Învierea Domnului (Sfintele Paşti) în satul tradiţional românesc

„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim.”

Învierea lui Hristos reprezintă cel mai important eveniment din istoria umanităţii, singurul care dă sens vieţii noastre, care ne luminează şi ne conduce existenţa pământeană întru nădejdea vieţii veşnice. Hristos Cel înviat ne oferă chezăşia calităţii noastre de moştenitori ai lui Dumnezeu Tatăl, împreună cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt.
În acest an, 2019, pe care Patriarhia Română l-a desemnat drept Anul omagial al satului românesc, gândul ne poartă în trecut, nu foarte îndepărtat, atunci când omul tradiţional trăitor pe aceste meleaguri, în toate ţinuturile care au fost din veacuri imemoriale locuite de români, îşi însuşea, cu naturaleţe, cu firesc şi simplitate, dar cu o trăire sinceră şi profundă, toate semnificaţiile Sărbătorii Sfintelor Paşti, care este denumită, în imnografia Bisericii Ortodoxe, drept „Această numită şi Sfântă zi una, a sâmbetelor împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci” (Canonul Învierii, Cântarea a opta).
Ne-am propus, în rândurile dedicate acestei rubrici, să relevăm câteva dintre obiceiurile şi tradiţiile ţăranilor români, aşa cum rezultă ele din chestionarele şi documentele care au stat la baza Atlasului Etnografic Român, operă enciclopedică de o importanţă colosală privind cultura tradiţională românească, realizată prin strădania a mai multor generaţii de cercetători etnografi de la Institutul de Folclor din Bucureşti (în prezent Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române), coordonaţi în ultimele decenii de către dr. Ion Ghinoiu.
În Oltenia, practicile rituale erau legate de anumite rituri apotropaice (pentru sănătate), în special pentru oameni. Astfel, când se întorceau de la biserică, în noaptea de Înviere, „fetele luau o brazdă verde cu cazmaua, o puneau în pragul uşii, se urcau cu picioarele pe brazdă şi se spălau cu apa în care au pus cojile de la ou roşu, ca să fie toată vara sănătoase şi frumoase”. De asemenea, existau rituri şi pentru sănătatea animalelor din gospodărie (păsări, vite, porci, viermi de mătase), care primeau, de asemenea, spre hrană, cojile ouălor roşii; nu se neglija nici buna rodire şi fertilitatea ogoarelor şi a legumelor, prin aruncarea sau îngroparea cojilor în culturi. Un alt obicei era legat de aşezarea unei ramuri la poartă, numită „pomul cu ouă”: „Se punea o cracă verde de stejar în poartă, cu trei ouă roşii în ea. Cei din casă treceau pe sub ramură în ziua de Paşti, când veneau de la biserică, ca să fie sănătoşi toată vara. Ramura cu ouă rămânea în poartă până la Înălţare”. Oul roşu se dădea şi de pomană („în zilele de Paşti, după slujbă, se dădeau de pomană ouă roşii peste morminte”). Masa de Paşti simboliza importanţa şi bogăţia Sărbătorii, prin bucate alese: „carne de pasăre, miel, ied, curcan (ciorbă, friptură, drob, stufat), ouă roşii sau încondeiate, cozonac, plăcinte”.
În vestul şi nordul României (Banat, Crişana şi Maramureş) erau păstrate aceleaşi obiceiuri şi rituri de purificare, de atragere a sănătăţii şi de fertilitate, atât pentru oameni, cât şi pentru gospodărie şi ogoare. Raporturile dintre membrii comunităţii îi implicau şi pe copii, care îşi însuşeau cu seriozitate obiceiurile, mai ales pe acelea care presupuneau ciocnirea rituală a ouălor roşii. În Maramureş, în ajunul Paştilor „femeile coceau pască; era dusă la biserică în panere umplute cu ouă fierte, miel umplut, şuncă, vin, lumânare; toate erau aşezate într-un coş cu nuiele acoperit cu o ţesătură numită fund; coşurile erau aşezate în curtea bisericii pentru a fi sfinţite”.
În Transilvania, pe lângă practicile şi riturile apotropaice pentru oameni, gospodării, animale, holde şi grădini, păstrate şi în celelalte ţinuturi româneşti, relaţiile intercomunitare implicau toate categoriile de vârstă, de la copii mici, feciori şi fete, până la generaţiile mature şi vârstnice. De asemenea, în zilele de Paşti erau nelipsite horele de la jocul satului, la care participa întreaga comunitate şi se creau legături sentimentale între tineri: „A treia zi de Paşti, la horă, fetele împărţeau câte două ouă închistrite cu flori, feciorilor din horă”.
Moldova şi Bucovina reprezintă două dintre ţinuturile româneşti care au păstrat şi conservat, peste timp, ritualurile şi tradiţiile populare, cu precădere cele pascale. Asemenea ca şi în celelalte zone locuite de români, în satele din ţinuturile Sucevei, Iaşiului şi Vrancei, „cândva, când oamenii se întorceau de la Înviere, pe masa unde era mâncare şi băutură, se afla o căniţă cu un ou roşu şi un bănuţ, toţi ai casei se spălau pe faţă, să fie roşii în obraji şi sănătoşi tot anul; cel mai mititel se spăla ultimul şi lua banul, nu oul”, pe când în ţinutul Neamţului, dimpotrivă, „capul familiei lua banul”. În Bacău, copiii „se duceau din casă în casă cu beţe colorate, spuneau «Hristos a înviat» şi primeau ouă şi covrigi”; a doua zi de Paşti se organizau horele din sate, în care fetele mari („codăniţele”) ieşeau pentru prima dată în horă, aflate, bineînţeles, sub vigilenta supraveghere a mamelor, bunicilor, mătuşilor şi a celorlalte femei mature din sat, care vegheau ca nimic necuviincios să nu se petreacă în aceste ocazii festive. Pe de altă parte, riturile funebre prevedeau că „dacă un om murea de Paşti i se punea un ou roşu în coşciug şi pentru sufletul său se împărţea cozonac şi ouă”. Alte credinţe şi practici rituale prevedeau lepădarea pe o apă curgătoare a cojilor de ouă, spre a ajunge la Blajini, acele fiinţe mitologice despre care se credea că locuiesc în peşteri adânci, la care nu ajungeau clopotele Învierii, ci doar aceste rămăşiţe care le indicau faptul că s-au sărbătorit Paştile pe tărâmul oamenilor.
Sfintele Paşti, în Muntenia şi Dobrogea, aduceau, în general, aceleaşi rituri apotropaice, pentru toţi membrii familiei („în dimineaţa de Paşti, toată familia se spăla pe ochi cu apă; în cană se punea un ou roşu şi un ban de argint”), pentru fetele nemăritate („puneau un ou roşu într-o cană cu apă şi se spălau pe faţă, să fie sănătoase şi să aibă noroc la măritat”), pentru copii („copiii se spălau cu un ou roşu să fie sănătoşi”), pentru gospodărie („se îngropa oul roşu la pragul casei, în brazdă sau în vie” sau „se păstra un ou roşu de la un Paşte la altul ca să fie anul bun la rod”). Asemenea erau respectate şi raporturile comunitare, legate de copii, de fete şi flăcăi, de relaţiile de rudenie şi de vecinătate. În Dobrogea şi în satele din sudul Munteniei, riverane Dunării, „cojile de ouă se aruncau pe Dunăre” sau „se adunau pentru Caloian” (rit de fertilitate şi de iniţiere, practicat de copii în proximitatea solstiţiului de vară - 24 iunie).
Observăm că, pe întreg teritoriul locuit de români, cele mai multe obiceiuri, rituri şi expresii ale sărbătoririi Paştilor sunt asemănătoare (chiar identice), demonstrând unitatea în diversitate a folclorului şi datinilor din satul tradiţional românesc. Aceste caracteristici sunt prezente, de altfel, şi la românii trăitori în sudul Dunării, în zona Timocului sârbesc sau bulgăresc, care au menţinut vie trăirea românească şi credinţa ortodoxă, în ciuda presiunilor exercitate constant în scopul deznaţionalizării şi asimilării lor etnice, la care au fost supuşi sistematic, în ultimele două veacuri, de către conducerile celor două ţări vecine. Obiceiuri precum brazda verde la pragul casei, ramura verde, oul roşu, frăsinelul, iertăciunea, credinţele legate de ouăle de Paşti, riturile de protecţie pentru membrii familiei şi pentru gospodărie, mâncărurile tradiţionale şi respectarea slujbelor religioase, reprezintă doar câteva aspecte prin care se relevă această unitate şi continuitate a elementului etnic şi spiritual românesc, de o parte şi de alta a Dunării, în spaţiul carpatic, precum şi în regiunile şi ţinuturile istorice româneşti.
Învierea Domnului, Sfintele Paşti, reprezintă, aşadar, axa centrală a existenţei românilor, care s-au raportat întotdeauna la acest Praznic, conştienţi că „Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit” (Canonul Învierii, Cântarea a treia).
Să ne bucurăm, aşadar, cu bucurie sfântă, dimpreună cu tot sufletul cel binecredincios, precum se cântă la Slujba Învierii: „Paştile cele sfinţite nouă astăzi s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos Izbăvitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii” (Stihirile Paştilor). Hristos a înviat!
(Bibliografie:
Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, coord. Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român; vol. I, Oltenia; vol. II, Banat, Crişana, Maramureş; vol. III, Transilvania; vol. IV, Moldova, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, 2002, 2003, 2004; vol. V, Dobrogea, Muntenia, Bucureşti, Editura Etnologică, 2009; Românii din Bulgaria, coord. Emil Ţîrcomnicu, vol. I, Timoc; vol. II, Valea Dunării; vol. III, Regiunea Varna, Bucureşti, Editura Etnologică, 2009, 2010, 2011.
Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Atlasul Etnografic Român, coord. Ion Ghinoiu, vol. V, Sărbători, obiceiuri, mitologie, Editura Academiei Române, 2013.
Ion Ghinoiu, Mitologie română. Dicţionar, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013.
Ion Ghinoiu, Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2018.
Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, seria „Corpus de documente etnografice româneşti”, Alimentaţia. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român; vol. I, Oltenia, coord. Ion Ghinoiu, Bucureşti, Editura Etnologică, 2018)

Categorie: