, Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus lui Hristos asina şi mânzul: „Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele” (Matei 21, 7). Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte despre faptul că Hristos S-a aşezat pe mânz, nu pe asină (Luca 19,35).
După cum observaţi, între Evanghelişti nu există nicio contradicţie. Hristos a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar împreună cu mânzul au adus-o şi pe mama mânzului, adică pe asină. Atunci când Sfântul Evanghelist Matei scrie „peste ele”, nu a vrut să spună că Hristos S-a aşezat în acelaşi timp şi pe asină şi pe mânz. Aceste cuvinte pot fi interpretate în două chipuri diferite. În primul rând, a şezut peste ele se referă la hainele pe care ucenicii le-au aşezat pe mânz. În al doilea rând, dacă ar fi să interpretăm că a şezut peste ele înseamnă că a şezut pe amândouă animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a şezut mai întâi pe asină şi mai apoi pe mânz, ceea ce ar putea simboliza, că mai întâi s-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri.
Dacă vom considera că atât mânzul, cât şi asina simbolizează poporul dintre neamuri, atunci şederea lui Hristos pe asină arată că El a venit să omoare înşelăciunea idolatriei lipsite de judecată, iar şederea pe mânz arată că a venit să ţină în frâu avântul nestăpânit pe care îl aveau popoarele spre necredinţă, pentru că nu există nimic mai fără de judecată decât necredinţa şi mai îndărătnic şi nesupus decât neamurile care se închină la idoli, spune Sfântul Nicodim Aghioritul.
Acest episod a fost proorocit în Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras după trup şi Hristos, şi profeţind întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, Patriarhul Iacov spune, printre altele: „Acela îşi va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale” (Facerea 49, 11). Din această proorocie înţelegem că Hristos este via, iar corzile, adică organele vegetale prin care viţa de vie se înfăşoară pe lemne şi se ţine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe mânzul asinei, adică pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfântul Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile viţei Mântuitorului, au adus neamurile la credinţa în Hristos şi le-au unit cu via cea adevărată, care este Însuşi Hristos.
Potrivit Sfinţilor Evanghelişti care prezintă aceste fapte (Matei, Marcu şi Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi în satul de dinaintea lor, acolo unde se găseau o asină legată şi un mânz cu ea. Hristos le-a cerut să dezlege acele două animale şi să le aducă la El.
Tâlcuind acest episod, Sfântul Atanasie cel Mare spune că satul de dinaintea lor este viaţa aceasta pământească, iar oraşul este viaţa cerească, adică Raiul din care a căzut Adam prin păcatul pe care l-a săvârşit. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea să ne facă să intrăm din nou în locul de unde am fost alungaţi. Asina şi mânzul reprezintă omenirea întreagă. Mânzul închipuieşte pe protopărintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin înşelătorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezintă neamurile momite de idoli şi murdărite cu sânge necurat. Hristos îi trimite pe ucenici la întreaga omenire pentru ca aceştia să îi aducă la El atât pe iudei, cât şi pe cei dintre neamuri şi să alcătuiască Biserica din creştini proveniţi din rândul iudeilor şi a neamurilor. Dezlegarea acestor animale şi a ceea ce ele simbolizează poate fi făcută numai de oameni mari, nu în sensul vârstei trupeşti, ci în sensul credinţei, al dragostei, al dreptăţii, al înţelepciunii, al bărbăţiei şi al virtuţii. Asemenea bărbaţi sunt Apostolii, care au fost trimişi în lume pentru a propovădui şi a plini Biserica lui Hristos.
Ucenicii lui Hristos, adică Sfinţii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din întunericul ce înseamnă necunoaşterea lui Dumnezeu, înşelarea, păcatul, robia celui rău şi stăpânirea întunericului acestui veac, ducându-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos stă deasupra tuturor acestor neamuri şi împărăteşte peste ele.
Atunci când Hristos Şi-a trimis ucenicii să dezlege mânzul, El le-a spus că, dacă vor întâlni pe cineva care să-i întrebe pentru ce fac aceasta, să răspundă că Îi trebuie Domnului. Şi cu adevărat, atunci când ucenicii au dezlegat mânzul, unii din cei care erau de faţă au întrebat: de ce dezlegaţi mânzul? Dar când ucenicii au răspuns că este porunca lui Hristos, i-au lăsat (Marcu 11, 5-6).
Iubiţi fraţi şi surori, să înţelegem un lucru, aceasta arată puterea stăpânitoare a lui Hristos, pentru că, fiind Dumnezeu, El conduce lumea şi nimeni nu poate să Îi stea împotrivă. Toate lucrurile au fost zidite de El şi toate sunt conduse de energia Sa necreată.
După cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, dacă mânzul este omenirea ce a fost dezlegată din legăturile păcatului, putem să ne gândim că cei care se aflau de faţă le simbolizează pe viclenele stăpânii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci au alergat imediat la stăpânul lor, Satana, şi i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a făcut sfat şi întrunire a celor vicleni împotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana că urma să se întâmple ceva, pentru că mânzul a fost dus la domnul său şi nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gândit ce trebuie să facă şi, astfel, i-a îndemnat pe cărturari şi pe farisei să pregătească moartea lui Hristos. Nefericiţii nu ştiau însă că moartea lui Hristos avea să ne dăruiască nouă viaţa veşnică, iar pogorârea Sa la Iad urma să ducă la ridicarea noastră la ceruri. Aşadar, iubiţilor, să ne rugăm în săptămâna ce urmează Intrării în Ierusalim, ca Domnul prin patima Sa cea de bună voie ce a arătat-o pentru noi, să ne consolideze credinţa în Înviere, să ne dea energia puterii de a trece peste toate obstacolele ce sunt asupra noastră şi să ne ierte pentru puţina noastră credinţă care o manifestăm prin patimile şi păcatele ce le facem în fiecare clipă a vieţii, învăţând din smerenia Mântuitorului Hristos, că aşa vom dobândi împărăţia veşnică. Amin.

Aparut in :