Jurnal de realitate

28 aprilie
Globalizarea venind peste noi, va fi începutul morții dinozaurilor diacritici. Producându-se în serie mică, sunt foarte scumpe tastaturile cu semne diacritice românești, poloneze etc.. Dacă ceri așa ceva ești ridicol, pur și simplu fiind firesc. Noroc că sunt programe cu astfel de semne, dar poate că în viitor nu vor mai fi și ne vom instala dubitativ în barbarie. O limbă fără diacritice e o limbă barbară scrisă pentru barbari, o limbă în afara culturii, limitată la comunicare plebee. (Latina nu avea, dar atunci altele erau criteriile: să zicem că doar politice.) Probabil că apărarea semnelor diacritice va fi printre ultimele naționalisme benigne, înainte de metisarea completă și deliberată. Roboții nu pot citi diacriticele. Orice cuvânt cu semne diacritice, odată pus în google translate și ascultat în felul în care îl rostește programul, are sunetul descumpănitor al viitorului.
29 aprilie
Lucrând cu pasiune la ediția a doua a Vedeșicredele (2014), demult epuizată, și îmbogățind poemul cu note de subsol, realizând practic o ediție critică, mi-am stârnit acea pasiune din 2013 și, pe amintirile ei în fermentație, pe groapa ei de gunoi am început să scriu un poem dramatic coral oarecum asemănător, intitulat Varlaam și Ioasaf, scris (și) cu gândul la regretatul meu profesor Dan Horia Mazilu, a cărui carte despre istoria acestei cărți populare mi-a rămas în minte ca model puternic de reconstituire a unui parcurs și chiar de detectivistică de filon literar. Literatura se învață prin felul în care știi să ștergi urmele sau să le lași: nu prea mult, cât să fie programatice, ci doar atât cât să răspundă licărului de sens scontat și funcției acestuia.
30 aprilie
Sunt trist și plutitor fiindcă nu scriu cât ar trebui, iar randamentul meu e mai degrabă visător decât muncitor. Prea devreme mi-am sfârșit toate ambițiile. Creierul meu e o ejaculare precoce a unui nimic în alt nimic. Ce să fac? Să recurg la autoflagelare ca St. Louis? Sunt plictisit de codrul de stresuri care mă uzează și în care nici măcar răcoare n-am. Nu caut soarele, ci răcoarea în raport cu el, rădăcinile uzi, stejarii la umbra cărora apare rădașca. Nu femela, nu masculul, ci ideea de rădașcă. În altă ordine de idei, urmăresc un reportaj despre felul în care OMS, această nouă Internațională Socialistă, a modificat definiția pandemiei, astfel încât ea să poată fi declarată inclusiv când boala are o severitate redusă. Acesta e probabil punctul în care manipularea încearcă să introducă dictatura medicală, ca vârf și stindard al ideologieicorectitudinii politice. Cei care mor având comorbidități sunt o extraordinară publicitate a bolii, întreținând panica și având justificare pentru schimbarea modelului economiei. Când mongolii s-au chinuit doi ani să asedieze cetatea Caffa și au murit în jurul ei de o maladie, unii dintre morți au fost lansați cu catapulte în interiorul cetății, aceasta fiind cucerită. Nici din cucerirea Troiei nu învățăm nimic, nici din Ciuma lui Iustinian, nici din iscusința mongolilor de a duce la bun sfârșit din orgoliu militar ce și-au propus. Schimbarea definiției pandemiei a dus probabil la o mult mai ușoară declanșare a mecanismului de urgență, anticipând mediatic panica și amplificând-o apoi după principiul oglinzilor și coloanelor care, în arhitectură, creează iluzia spațiului. Sentimentul meu este că 5-10% din tot ce am trăit în acest an a fost real ca gravitate, iar restul amplificat mediatic, în buclă, printr-un baroc grotesc menit să le genereze unora perle și să supună economiile naționale către un nou tip de iobăgie: multinaționalele care, treptat, devin antinaționale, atât prin uz, cât și prin propensiunea unui tip de gândire venind din Marx prin Lukács și Fukuyama. (Dacă stau să mă gândesc, cam 50-60 la sută dintre colegii mei de la Litere lucrează în multinaționale și sunt mândri de asta. Practic, șcloarizarea lor s-a produs degeaba. I-au învățat pe Macarie și pe Dosoftei, pe Slavici și pe Rebreanu ca să nu îi folosească niciodată spre binele culturii și neamului lor. Și nu par să aibă o problemă cu asta!)
1 mai
Dialog epidemic:
-Orice adunare mai mare de trei persoane va fi dispersată, pentru a limita răspândirea bolii.
-De ce mai mare de trei?
-În cazul în care vin magii, să nu încurcăm mersul lumii.
Părinții sunt baza, iar apoi magii.
2 mai
Sfintele Paști. Stau în casa „Ierunca-Lovinescu” și ascult slujba de Înviere. Mă atinge un dor de Mănăstirea Râmeț, pentru mine cel mai drag loc din România. Îmi amintesc seara zilei de 30 noiembrie 2018, când ne-am întors de la Alba-Iulia, unde, la Biblioteca „Lucian Blaga”, lansasem Arta Imunitară, alături de 100 de cărți pentru Marea Unire, colecția lui Nicolae Băciuț de la Vatra Veche. Aici e de amintit un model hazliu și sublim. Ca să nu stau să caut prea mult în fața audienței poemul pe care îmi propusesem să îl citesc, am pus drept semn de carte Martiriul Sfântului Sofronie de la Cioara, lucru care l-a făcut pe Nicolae Băciuț să afirme că, la Darie Ducan, inclusiv semnul de carte e o carte mai mică. De ce are tâlc povestirea? Pentru că, plecând de acolo, întorcându-ne la Târnăveni, am făcut și un popas la Râmeț (mănăstire intim legată de mișcarea lui Sofronie) și am colindat în jurul mănăstirii, cu candele în mână. Pe la 19 ani, stătusem acolo și scrisesem, măicuțele folosindu-mă la coasă. Sper ca aici să se cosească deasupra mea cândva...Mai ales că (ce mică e lumea), Ierusalima Ghibu, măicuța care a renăscut mănăstirea în vremuri totalitare, e printre înaintașii celebri din familia Andreei. Așadar, nu de puține ori viața m-a adus în iradierea simbolică sau fizică a acestei mănăstiri, prin munții căreia hălăduiam cu Elvis precum Eminescu și Creangă.Multe ar fi de spus, dar mă alint cu amintirea acelui loc și a faptelor care mă leagă de el pentru a crea un surogat de înviere. Printre străini, nu poți nici învia... O idee care merită notată e următoarea: numele Râmeț(i) provenind de la eremiți, după cum remarcase Nicolae Iorga, care să fie aceștia decât cele două stânci care încadrează mănăstirea și precum care au vrut primii monahi să fie, luându-le ca model? Astfel, cred că acel i final al pluralului se justifică. Râmeții sunt de fapt cele două stânci, tot astfel cum Babele sunt babe. Ar trebui acreditată ideea, căci nu prea este. E foarte posibil ca alegerea locului (probabil pe la anul 1100, dacă estimăm după straturile de pictură) să fi fost făcută după cele două stânci printr-o asemănare care inițial fusese culturală (chiar laică), nu religioasă (eremiții nu își spun lor eremiți, ci pur și simplu sunt eremiți). Observația faptului că sunt eremiți e una din afară (a alterității). Conchizând (lui Ion Barbu i-ar fi plăcut teribil această afirmație), cele două stânci imense au favorizat apariția mănăstirii prin inducție. Că fusese și o ocazie, asta se presupune și trebuie cercetat.
*
Marele paradox e să ne închinăm la un mormânt gol, adică vieții. Raportul acesta a șocat lumea antică și a dat-o peste cap. Așa cum grecii nu aveau organ să îl înțeleagă pe zero, tot astfel, a te închina la un mormânt gol e paradoxul care atinge sublimul prin grație. Can0anele din Arta Imunitară configurează subdiacent (și) această suprapunere, ca un nod gordian, dincolo de faptul că o e 0 și 0, o, femininul opus lui un. Faptul că noi ne închinăm la un mormânt gol e maximum de abstracțiune de o popularitate nemaivăzută în istorie. În general, oamenii simpli nu pot gândi abstract. Aici avem, totuși, o abstracțiune atât de uman pusă în scenă, încât, de 2000 de ani, lipsa Lui din mormânt e un aer mai curat decât aerul și mai pur decât abstracțiunea curatului.
3 mai
A doua zi de Paște, în casa „Ierunca-Lovinescu”. Seara, vizionez pe internet o înregistrare din Noaptea de Înviere de la Catedrala „Învierea Domnului” din Târgu-Mureș, din 1997. După slujba de Înviere, credincioșii au rămas la cântecele Cenaclului „Totuși iubirea” și ale poetului Adrian Păunescu, aflat printre ctitori. Reacția lumii e remarcabilă, întrucât cântecele sunt laice, dar de Înviere. Din cerdacul catedralei, atunci în construcție, în fața unei mări de oameni cu lumânări aprinse, se puteau auzi cântece cu versuri extraordinare precum Biserica lui Dumnezeu. Notez câteva versuri de reținut: „Lucrăm o biserică sfântă,/ și suntem și triști, și săraci./ În mână, pământul ne cântă/ ca vița suind pe araci”.Geniul și ocazia au lucrat uneori la acest poet ca la Roman Melodul, iar complicitatea febril fericită dintre laic și sacru (mai multe piese laice ale sale au fost adoptate și se cântă de mulți ani firesc în biserică, devenind folclor sacru) e fără seamăn în cultura română. A fost cântat șiColindul Ardealului. E interesant faptul că acest cântec e chiar pe o melodie sacră laicizată și care revine acum în biserică. Nu e deloc o blasfemie, ba dimpotrivă: e elementar! Iar parazitarea funcției de colind în asemenea context (ca al ciclului său din Locuri comune, întrucât există și colinde în afara Crăciunului) e remarcabilă și sublimă literar. Colindeion, cartea mea, e o reacție la aceste mutații, pe care astăzi, dată fiind anvergura lor de a lucra în popor, le găsesc sublime și înălțătoare. A doua zi, după eveniment, tatăl meu (aflu de la el) i-a prezentat cartea Tragedia națională, în Librăria „Romulus Guga”. S-au găsit unii să afirme că „a venit comunistul să le confiște Paștele” cu cântecele lui. Fals. Preoții l-au invitat, dincolo de faptul că figura printre ctitori. Iar în Ardeal, dacă limba și conștiința națională s-au păstrat prin ceva, s-au păstrat tocmai prin astfel de atitudini ale preoților ortodocși. Fără ei, la ce a fost și la ce era programat să fie, în Ardeal aproape că nu s-ar mai fi vorbit astăzi românește. Emoția spectacolului e copleșitoare.
4 mai
Cifrele campaniei de vaccinare sub liberali: Doar cinci județe au un procent de peste 20%, în timp ce 4 au sub 11%. Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea Publică, prezintă, pentru prima oară, o situație (dacă o fi reală și aceasta și nu e o intenție de relaxare - paradoxală, cum totul e paradoxal la noi) a vaccinării pe județe. Topul este condus de București, Cluj, Timiș și Brașov. Pe ultimele locuri sunt Suceava și Giurgiu.
5 mai
Astăzi se împlinesc 200 de ani de la moartea lui Napoleon Bonaparte. Evenimentul ne găsește pe toți într-o stare de uzură ușor eliberată, moment de grație când pe șira spinării aleargă în jos, în rostogolire, stropi dintr-o apă veselă care va deveni sare. A apărut, însoțită de o enormă publicitate, Napoléon, le dernier Romain, o carte de Jacques-Oliver Boudon, un eseu ca atâtea altele, lipsit de importanță la scara istoriei (și chiar a scrisului despre Napoleon). De ce îl amintesc, totuși? Pentru îndrăzneala gongorică a titlului. Totuși, îndrăzneala e pe jumătate existentă, pe jumătate sugerată: nu apare cuvântul empereur,dar el este subînțeles. Dacă apărea în România un astfel de titlu despre Ioniță Caloian, Ștefan cel Mare, Avram Iancu sau Ferdinand I, ar fi fost imediat taxat de intelectuali ca fiind protocronist și chiar ceaușist de-a dreptul. În Franța, nu: că ei au voie. Dublul standard a lucrat mereu prin intermediul ipocriziei. Îmi aduc aminte că primul meu gând, în 2005, când am fost la Paris și i-am văzut mormântul din Domul Invalizilor, fiind un copil de 16 ani, a fost că nimeni nu poate ajunge atât de mare încât să i se refuze dreptul fundamental de a se îmbăia în pământ până dispare. Consider și acum că e inuman să nu îngropi corpul uman, preferând să îl închizi într-un piedestal de marmură. Cred că numai Napoleon și Lenin au fost divinizați cu atâta fanatism, încât el să devină inuman. Baudelaire, Brâncuși, în schimb, împart mormântul cu alții. Acest fapt mi se pare mai puțin anormal, mai plin de smerenie. Inclusiv la noi au apărut zăltați care au cerut ca Eminescu să fie dezhumat, iar oasele lui depuse într-o casetă de argint. Totuși, nu există ceva mai presus și mai prejos în același timp decât pământul. Reiau chiar de la Eminescu o imagine care mi se pare fascinantă: când moare ultimul domn al dinastiei, el trebuie îngropat cu tot cu coroană și să judece de acolo de jos, unind morții și viii, devenind criteriu.De altfel, într-o imagine din 1871 de la Serbarea de la Putna, Ștefan cel Mare e prezentat ieșind din mormânt cu coroana pe cap. Imaginea e puternicăm inclusiv prin detaliile ei. Oricum, președintele Macron caută tonul potrivit între comemorare și celebrare, un balet în fața forțelor celor două stângi: comuniștii de tip vechi și cei de tip nou, globaliștii.
6 mai
Un mare scandal ține ziua atât de tare, încât te întrebi ce anume e menit să acopere. Emanuel, prinț de Lichtenstein, e acuzat că a vânat la pont cel mai mare urs din România, măsluindu-se în acest sens documente cinegetice. Practic, a venit de pe o zi pe alta (că era pandemie și, stând mai mult, ispășea carantina), a găsit în miezul codrului ursul, l-a executat și a plecat. Circumstanțele se complică atunci când, cu un an înainte, afli că președintele Iohannis fusese premiat de către tatăl acestui atrofiat pe interior băiețaș de bani gata cu premiul care poartă numele grosolanului teoretician, federalistul și antinaționalul Coudenhove-Kalergi.Se ridică legitim întrebarea dacă nu cumva acest prințișor a fost însoțit de oameni de la SPP sau dacă nu cumva venirea lui a fost moșită de servicii. Altfel, e greu să vânezi direct cel mai mare urs din România, Arthur, după numele său de cod, aceștia fiind atât de greu de găsit, încât au nume de cod și numai pădurarii știu unde se află. Hazardul este, prin urmare, exclus. Trist este că i se permite unui prinț dintr-o țară care nici nu se vede pe hartă să omoare la pont un urs care, întreg, nici n-ar încăpea în țara cu pricina, atât e de mică, ci numai cu capul: pe un perete. Probabil de aceea individul locuiește în Austria. Copii pentru pedofili, urși pentru prințișori „von und zu”, cu bălegar albastru prin vene, de toate la sufertaș. Cum să umilești astfel o țară neieșind măcar să dezminți suspiciunea de legătură care există între tine, președintele României, și acest prinț nesatisfăcut? Nu ar trebui să o umilești în asemenea fel pentru nimic în lume, cu atât mai puțin pentru o tinichea fără valoare pe care ar apăra-o numai un închipuit. Un gest de demnitate (dacă ar ști cu ce se mănâncă) ar fi ca președintele Iohannis să restituie premiul primit de la tatăl ucigașului ursului, conform logicii căreia, dacă ești într-o funcție publică și există suspiciuni asupra ta, te retragi până la sentința definitivă.
*
„Utilizarea viermilor de făină galbeni uscați ca aliment a fost aprobată în Uniunea Europeană.
Comisia Europeană a anunțat că utilizarea viermilor de făină galbeni uscați ca aliment a fost aprobată de statele membre. «Astăzi, 4 mai, statele membre au aprobat o propunere a Comisiei Europene care permite utilizarea viermilor de făină galbeni uscați ca aliment nou», se arată într-un comunicat al Comisiei Europene. Noul aliment se poate consuma ca gustare, sub formă de insecte uscate întregi, sau ca ingredient al unor produse alimentare, de exemplu sub formă de pudră în produse proteice, biscuiți sau produse pe bază de aluat, susțin reprezentanții CE.” (AlephNews) …Asia, încet-încet!
*
Criteriu, într-un reportaj despre golirea satelor -mărturia unui țăran din Apuseni: „Așa s-o-mpuținat lumea, că nu mai ai cu cine să scoți mortu’ din casă: n-ai patru oamini și o să fie un mort șchiop ca un iepure”.
*
Am făcut cumpărături. La casă, am cerut o plasă. Vânzătoarea a întins mâna să îmi dea o plasă de hârtie. Cum aveam multe de luat, i-am spus să îmi dea una de plastic. A început să îmi țină o teorie despre salvarea delfinilor și a focilor. Dați-mi două plase, vă rog, ca să nu mi se rupă pe drum. Eu urăsc delfinii și focile, i-am spus zâmbind, după care i-am zâmbit și am plecat, lăsând-o înmărmurită, neverosimilă. Refuz să trăiesc într-o Europă de trecere între creștinism și ecologism. Pentru o asemenea metamorfoză, până și Baraba pare o grație și o șansă.
7 mai
Maratoanele vaccinării e o sintagmă de care ne lovim peste tot. În primul rând, sintagma are un iz demn de Jocurile Olimpice organizate de naziști (în care trupul era ideologizat prin propagandă) sau amintește de „cursa înarmării”, care trebuia stopată în perioada ceaușistă a luptei pentru pace. În al doilea rând, dincolo de formularea rămasă în reflexele lozincarde ale dictaturilor, e deranjantă asemenea alăturare între sport și medicină din simplul motiv că e propagandistică. Medicina nu e un sport, iar un act medical nu poate fi confundat cu un act de sport. O găsesc la fel de deplasată (chiar vulgară) precum asocierea corpului unui sportiv cu sexul. Într-o țară firească și care nu gândește în lozinci, asemenea formulări ar fi fost taxate de presă și repudiate de Comitetul Olimpic Român sau de Federația Română de Atletism. Nu mai avem nici presă și pare că suntem în amorțire. Înghițim ca puiul tot ce ni se dă. Propaganda vaccinistă e deșănțată.În camerele de tortură de la Castelul Bran se vaccinează, iar pe afiș Dracula are dinți din seringi cu ac (Eugène Ionesco s-ar fi putut naște numai în România). Mâine, violonistul Alexandru Tomescu va ține un recital printre vaccinați, la centrul de la Biblioteca Națională. Balada, de Ciprian Porumbescu, figurează pe lista pieselor interpretate. Ce are Sulla cu prefectura (dincolo de faptul că se sugerează o discriminare de către un violonist care cântă la o vioară proprietatea statului)? Totul pentru a fi în asentimentul guvernului? Oribil demers pentru niște autorități care, probabil, simt că trece epidemia și că rămân cu vaccinurile în stoc. Numai din Baladă n-a făcut nimeni propagandă…
9 mai
Să sărbătoresc o Uniune Europeană care cenzurează (sau chiar contrazice) valorile Europei și care se minte că ea e Europa sau trecerea de sub turci sub nemți, păcălită că e o independență, doar pentru că jugul era mai evoluat? Prefer să stau așa cum stă ciobanul, sprijinit în botă, așteptând să treacă delirul festivist.
10 mai
Isterie regalistă, serbări școlare pentru adulți. Țin, cumva, de absurdul nostru peren și cronicizat. Pot înțelege, după 1989, revanșa de a sărbători regalitatea, dar cred că, după 30 de ani, ar fi trebuit să ne maturizăm și să se potolească aceste reflexe infantile. În cadrul monarhiei românești, care are cam 762 de ani cunoscuți (dacă o socotim de la Petru și Ioan Asan, în anul 1185, deși la Sud avem statalitate românească de pe la anul 900, iar la Nord măcar începând de la Gelu) și care a înrâurit monarhii legitime în toate ținuturile românești, regalitatea - ca formă germanică și stricare a rânduielii anterioare - are doar 66 de ani. E drept că, în această perioadă, s-a întemeiat România Mare, dar numai atunci când familia regală s-a românizat complet, fiind renegată de familia de Hohenzollern, care, recunoscându-l ca rege pe Carol I, de fapt și-l supusese. Miza discordiei fusese, firește, Transilvania. A sărbători 66 de ani și nu cei aproape 800, față de care ne-am pierdut adevărata conștiință (pe cea de la Sud de Dunăre având-o oricum prea puțin, deși e extrem de importantă), demersul general de azi mi se pare disproporționat. Cu atât mai grav mi se pare ca istorici de meserie să le suprapună deliberat, pentru a confisca monarhia doar pentru regalitate. Am avut împărați, am avut domni, am avut voievozi, am avut duci, am avut celnici. Toți aceștia sunt monarhie. Dacă vrem să reducem o istorie bogată de mai bine de 7 secole la una de 66 de ani, ne merităm soarta. Eu nu vreau asta. Pentru mine, monarhia e sistemul nostru tradițional, creator de istorie și cultură, dar monarhie însemnând mult mai mult decât regalitate. Consider că e o greșeală (în cazul istoricilor filogermaniști) a restrânge monarhia la regalitate. Acest fapt mi se pare deranjant în lozincile de 10 mai, goale de conținut și destul de agresive. Că, printr-un fast gol, se acoperă cea mai frumoasă și bogată istorie. Nostalgicii comuniști, nostalgicii regaliști - aceeași carență a simplificării idolatre. Comunismul a fost impus de ruși, dar și regalitatea de către nemți. Că fiecare s-a validat apoi prin câte ceva, împământenindu-se, e foarte adevărat. Cântarul comparației însă, rămâne relativ și discutabil.
11 mai
Între cărțile notabile apărute în această perioadă, aș semnala:
1) Richard Nelson, The Apple Family: A Pandemic Trilogy. Dramaturg de mari fresce ale prezentului, Nelson scrie trei piese despre distanță și despre răspunsul ei practic. Din prefața acestei cărți rețin o idee superbă: dorința de a organiza lecturarea Decameronului pe Zoom. Autorul remarcă faptul că acele personaje așteptau „liberarea” din boală, pe când el și prietenii lui navigau spre a lui. Aș imagina, în continuarea acestei idei, citirea Decameronului în succesiune scenografică în așa fel realizată, astfel încât lectura să creeze conturul unei arce, salvarea venind ca și când. Capodopera lui Boccaccio e marea replică europeană la 1001 de nopți, o carte absolut fabuloasă, de dorul lecturii căreia aș mai vrea o pandemie, ieșind din ea ori mort, ori specialist în Boccaccio. Spre deosebire de antologia arabă, Decameronul este o mare realizare a „talentului individual”, cum ar spune T.S. Eliot. Piesele lui Nelson au aerul unor scenarii de film dramatizate. Această operațiune e improprie. Dar, în contextul în care de atâta dialog la distanță devenim familia Apple, poate fi o formă de junk-realism. La sfârșitul cărții, autorul afirmă că regizorul Peter Brook, întrebat odată „care e viitorul teatrului?”, ar fi răspuns: „care e viitorul mâncării?”. Eu înțeleg luciditatea lui Peter Brook, dar nu o accept, căci el nu e statistician, ci regizor. E de datoria unora ca el ca teatrul să nu fie un instinct primar, iar nevoia de acesta să nu poată fi comparată cu nevoia de mâncare, de unde și tipul de degradare aferent. Răspunsul mai mult sugerat al lui Peter Brook (eschiva lui), e cât se poate de neadecvat în subtext: dacă teatrul se va fastfoodiza (ce barbarism!) va fi și fiindcă regizorul a permis ce vine acum să constate același ca teoretician și filosof al culturii: poet, care spune cum era să fie.
2) Tatiana Scurtu, Din dor de casă și de tine. Versuri precum cele din această carte conțin un anumit tip de fior specific marii poezii românești din Basarabia. „Când ușa se închide cu două paralele/Iar grinda cade peste așteptări,/Pereții se-ngustează în inimi angulare/Și casa toată tremură pe scări.” (Urme sufocate) Versul ultim, de mare acumulare febrilă, parcă vine direct din poezia Magdei Isanos și poate dintr-un anumit ton al Constanței Buzea, luat tot de acolo. Casa toată care tremură pe scări e aproape un culoar trasat și care răspunde acustic claustrării, tocmai cu locul pe unde se merge și se vine (nu spunea Titu Maiorescu că toate lucrurile tremură la margine?). În cazul acestei poezii, tremurul e central. Scara e un proces în curs, iar procesul tremură. Găsim aici o foarte fină tehnică de vibrato și de hipotipoză personificată, întoarsă din textualism în emoție. Instrumentarul acestei poezii e cât se poate de tradițional. Dar, cu toate acestea, el poate emoționa. Și o face prin câte un vers care ia asupra lui întregul poem și îi enigmează cursivitatea. Avem de a face cu o poezie intimistă cu un ton foarte curat. El ar trebui pus în valoare prin selecție. Din păcate, tot mai multe poete tinere care vin din(spre) Basarabia fac greșeala să copieze postmodernismele de la București pentru a fi băgate în seamă. Nu au organ pentru ele și eșuează lamentabil, ratând fondul. Nu e cazul Tatianei Scurtu, care (cu un vers simplu și uneori complex) găsește o limpezime cu adevărat autentică. Pe lângă Magda Isanos, poezia Tatianei Scurtu amintește uneori și de poezia Elenei din Ardeal (pseudonimul Elenei Simtion, poetă din Târnăveniul interbelic), sau de Yvonne Rossignon, poetă recent restituită literaturii române. Ce au comun toate aceste poete? O anumită discreție care se răsfrânge și asupra poeziei, făcând-o să câștige în adâncime și să strălucească prin câte un vers așa cum din cursul apelor de munte sare câte un pește cât să strălucească în soare, captând ziua.

Categorie: