Jurnal de realitate

1 noiembrie 2020
Să ne gândim la morţii noştri şi să ne rugăm pentru ei. Aşa e lumea cusută: două pe faţă, două pe dos. Nimic nu e doar materie, nimic nu e doar aici. Ar fi prea simplu. Dumnezeu să îi odihnească!

2 noiembrie 2020
Franţa, Marea Britanie şi Austria au impus deja izolarea la domiciliu cel puţin pentru o lună. Vor urma şi altele chiar mai fragile economic, cu siguranţă. Genunchi în burtă economiei tot din 3 în 3 luni. Aşa se supun statele şi sunt aduse la un numitor comun. Vine peste noi pacea asiată pentru care virusul rămâne un pretext. Criminal, însă pretext.

3 noiembrie 2020
Ce iluzie e Maia Sandu! Ce iluzie! Şi dacă va câştiga, tot iluzie va fi. De ce? E cam la fel cum a numit România Independenţă trecerea de sub otomani sub nemţi. Schimbarea jugului cu unul mai performant nu se poate chema independenţă, din simplul motiv că străinul nu vine să te binecuvânteze, iar cel din neamul tău, din adevărata patrie (nu cea făcută de Stalin) e un biet copil de mingi al Germaniei. Nu mă iluzionez însă nici că Germania va uni cele două Românii, fără să ceară frângerea uneia dintre ele măcar simbolic în cealaltă parte. Ar fi bine să nu ne iluzionăm… Se pare că basarabenii nu învaţă nimic din manipularea prin „metoda diaspora”, de acum câţiva ani, exercitată asupra restului românilor. Cum se vede (prin slăbiciunile noastre) că suntem acelaşi popor!

6 noiembrie 2020
Oficial, în Franţa, stăm în case până la 1 decembrie. Oficioasele lui Macron încep să acrediteze ideea că vom sta până la jumătatea lui decembrie, cel puţin. Asta ca să obişnuiască mentalul colectiv, dezamorsând ura la adresa băieţelului de ciocolată pentru când va avea, probabil, următorul discurs. Prin urmare, dacă ieşim de Crăciun, e bine.

7 noiembrie 2020
Alegeri în SUA. Suspiciuni rezonabile de fraudare a alegerilor de către democraţi… Dacă se va constata că în SUA s-au furat alegerile, s-a dus sistemul nostru de valori. Dacă nu, îl va eroda Biden încet-încet, ca apa digurile. Oricum, Biden are presa de partea lui şi e cel puţin suspect că aceasta a furat startul anunţării învingătorului. Ideea mediatică de a pune lumea în faţa faptului împlinit poate să nu fie o imprundenţă întâmplătoare, ci o tactică a stângii radicale: să decredibilizeze un sistem de alegeri, astfel încât să nu mai asculte nimeni legiuitorul când vine cu dezminţirea. Nu ar trebui să ne mire nimic. Până în 8 decembrie, lucrurile se pot schimba. Percepţia asupra Americii e miza, nu scaunul de la Casa Albă. Dacă se vor fi furat alegerile, sistemul chinezesc va putea fi privit cu mai multă seninătate.

9 noiembrie 2020
„Comunismul va apărea în cea mai dezvoltată ţară capitalistă a lumii, în mod paşnic, prin concentrarea la vârf a capitalurilor transnaţionale care depăşesc statul, statul devenind un impediment şi trebuind să dispară.” (Karl Marx)

10 noiembrie 2020
Cu cât vor presa mai mult agresivităţile progresismului şi falsitatea unor concepte trucate, cu atât mă vor înşuruba mai mult în tradiţie şi în conservatorism. Dar nu în cel bleg, în care credinţa e arătată ostentativ şi anemic, în care crezi că Traian Dorz e un mare poet (nu e), ci în cea eminesciană, greu de atins şi de concurat. Inamicii firescului cred cu tărie că unii nu se pot adapta noului şi le reproşează aceasta. În cazul meu, e o chestiune de opţiune: nu vreau să mă adaptez. Am cumpărat două cărţi de poezie de la cea mai bună editură britanică: Ilya Kaminsky, Deaf Republic şi Natalie Diaz, Postcolonial Love Poem, ambele cărţi progresiste, aveam să constat, îndatorate mai mult ideologiei decât talentului. Agresive, dure, dar cu fontanela literară neîntărită (cam cum era 2000-ismul nostru de început, dar fără candoarea acestuia, provincială - şi care, de fapt, îl salvează). Spre deosebire de Three Poems, cartea lui Hannah Sullivan, pe care am cumpărat-o când eram cu Andreea la Londra (şi care e, într-adevăr, extraordinară), cele două nu vor dura. Sunt cărţi angajate, servile. Tonul e acela din Ţie-ţi vorbesc, Americă, volumul Mariei Banuş. Cartea lui Ilya Kaminsky e construită chiar ca un oratoriu, însă (din păcate) nu depăşeşte statutul unei colecţii, al unui colaj de lozinci. Cartea lui Natalie Diaz e revanşistă (cum fac la noi, renunţând de tot la talentul lor, Medeea Iancu şi Elena Vlădăreanu) şi de aceea nu pot fi luate în serios ca literatură durabilă. Totuşi, cartea lui Natalie Diaz are mai multă carne decât cea a lui Kaminsky. Ce îi lipseşte acestei literaturi e credibilitatea. Măcar literaturii îi pretinzi, cu toată strategiile scriiturii care pot fi invocate, să fie crezută pe cuvânt.

11 noiembrie 2020
Mă trezesc cu nervi, din cauza vecinului meu care tunde gazonul cu huruitoarea lui. Uneori, îmi induc să cred că sună ca un cimpoi aromânesc sau foale, ca să mai pot dormi. Mă ridic din pat. Huruitoarea se opreşte. Deschid geamul să vină aer curat. Nu vine nimic. Oamenii nu mai ştiu cosi. Trăim un timp în care moartea vine cu huruitoarea.

12 noiembrie 2020
Petru a fi corect politic, în noua serie, James Bond va fi femeie. Asta numesc eu crimă culturală, să atentezi la o mitologie pe care o carte, un film şi-au creat-o. Şi care, în mentalul colectiv, răspunde unor referinţe clare: bărbat bine, alb, britanic, agent secret. Slavă Domnului că regina va fi tot regină şi nu un fel de parameci.

13 noiembrie 2020
Am primit o gutuie din Ţară. Gutuile sunt nişte fructe nepământesc de frumoase. Par sfinţi sau doar aureolele lor durdulii care visează într-o zi să slăbească. Am ocolit-o un timp, cu sfială. Până la urmă, am luat un cuţit şi am început să o mănânc. Brusc, mi-a apărut în minte imaginea unei poveşti din copilărie, a unui lup care a înghiţit luna, umblând prin pădure cu luna-n el şi înnoptând pe unde trece, într-o progresie a omului însingurat, trăgând după el lumea.

14 noiembrie 2020
În această perioadă de carantină prelungită şi de retragere în cărţi, revine obsesia legată de măsura în care ele pot înlocui realitatea prin felul în care omul a reuşit să o integreze în ele, să o facă verosimilă. Thoreau, în Walden, e natura? Sadoveanu e natura? Sunt ei cei mai mari naturişti ai imaginarului sau doar o subtilă smerenie a lipsei? Natura e o decompensare a umanului sau o reverie a lui? În mentalul occidental, natura firească prin imediat nu mai e suficientă şi (de când cu coloniile?) a fost înlocuită de exotic. (Când softul nu satisface, vine hardul de compensaţie.) Dar e o forţare politică, în fond, a nemulţumitului, a suficienţei care şi le apropriază cultural doar fiindcă le are politic. Francezului, îi e mai apropiat omul din Congo decât cel din România, doar pentru că l-a dominat cândva în scop de jaf. Nu e un câştig cultural organic (decât dacă îl priveşti prin perspectiva diversităţii), ci o mutilare a tradiţiei imaginarului. Natura spiritului nostru nu e exotică, ci contraexotică. Cel mai bun exemplu se află, poate, în Psalmii lui Dosoftei, în care flora şi fauna biblice sunt estompate prin schimbarea cu flora şi fauna locale. E o strategie de prezervare şi de credibilizare a mesajului mult mai eficientă decât ieşirea prin exotic, care nu face decât să înstrăineze omul din specificul lui identitar.

15 noiembrie 2020
La spitalul din Piatra-Neamţ, 10 bolnavi de Covid-19 au murit carbonizaţi din cauza unui scurt-circuit, într-un ATI cu pereţi îmbibaţi cu oxigen, închis cu cheie şi nesupravegheat. Cu două morţi, toţi suntem datori. Asta înveţi în unele dintre spitalele româneşti. Dacă ai neşansa de a fi la ATI şi nu mori de Covid-19, mori fiindcă nu ţi se dă curent (cu siguranţele necesare) pentru a alimenta aparatele care să te ţină în viaţă, unu la mână. Şi rişti să iei foc, doi la mână. Principala problemă poate să fie una dintre acestea: de ce spitalul nu avea un generator electric propriu? Fie, dacă avea, de ce a fost supraîncărcat? Practic, cei zece morţi nu au avut nicio şansă de supraviețuire. La zece ani de la incendiul din maternitatea Giuleşti, unde au murit acei copii în incubatoare (la zece ani de când s-a promis atenţie şi personal suficient pentru a supraveghea în permanenţă pacienţii) şi la cinci ani de la Colectiv, o nouă tragedie se întâmplă inclusiv fiindcă nu e destul personal medical care să observe, eventual la timp, aceste supraîncărcări de electricitate, dincolo de faptul că ele se produc. Un preşedinte de tristă amintire spunea că nu e nicio tragedie în plecarea medicilor şi a personalului medical din Ţară… Practic, cele zece persoane de acum au murit în nişte mari incubatoare de incompetenţă şi insuficientă supraveghere, înainte de a fi murit de Covid-19. De Covid mai scapi, dar s-ar putea (prin lipsa siguranţelor necesare) să nu îţi dea curent ca să te întreţină aparatele şi, ca să se asigure că nu scapi, ţi se dă foc. Pe de altă parte, e campanie electorală, iar presa (inclusiv cea străină, cu interesele ei în a se privatiza tot) a început să politizeze prin jar, zicând (mai mult sau mai puţin voalat) că responsabilul ar fi din opoziţie. (Mai mult ca sigur, vor trece spitalele din subordinea CJ înapoi la Ministerul Sănătăţii. Dar asta nu va rezolva nimic, ci doar îi va acoperi pe cei care trebuie să justifice că lucrează. Astfel de tragedii se vor repeta…) După Colectiv, când s-a manipulat ordinar, iar primul ministru a demisionat ca să fie pus premier un serv al intereselor altora, corupţia ucidea. După incendiul de la Piatra-Neamţ, nu mai ucide. Situaţiile sunt, într-o oarecare măsură, comparabile. Puterea, când e a unora, nu mai e vinovată, criteriul e valabil numai când ne convine. Singurul fapt care mă linişteşte tragic, în dezmăţul de tupeu politic care va urma, e faptul că acei bieţi oameni au avut preot cu care să plece, acesta murind alături de ei. Puteau, la o adică, şi să moară într-o parcare, hăcuiţi de cine ştie cine, iar aceştia să nu le aprindă nici măcar farurile pentru plecare. Sportul naţional al amărâţilor e plecarea prin jar, iar al puterii, politizarea prin jar. Nu ne mai facem bine şi pare că inima noastră e un cartof fierbinte cu care cineva joacă oină la ATI.

17 noiembrie 2020
Îmi e dor de teatru, îmi e dor de scenă. Ultima dată am fost (la Comedia Franceză) în ianuarie. Nu m-a mulţumit, dar acum tânjesc după acea nemulţumire. Vizionez teatru online şi, mai ales, ascult teatru online. Ne reîntoarcem la cutumele din Renaştere, când teatrul era mai cu seamă auzit decât văzut? Ar fi o creştere în greutate dacă lungile luni de carantină vor reuşi să educe în percepţia publicului importanţa prevalenţei sunetului asupra imaginii. Teatrul, azi, livrează imagini de tip hamburger, iar acest fapt e contraproductiv. Sunt pentru un teatru în care să îi laşi publicului posibilitatea să îşi imagineze, să îşi irige propria fantezie, mai mult ascultând decât văzând. Nu e o pudoare scenică, ci o formă de îmbogăţire a spiritului. Piesele radiofonice din Mica trilogie asta vizau, însă nu s-a înţeles. Teatrul radiofonic e absolut extraordinar tocmai pentru că îi lipsesc celelalte comunicante (paraverbalele) şi, ca urmare, toată atenţia se concentrează pe voce şi pe faldurile ei, pe voltele ei de sonet. Acesta are ceva din intimitatea actului de a spiona, pentru care efortul şi interesul sunt mai mari şi mai intense. Cum scriam acum câteva zile despre natură, poate că trebuie să forţăm puţin ca să mai satisfacă blazata noastră reacţie la stimuli artistici înalţi. În ultimul timp, Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş a lansat o serie de lecturi online, redescoperind primele piese de teatru românesc (în regia lui Costin Gavază). Până acum, au reprezentat „O repetiţie moldovenească”, de Costache Caragiale, şi „Muza din Burdujeni”, de Costache Negruzzi. Prima e un fel de Improvizaţie de la Versailles (fără rege), întrucât repetiţia alunecă în improvizaţie, iar în piesa lui Molière improvizaţia conţine repetiţie. Iar a doua, piesa lui Negruzzi, e ceva mai previzibilă şi mai simplă. Caragiale ăştia, a naibii dinastie!
*
Nagorno-Karabach: Armenii îşi ard casele şi îşi mută mormintele, pleacă cu ele în spate înainte de cedarea regiunii în favoarea Azerbaidjanului, după încheierea tratatului de pace. Casele din regiunea disputată au fost incendiate de proprietarii lor, înainte de a pleca spre Armenia (Mediafax). Tot ceea ce citesc despre acest război îmi aminteşte de Limba muntelui, piesa lui Harold Pinter despre minoritatea kurdă. „Aceasta e casa, nu o pot lăsa pe mânile turcilor”, a spus proprietarul uneia dintre casele incendiate. „Toată lumea îşi arde casa astăzi. Ni s-a dat termen până la miezul nopţii să plecăm. Am mutat şi mormântul părinţilor, căci azerii vor avea o plăcere să profaneze mormintele noastre, este insuportabil”, declara unul dintre armenii siliţi să îşi părăsească munţii. (Revenind la piesa lui Pinter, Matei Vişniec, în „Femeia ca un câmp de luptă”, face o foarte interesantă mixtură pinteriană, între Limba muntelui şi „Un fel de Alaska”. Piesa ar fi una dintre capodoperele lui Vişniec, dacă nu ar avea pasajul de cabaret în care fiecare naţiune e descrisă prin clişeele despre ea, divertisment prea de bulevard şi nepotrivit pentru o piesă atât de puternică şi fundamental pinteriană. Balcanismul acesta vişniecian vine, paradoxal, de la Pinter, dar fără să fie al lui Pinter. E luat de acesta din presa stângistă şi militantă. A se vedea inclusiv cazul Nicaragua. Un alt paradox semnificativ este că Matei Vişniec a fost un jurnalist mai credibil când s-a documentat despre conflictele din Bosnia pentru piesele lui, decât atunci când a chiar lucrat ca jurnalist.) Poate e cinic să văd o tragedie prin stil şi comparaţie, dar nu mă pot dezbăra de profesia mea. Sau acopăr tragedia, laş, cu ea?

18 noiembrie 2020
După cum bine remarca cineva, medicină nu mai există. Există numai medici. Medicina a abdicat şi s-a transformat peste noapte în ideologie. Vedem prea uşor disponibilităţi şi prea rar datorie, profesie. Dincolo de Coronavirus, medicii nu mai merg la ţară (decât prin excepţie), ci doar la oraş (în cazul lor nu e o chestiune de ideologie, ci de confort - mai preţios decât misiunea). Despre profesori, putem spune cam acelaşi lucru. Pe lângă urbanizarea accelerată a ultimelor decenii, după cea socialistă (care, totuşi, încerca un echilibru), cei din viitor se vor putea întreba dacă nu inclusiv moftul medicilor şi profesorilor începători de a nu merge la sat (măcar o perioadă) a contribuit la depopularea, distrugerea satului românesc. Moftul român, cum bine îi zicea I.L. Caragiale unui anumit tip de specific al nostru, peste gard de dor.

Categorie: