Introspecţia salvării…

(Autoobservarea sinelui)

„Mucenic viu e cel ce se căieşte cu adevărat. Prin lucrările lor, lacrimile întrec sângele, iar căinţa întrece mucenicia” (Sfântul Isaac Sirul)

Nu ajung la Hristos decât atunci când mintea mea se detaşează, se rupe sau se dezlipeşte de iubirea pentru cele din jur. Atunci, sufletul îşi pune nădejdea în Mântuitorul, pentru că s-a dumirit de faptul că este singura temelie ce aduce sensul care ne uneşte cu Adevărul.
Nu izbutesc să găsesc altă cale de potolire a tulburării din suflet - pricinuită de poftirea iraţională faţă de materie - decât înfrânarea. Când mintea este trezită de lumina candelei ce o aprinde Numele Domnului Iisus, atunci sufletul află pacea şi nădejdea, şi drumul adevărat al urcuşului către Cer.
Dacă dorim să nu alunecăm pe panta infinită a disperării, atunci e musai să ne impunem a căuta prietenia Mântuitorului.
Fără această prietenie, toate celelalte sunt artificiale şi, mai ales, sunt „vânare de vânt”, cum spune aşa de adânc Eclesiastul în Sfânta Scriptură.
Îmi vine să ţip la mine însumi când disting şubrezenia idealului fals care l-am slujit până în clipa de faţă. Toată iubirea care trebuia închinată Domnului Iisus am irosit-o în adorarea idolilor şi poftelor iraţionale ale trupului.
Fug. Caut scăpare. Dar mă urmăresc obsedant urâţenia, hidoşenia fărădelegilor săvârşite care suflă şi scuipă cu moarte spre mine. Alerg cu sufletul la gură, dar niciun ascunziş nu descopăr pentru a mă feri de urgia morţii. Mă salvează faptul că starea iniţială de trezie are loc la început de primăvară. O, Doamne, îmi dăruieşti o altă şansă ca să nu pier! Nu este exclus să fie ultima! Pământul s-a scârbit să ne mai înmormânteze păcatele! Opriţi-vă! - se aude glasul Domnului din Evanghelie. Şi vor căuta crăpăturile pământului să se ascundă de mânia care va să vină. Şi mulţi vor chema moartea, dar şi aceasta s-a intoxicat de răutatea oamenilor. Şi mulţi vor muri de frică. Ca să nu ne arunce frica în mormântul neantului, să începem acum căinţa. Despre căinţă şi nevoinţă, cuvânt cu putere multă am aflat la Sfântul Isaac Sirul. Iată-l:
„Mucenic viu e cel ce se căieşte cu adevărat. Prin lucrările lor, lacrimile întrec sângele, iar căinţa întrece mucenicia. Mucenicia lacrimilor vine înaintea muceniciei sângelui atunci când vom primi cununa. Mucenicii sângelui vor primi cununa odată cu ceilalţi, mucenicii lacrimilor o vor primi înaintea celorlalţi. Cine se căieşte cu adevărat pare, aşadar, să primească o dublă cunună”.
Un alt model de căinţă l-am găsit la Sfântul Gheorghe Pelerinul (Moşul Gheorghe Lazăr despre care am mai scris în „Condeiul ardelean”), care a impresionat oamenii vremii sale prin smerenie, blândeţe, pace, dar mai cu seamă prin căinţă şi mărturisire.
Arhimandritul Ioanichie Bălan, de la Sfânta Mănăstire Sihăstria, îi dedică un profil de adevărat sfânt încă din timpul vieţii:
„Timp de aproape 40 de ani a fost veşnic călător, din sat în sat, de la o biserică la alta, de la o mănăstire la alta. Permanent mergea şi zicea pe de rost Psaltirea pe care o ştia din tinereţe. Niciodată nu se grăbea, nici nu se tulbura de ceva, orice i s-ar fi întâmplat. Nici nu era vreodată scârbit la faţă. Nici bolnav nu a fost niciodată, până ce s-a mutat din viaţa aceasta. Mergea încet, vorbea rar şi era de o blândeţe dumnezeiască. […] Psaltirea o ştia pe de rost, dar nu o lăsa niciodată din mână. El ştia puterea Psaltirii, el cercase tăria ei. El cunoştea mai mult ca alţii că diavolii se tem şi fug de cântarea de psalmi. Pentru aceasta o purta mereu cu sine, ţinând-o la subţioară, ori în mâna stângă, ori la brâu. Iar mâna dreaptă era permanent liberă, ca să poată face semnul Sfintei Cruci. Iar în inima sa Moşul Gheorghe simţea atâta bucurie, atâta mulţumire, cum numai la sfinţi se putea întâlni. Şi aceasta de când fusese întâi la Mormântul Domnului şi în pustie 40 de zile”.

Categorie: