JIUL, IZVODUL TRADIŢIEI PRIMORDIALE

Moto: Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.
În anul 1983, a apărut la Paris, teza de doctorat a lui Jean Tourniac, intitulată „Melkitsedeq ou la tradition primordiale”. Dorindu-se o contribuţie la soluţionarea contradicţiilor şi neînţelegerilor actuale, lucrarea pune în evidenţă importanţa „unei Tradiţii unice, nepieritoare, cea pe care René Guénon o va numi TRADIŢIA PRIMORDIALĂ”. În anul 2009, cartea a fost tradusă în limba română şi cu toate acestea mai sunt destui care hulesc preocupările pentru trecutul chemat să limpezească înţelesurile viitorului.
Chiar Edgar Papu, profesorul universitar care a denumit prin protocronism un fenomen descoperit dinainte de alţii, a precizat că „protocronia implică o dublă sincronie, cu un ochi spre alfa şi cu altul spre omega (trecut/viitor), cu o întoarcere spre origini pentru ca potenţarea spre viitor să fie cât mai deplină”. Aşadar, bunul înţeles al conceptelor statorniceşte că „paradigma transmodernă, din care creşte noul antropocentrism al mileniului trei, implică o recuperare a sacrului, a originilor etc.. Şi o nouă logică, a ceea ce Basarab Nicolescu numeşte terţiul ascuns”.
În ceea ce ne priveşte, ne aflăm faţă-n faţă cu prefacerile rapide din gândirea contemporană, aşa încât avem datoria să punem capăt fanariotismelor, lipsei de curaj şi lenevirii care au proliferat la umbra comodă a minoratului inoculat de sincronismul opresiv promovat în alte epoci de puterea vizirilor sau a staliniştilor. Spre deosebire de comportamentul acelor perioade, când ne consolam cu principiul laşităţii: „Capul obedient poate-i cruţat de sabie”, astăzi ni se impune asumarea responsabilităţii pentru a participa activ la toate transformările care au loc în lume. Fără a ne asuma partitura ce ne revine în marea simfonie a naţiunilor, cădem sub incidenţa pedepselor anunţate de profetul Ieremia pentru Moab cu floarea tinerimii jungheată pentru că „odihnea fără teamă pe drojdiile lui” (Ieremia 48, 11-20) sau pentru Amon cu preoţii şi conducătorii duşi în robie pentru că s-a încrezut în visteriile sale zicând: „Cine va veni împotriva mea?” (Ieremia 49, 1-5).
Pe seama acestui „tablou biblic de importanţă perenă”, un îndemn de principiu vine, astăzi, şi din partea lui Anthony D. Smith, profesor emerit de naţionalism şi etnicitate la London School of Economics, care consideră că optimizarea globalizării se poate înfăptui numai prin contribuţia valorilor naţionale. Cartea sa „Nations and Nationalism in a Global Era”, scrisă în anul 1995 şi republicată în anul 2000, a beneficiat de ampla recenzie prezentată de prof. univ. dr. Ilie Bădescu la simpozionul „Globalizare şi Identitate Naţională”, organizat de Ministerul Administraţiei şi Internelor, în ziua de 18 mai 2006. Din ideile argumentate cu această ocazie, vom reţine aici ca legitimă „re-impropierea culturii proprii”, ţinând cont şi de constatarea autorului că statul şi naţiunea sunt o necesitate trans-istorică şi că dimensiunea spirituală urmează dialogul pe care-l are naţiunea ca persoană colectivă cu Dumnezeu. La capitolul concluzii, A.D. Smith arată că în procesul globalizării culturii conceptul de naţiune joacă un rol crucial, fapt ce va conduce la noi învingători şi noi învinşi.
Lucrările unor autori ca Anthony D. Smith, pun în evidenţă faptul că mai presus de factorii economici şi de cei politici se află factorii spirituali, care modelează în chip decisiv spaţiile de viaţă colectivă, ceea ce ridică geopolitica la rangul de geopolitică noologică, înţelegând prin noopolitică ştiinţa modelării spirituale a spaţiului de viaţă individuală şi colectivă, la scara popoarelor şi a marilor civilizaţii istorice, deopotrivă. Alături de Hamilton, de Carrey sau de germanul List, Mircea Eliade a formulat între primii această idee, sesizând că lumea nouă, îndatorată enorm poporului american, Americii, s-a născut înlăuntrul unui atare proces de remodelare spirituală a unui spaţiu de viaţă de cuprindere continentală şi mai apoi transcontinentală. La sfârşitul Mileniului Doi, din perspectivă noopolitică s-au dezvoltat sociologia noologică şi antropologia noologică, a căror principală metodă de lucru are la bază coborârea în substrat.
Este fără îndoială faptul că cel mai sigur instrument, care permite sondarea de profunzime a substratului, este cuvântul, aşa după cum a indicat celebrul istoric Theodor Mommsen. Cu ajutorul cuvântului se poate ajunge la arhetipuri, care intervin şi salvează conţinutul sufletesc de pericolul regresiunilor senzualiste. Procesele au loc în inconştientul colectiv, căci arhetipurile ţin de experienţa speciei umane, iar un asemenea arhetip este reprezentat de substantivul ji şi, respectiv, de hidronimul Jiu. De ce ji? De ce Jiu?
Se recunoaşte că la originea graiului uman articulat s-a aflat onomatopeea, iar dacă despre vânt se poate spune că vâjâie, despre apa curgătoare se poate spune că jiue, respectiv, că apa curgătoare se identifică cu onomatopeea ji. Prin substantivizarea acesteia a apărut la originea graiului uman articulat cuvântul arhetipal ji cu înţelesul de apă curgătoare, aşa cum mi l-a explicat cu multă claritate un localnic din Filiaşi, atunci când mi-a spus că e „un podeţ şi treceţi un ji”. Cuvântul ji, micuţ ca orice nou născut, putea fi borna zero absolut a graiului uman, dar n-am crezut până când nu l-am regăsit cu o configuraţie asemănătoare în limba chineză, unde cuvântul „şui” înseamnă apă, iar ideograma sa )I(, care sugerează firul apei între cele două maluri, se suprapune peste semnul Ж, care desemna în vechile noastre alfabete fonemul J. Pentru a susţine pe deplin analogia ji-şui, mai există în limba chineză cuvintele „hsi”, cu înţelesul de pârâu, şi, mai ales, cuvintele „şi”, cu înţelesul de umed, sau „şii”, cu înţelesul de spălat.
Printre sutele de cuvinte cu formă şi înţeles asemănător în română şi sanscrită, consemnăm prezenţa cuvintelor JI, JYA sau JYU, care sunt metafore al conceptului de apă curgătoare. Astfel:
JYU - înseamnă a merge, a se duce, care sunt verbe ale apei în mişcare. În limba română se foloseşte curent metafora „l-a dus apa”.
JYA - înseamnă a învinge, dar şi a îmbătrâni, ca un corolar al expresiei din limba română „curgerea timpului”.
JI - înseamnă a învinge, a cucerii, ca mod de a spune că apa este atotbiruitoare. Alături de verbul a învinge, există în sanscrită ovaţia JI! pentru victorie, glorie, trăiască regele!
Pentru marea vechime a înţelepciunii umane de pe valea Jiului, care să fi creat cuvântul ji-Jiu, primul substantiv adevărat al graiului uman articulat, stau mărturie, de peste 1.700.000 de ani, la graniţa judeţelor Gorj şi Dolj, din lungul Jiului, relicvele lui Australo-anthropus Olteniensis, de la Bugiuleşti-Tetoiu, judeţul Vâlcea, pentru ca pe partea opusă, în Peştera cu Oase de lângă Anina, judeţul Caraş-Severin, să se fi descoperit, de curând, relicvele lui homo sapiens reprezentate de oase ale capului, cu vechimi cuprinse între 40.000 şi 26.000 de ani, denumite convenţional ale lui Ion, Maria şi Vasile.
În deplină armonie cu măreţia Creaţiei, aceşti urmaşi ai lui Adam şi semenii lor progresară în arta metaforizării, primită de la Dumnezeu, pentru ca alături de El să participe la izvodirea logosferei şi, implicit, a Tradiţiei Primordiale. După cum se vede, suntem cei care păstrăm Tradiţia Primordială, dar ea aparţine speciei umane şi avem datoria să o restituim în formele ei depline, iar recenta-ne desfigurare identitară este pedeapsă pentru apatia cu care slujim cultura universală, apatie sancţionată drastic şi de Biblie (Ieremia 48, 10), înţelegând că sabia de azi este cuvântul.

Categorie: