ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN de Nicolae Densuşianu

Volumul reconstituie, din texte manuscrise şi publicate, „Istoria Poporului Român” pe care Nicolae Densuşianu nu a apucat să o finalizeze. Deşi lacunară (despre Transilvania nu s-au păstrat decât două mici capitole), lucrarea se constituie într-o importantă operă de referinţă nu numai în domeniul restrâns al istoriei militare, ci chiar al istoriei naţionale, în genere.
Lucrarea impresionează prin multitudinea şi varietatea izvoarelor invocate, unele total necunoscute anterior, prin noutatea ideilor, prin încercarea continuă de obiectivare, de privire imparţială a fenomenului şi, mai ales, prin puternicul suflu patriotic ce-o străbate. Parcurgând această contribuţie exemplară, cititorul va avea posibilitatea să relativizeze opiniile prea învederat negativiste asupra autorului (judecat aproape în exclusivitate doar prin prisma „Daciei preistorice”).
Semnalat încă din 1913, în prefaţa la „Dacia preistorică” de către dr. C.I. Istrati, care îi reproduce şi sumarul manuscrisului lucrării „Istoria Militară a Poporului Român”, a rămas până de curând inedit, păstrându-se împreună cu manuscrisele reproduceri de arme şi fortificaţii, ce urmau să-l ilustreze, în două copii dactilografiate, în fondul Bibliotecii Academiei Române. Din păcate, din întreaga lucrare menită a înfăţişa, într-o amplă panoramă, originea şi evoluţia artei militare româneşti de-a lungul timpurilor, până în pragul introducerii armamentului modern, Nicolae Densuşianu nu a redactat decât primele trei capitole: I. Începuturile artei militare la Carpaţi şi Dunărea de Jos, II. Pelasgii şi III. Dacii. Contemporan cu Nicolae Densuşianu şi, deci, adânc cunoscător al epocii în care acesta a trăit, dr. C.I. Istrati lega elaborarea lucrării aici în discuţie de momentul Marii Expoziţii Naţionale din 1906, sugerând că ea i-a fost solicitată istoricului de către generalul C.I. Brătianu. Coroborarea datelor biografice, expertiza grafică, analiza manuscrisului în contextul întregului fond documentar păstrat la Biblioteca Academiei, confirmă opinia lui C.I. Istrati. În plus, deducem că partea redactată a lucrării a fost pregătită pentru tipar şi probabil şi înaintată într-o copie revistei „România Militară”, din al cărui comitet de redacţie Nicolae Densuşianu a făcut parte ca referent istoric, între octombrie 1905 şi iulie 1907. Din motive încă necunoscute, lucrarea nu a fost publicată, ceea ce a pricinuit, în bună măsură, abandonarea ei. Fiindcă dacă prima parte ar fi văzut lumina tiparului, autorul ar fi fost silit de promisiunea făcută în final de a o continua.
Nicolae Densuşianu a fost atras de istoria militară întrucât istoria, în genere, şi mai cu seamă istoria noastră, constituie o lungă înşiruire de războaie şi de campanii militare pe care am fost nevoiţi să le purtăm în decursul secolelor. S-a preocupat, apoi, de implicaţiile militare ale istoriei, deoarece, încă de timpuriu, a întrezărit că păstrarea fiinţei noastre etnice a fost posibilă numai datorită fondării vieţii sociale, politice, juridice şi economice, a întregii constituţiuni strămoşeşti, pe un sistem militar perpetuat nealterat până în evul modern. În sfârşit, s-a aplecat asupra istoriei militare, obligat de sarcinile sale de serviciu, ca translator, bibliotecar, iar din 1897, ca şef al Biroului istoric al Marelui Stat Major al Armatei.
Evident, motivarea atracţiei sale faţă de istoria militară şi justificarea importanţei acesteia se întrevăd, în primul rând, din lucrările publicate, respectiv din volumele „Revoluţiunea lui Horea” (1884), „Monumente pentru istoria Ţării Făgăraşului” (1885), din cele 6 volume de „Documente privitoare la istoria românilor - 1199-1575” (publicate în perioada 1887-1897), din scrierea „Domnii glorioşi şi căpitanii celebri ai Ţărilor Române”, subintitulată „Breviar istoric pentru războaiele mari şi învingerile strălucite ale oştilor române”, din studiul „Originea şi importanţa istorică a cavaleriei române. Călăraşi şi roşiori” (1901), din prefeţele la cele două părţi ale „Cestionarului despre tradiţiunile istorice şi anticităţile ţerilor locuite de români” (I. 1893; II. 1895), din diverse alte articole.
În argumentul redactat la 25 mai 1904, prin care solicită regelui înfiinţarea unei „secţiuni speciale pentru studiul istoriei militare a ţării”, Densuşianu scria: „Mai mult ca la anii 1870 şi 1882, istoria ţării noastre are trebuinţă de a fi prezentă şi din punct de vedere militar. Istoria naţională formează o ramură a artei militare pentru fiecare stat în parte şi unul dintre cele mai fecunde izvoare în ce priveşte învăţămintele pentru ofiţeri”.
În raportul asupra manuscriselor prezentate la concursul publicat din partea revistei „România Militară”, având ca temă lupta de la Călugăreni, Nicolae Densuşianu face o adevărată pledoarie în favoarea necesităţii elaborării unei sinteze asupra evoluţiei artei noastre militare. „Până astăzi noi nu avem o istorie militară a românilor, cu toate că ţările noastre au purtat nenumărate războaie victorioase ale căror rezultate au fost atât de importante pentru destinele Poporului Român şi pentru lumea civilizată. Această Istorie Militară a Ţărilor Române o vom avea însă numai atunci când vom studia, pe baza documentelor ce le avem, vechea organizaţiune a armatei noastre şi fiecare operaţiune de război în parte.” Adânc convins de utilitatea acestei panorame, istoricul se va strădui el însuşi să contribuie, în diverse feluri, la elaborarea ei. Ca şef al Biroului istoric, va încerca, mai întâi, să impună semnarea unui decret regal de înfiinţare a secţiunii a III-a pentru istorie militară, decret al cărui concept autograf se păstrează între manuscrisele sale în mai multe variante. Va căuta apoi să impulsioneze activitatea biroului pe care îl conducea în direcţia creării instrumentelor pregătitoare în vederea realizării sintezei vizate.
Pe de altă parte, va alcătui, în mod personal, bibliografii referitoare la diverse personalităţi şi epoci istorice. În paralel cu vasta muncă de documentare relevată anterior, ce-i servea şi pentru alte proiecte şi îndeosebi pentru elaborarea „Daciei preistorice”, Nicolae Densuşianu începe, după 1890, să redacteze şi să publice şi studii speciale de istorie militară, precum „Originea şi importanţa istorică a cavaleriei române” (1901), „Tabula Traiana şi cele două sisteme ale drumului strategic roman din Clisura Dunării” (1903), „Războiul din 1330 între Carol Robert, regele Ungariei, şi Basarab, voievodul Ţării Româneşti” (1909), „Războiul de la 1379-1380 între Ludovic I, regele Ungariei, şi Vladislav Basarab, domnul Ţării Româneşti” (1909), „Războiul din 1395 între Mircea cel Mare Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi Sigismund, regele Ungariei” (1910). Istoria Militară a Poporului Român era menită să încununeze întreagă această activitate de cercetare şi reflecţii asupra evoluţiei artei militare româneşti din cele mai vechi timpuri şi până în pragul evului modern.
Istoricul Nicolae Densuşianu a lăsat să se înţeleagă că Poporul Român şi-a păstrat fiinţa etnică prin restriştea şi furtunile atâtor evenimente nefavorabile numai datorită faptului că a avut o organizare cvasimilitară, că instituţiile sale civile (administrativ-politice şi judecătoreşti) au fuzionat, încă din „timpii preistorici”, cu instituţiile ostăşeşti, constituind, de-a lungul secolelor, forţa coercitivă de coagulare a elementelor naţionale în mici nuclee de rezistenţă locală din care s-au închegat, de cele mai multe ori, statele române.
În viziunea sa, locuitorii de la Carpaţi şi Istru şi-au format încă din antichitate un stil specific de luptă ce poate fi recunoscut cu uşurinţă în cele mai diverse acţiuni militare din străvechime până în preajma evului modern. Acest stil impus oarecum de „complexul geofizic local”, de permanenta stare de veghe în care au trăit străbunii, ca şi de numărul lor relativ mic în comparaţie cu cel al invadatorilor - e identificat şi raportat constant de Nicolae Densuşianu la modalităţile proprii de luptă ale daco-geţilor, aşa cum se oglindesc ele în consemnările autorilor antici.
Forţa principală de război a străbunilor, cavaleria română, şi-a dovedit eficienţa îndeosebi împotriva invaziilor cumano-tătare şi turce. Prin intermediul ei, vechii voievozi au pus „o barieră puternică în calea invaziunii hoardelor asiatice spre centrul Europei”. În admiraţia deschisă faţă de organizarea şi arta militară a călăraşilor, Densuşianu ajunge chiar să afirme că, datorită forţei de şoc a cavaleriei, strămoşii noştri nu au avut nevoie de fortificaţii speciale în partea de Răsărit a Ţării: „frontiera militară de călăraşi înfiinţată din cele mai vechi timpuri”, folosind „Ţărilor Române şi, în genere Europei, mai mult decât orice cetăţi din epocile trecute” ridicate de celelalte state. Bazat pe cercetarea temeinică a documentelor istorice, Nicolae Densuşianu combate ideea declinului cavaleriei române după 1572, dovedindu-i primatul de iniţiativă în toate luptele purtate de români până în epoca domniilor fanariote.
Cauza tăriei militare a străbunilor ar fi constat, după Densuşianu, pe de o parte în caracterul de masă al participării poporului la războaiele militare, iar pe de alta, în instituţionalizarea trupelor de frontieră şi a elitei militare - călăraşii şi roşiorii - ca o clasă de sine stătătoare, menţionată ca atare de Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi de alte izvoare, clasă de proprietari de pământuri nu prea întinse, perfect stăpână pe arta tradiţională de război.
Acestor factori li s-ar fi adăugat „educaţia militară” şi patriotică, neînfricarea în faţa morţii, curajul şi abnegaţia în luptă, „disciplina riguroasă”, în sfârşit, calitatea armamentului, a echipamentului şi a mijloacelor aflate în dotarea oştirii - de la caii silenţioşi, de mare robusteţe, şi până la tehnicile de asediu şi maşinăriile de război deosebit de ingenioase.
Lucrarea se remarcă printr-o sobrietate stilistică şi o deschidere larg comparatistă către toate zările istoriei universale, iar vibraţia profund patriotică o străbate subliniindu-i valoarea cu totul deosebită.
Publicată de Editura Saeculum, „Istoria Militară a Poporului Român” se pune în circulaţie nu ca o scriere oarecare, ci una dintre cele mai importante opere privitoare la epoca veche a istoriei naţionale şi un model pentru felul cum trebuie realizată istoria militară şi istoria generală a Poporului Român.

Lucilia Dinescu,
Preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” - Filiala Arad

Categorie: