Istoricul, scriitorul, fi lozoful şi profesorul român de la Universitatea din Chicago, în urmă cu mai bine de şapte decenii, dar mai actual ca niciodată: Piloţii orbi

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea - după marea victorie finală - să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 - lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) - dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă - luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob - elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile - şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. […]
Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor - care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. [....]
Sunt unii, buni „patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc.. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul - slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, austriecii în Ardeal şi „cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă.
Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri...
…Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă - instinctul statal - nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.
Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor - puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că niciun om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]