Jurnal de realitate

11 mai
În mod normal, la trecerea pandemiei, ar fi fost de așteptat ca R.A., alături de toată pleiada de pudeli-medici care au înfiorat această Țară prin mesajele lor exagerat panicarde, să fie anchetați pentru terorism (fie el și mediatic, dar terorism, adică a răspândi teroare, conform termenului din dicționar), după cum, în 1989, tot despre terorism mediatic a fost vorba (sau repercutat mediatic, prin existența unui singur post de televiziune). Câtă vreme nu a fost oficial declarată epidemie, lucrurile au oarece temei. Dar suntconștientcăașaceva nu se va întâmpla. Poate, înaltățară, înalt vis. Într-o țarănormală, într-un vis normal. Abuzulpsihicinutilasupranoastră nu îl va plătinimeni. Uniis-ausinucis, primindamenziireale, pefondulșiacusticaunorastfel de medici care au acceptatsăfacăpolitică. Nu va fi nimenijudecat, dinpăcate. R.A.și-a pus cravatăși e înemisiuneaculinară a lui Dinescu, cel care până mai ieriîlcritica. Așa e poatedatsă se termine, ca în I.L. Caragiale, după cum e șicaracterulnostru, fiindcă„toțisuntemromâni!... mai multsau mai puținonești”. Ei, chiartoți? Hai, maestreDinescu, muzica! Șicevafără porc. Cu de noitochitură.
15 mai
Mă documentez în legătură cu jertfa părintelui Maximilian Kolbe. Acesta, în lagărul de la Auschwitz, în 1941, a cerut să moară în locul unui tată-cap de familie, cerând comandantului lagărului să îl lase în viață pe acela, întrucât avea copii de crescut. O făcuse pentru a-l salva, dar și pentru a dovedi o viață de sfânt. Citind aceste cărți (mai cu seamă cartea părintelui Antonio Ricciardi), mă simt iluminat de o idee: Nicolae Iorga făcuse la fel, cu un an înainte, în fața legionarilor. Îl amenințaseră de suficiente ori ca să se teamă și ca să știe că acești bolnavi nu se joacă. În plus, când l-au ridicat de la domiciliu ca să-l împuște, nu s-a opus. Era de presupus că știa că va fi ucis. Ar fi putut să se salveze, dar nu a făcut-o pentru a dovedi onoare (cine acceptă să moară pentru cele scrise e și el, în felul lui, un sfânt). A fost, desigur, un om cu pasiunile lui (nu indiscutabile: îi putem critica gustul literar învechit etc.), dar gestul său final e unul de martir prin refuzul de a se salva, deși ar fi putut-o face. La fel ar fi putut-o face și Thomas Becket, la fel Maximilian Kolbe (poate la fel și Brâncoveanu, întrucât bănuia că nu îl cheamă degeaba la Constantinopol, cu toți prinții moștenitori). Iorga o făcuse cu un an înainte de Maximilian Kolbe: e adevărat, nu își dăduse viața altuia, dar murise cu caracter exemplar, ca să distrugă orice credibilitate a celor aflați în interes străin, alături de Germania, pe care Iorga o cunoștea mai bine decât oricine și știa cât rău le făcuse ea în istorie românilor. Faptul că nu fusese preot nu e o scădere a relevanței lui Iorga în comparația cu Kolbe, ci tocmai o creștere: lui niciun angajament profesional nu îi sugera să moară pentru credințele sale, și totuși a făcut-o deliberat și conștient. Poate că opera lui (absolut unică în istoria civilizației umane) și martiriul lui ar trebui citite nu altfel decât în această cheie. Când legionarii l-au batjocorit, spunându-i „apostol al neamului”, numai o minte fabuloasă precum a sa a putut să fie atât de aproape de apostolat: prin martiriu. Cazul Iorga, în acest sens, nu e mai prejos decât cazul lui Thomas Becket sau Maximilain Kolbe, ci e doar încă prea aproape de noi și prea încurcat în controversele iritate față de omul excepțional care a fost. Martiriul lui Brâncoveanu e singurul care le depășește pe toate prin tragism și putere. Nici al lui Iorga nu e de lepădat: ar trebui privit cu mai mare atenție.
16 mai
Apar cazuri de universități (la Iași) care te constrâng să te vaccinezi sau să te testezi (RT-PCR) înainte de fiecare examen, pentru a avea dreptul să îl susții, dar fără să îți asigure plata testelor. Acestea comit un abuz incalificabil împotriva drepturilor omului. Învățământul de stat e gratuit. Nu poate fi condiționat de un vaccin sau de platasuplimentarăaunor teste, șiașafoartescumpe, pe care studenții nu și le permit. Oareundesuntfeministele lui pește, care până mai ieriurlaucă e corpullor, apărând„dreptul” la avort? Încazulconstrângerii de a te vaccina nu mai e corpullor? Care e diferențadintre o asemeneaconstrângereși viol? Eu nu vădniciuna. Nimeni nu îțipoatecondiționaexamenele de suprataxaresaudacăîțiintroduciîncorp o substanțăpe care nu o dorești. Ministrul liberal al Educației s-a transformatînstruț, băgândcapulîn …
*
După un an de închidere, din cauza pandemiei, Teatrul Național București își redeschide porțile cu Dineu cu proști,de Francis Veber, o piesă inferioară ca rang (care cu siguranță nu e de Național, ci de teatru de provincie sau de teatru privat). Odată cu normalitatea, pare că a dispărut și criteriul.
17 mai
Dragul meu,
Îți scriu această scrisoare și tu nu o poți citi. Îți scriu pentru că astăzi ar fi fost ziua ta, aniversarea ta de 80 de ani și, în fond, pentru că e ziua ta, tu continuând să exiști și să dai un sens vieților noastre, trăind, răzbind, răzbătând în memoria noastră. A trecut o jumătate de an de când așteptăm Un apel și de când telefonul nu mai vibrează a tine. Te-am așezat în mormânt așa cum așezi o baterie în telecomandă, lângă cealaltă baterie, Mama Ia. De acolo ne controlați, apăsând butoanele și conducându-ne viețile: așa cum se întâmplă cu marionetele sau cu păpușile de bâlci. Suntem fericiți să fim sub duhul vostru blând și sunt sigur că ne controlați de sus. Ceasurile tale stau cuminți în cutii, pe pagina ta de Facebook ți-au urat de sănătate și viață lungă cei care nu știu că nu mai ești printre noi, din inerție. Noi, pe aici, le luăm pe toate așa cum sunt și ne gândim că, fără energia voastră de acolo de jos nu putem nici duce cana cu apă la gură. Sunteți baterii bune, dragilor, nu din acelea slabe, chinezești (777 sau cum se numeau?), după cum ați fost oameni minunați. Nu ați fost jucării stricate, ca în versurile lui Minulescu, ci oameni calzi și, iată, ați devenit baterii bune. Zapați în noi până înțelegem că, în spaniolă, zapata înseamă pantof, iar, în limbile slave, zăpadă înseamnă căzută, ce scrâșnim acum iarna sub tălpi, pe mormintele voastre, care zapați, care umblați în noi. O vor face și alții cu noi, fiți fără grijă! Toate canalele noastre interioare sunt schimbate de voi și vă apare inima în fiecare, cu patru canale, după cum se obișnuiește. Într-una e o orgă, în alta un căluț de tinichea, în alta medicamentele voastre, iar în ultima ești tu, dragule, stând la calculator, enervând-o pe Mama Ia că până târziu îți strici ochii căutând pe Google Maps Sena și poarta casei mele de la Paris, supraveghiindu-mi-o ca un ochi vigilent, ca un frate mai mare. Exact lumina aceea, de ecran, ne vine când ne gândim la voi și nu vrem să ne protejăm ochii: ca să nu ne stricăm sufletul. Am udat plantele, în lipsa voastră, până ce au decis să vă urmeze. Probabil (de fapt, sigur) vom decide și noi să vă urmăm într-o zi. Dar mai stăm deocamdată, căci avem baterii bune acolo jos, analoge stelelor de sus (și, dacă întoarcem lumea cu susul în jos, dat fiindcă planeta e rotundă, sunt una), regăsindu-ne tot aici, aceștia și aceiași. „Că noi locului ne ținem,/ cum am fost, așa rămânem.”
19 mai
S-au redeschis terasele în Paris, iar multe localuri (după atâta foame, e firesc) au suplimentat spațiile în exterior prin improvizații, corturi, barăci, astfel încât Orașul-Lumină începe să devină un fel de Istanbul. Lumea e ciorchine la terase, are-n-are treabă. Trecând pe lângă ei înfiorat (se dă covidul ca bună ziua!), le aud conversațiile despre nimic, cum numai ei știu să le poarte. Eu prefer să tac, decât să spun mult nimic. Nu și francezii (parizienii, în special). Cred că Hristos însuși se chinuia mai mult dacă îl puneau nu între tâlhari, ci între doi francezi care conversează să treacă timpul și ca să mascheze că nu au, de fapt, ce să își spună. Însuși dracul dă din fund să își vâre coada între ei, doar-doar s-or scobi cu ea între dinți, să mai tacă. Nicio șansă. Francezii învârt rășnița lor amuzantă și goală despre nimic în continuare. Mimează o criză de epilepsie în fața lor și îi scoți din acest priapism psihic de vorbeți. Apoi râzi alături de ei și cere încă un rând de beri.
20 mai
Împrumutăm, împrumutăm, împrumutăm, până nu mai putem plăti, că vine și Răscumpărătorul și apoi va decide el ce face. Mă tem că se doreșteaplicareaunui modelucraineanînRomânia. Nu îmi place Ludovic Orban, dar între el șiCîțu, așmergepemâna lui Orban. Ceitradiționali, chiarplini de toatepăcatelefiind, sunt mai puținriscanțidecâtuniivenițidinneantșidespre care nu știmnimic.Liberalul de azi se revendică de la Brătieni, însă, cu el la putere, pare cănicimăcarscărpinatulînurechi nu mai este „prinnoiînșine”, nicidecumeconomia. Și ca să ne scărpinămcerem voie de la Bruxelles. În plus, mai eșiincompetențamercenară a useriștilor, la care se adaugăudemeriștii, care știm ce hrampoartă. E o imposturăabsolutjenantă ca acești(mulțidintreei) foștipedeliștisă se pretindă a fi urmașii lui Brătianu. Spuneți-mi și mie, ca nu pricep - ce are încomun doctrina lorpedelistăcuceleinterbelice?
21 mai
La 21 mai 1880, se năștea Tudor Arghezi, unuldintrecei mai mari poețidinsecolul XX. Înliteraturaromână, apăreaadouagenerație de aur a poeziei: Arghezi, Barbu, Bacoviași Blaga (aceasta e ordineaîn care îiprefer, cutoatecă Barbu șiBacoviași-arputeaschimbaușorîntreeilocurile, precumfotbaliștiitricourile, iar o sinteză Arghezi-Bacovia e incredibil de vastă ca efectșisemnificație).Nu de puțineori mi s-a întâmplatca, înFranța, săobservcăpersistă o falsăideedesprepoeziaromânădinsecolul XX. Anumecăcei mai mari poețiromâni ai perioadeisunt Tristan Tzara, IlarieVoronca, Gherasim Luca și Benjamin Fondane. Eroarea de situare vine nu doardinprejudecată, nicinumaidinapropiereculturală, ci șidinceea ce promoveazăcuprecădereinstituțiileromâneștiînafaraȚării, de exempluInstitutulCultural Român. Înțelegemfoarte bine oportunitatea politico-ideologică, dar dacăpromovezidoar ce presupui tu căașteaptăunii de la tine,
1) reprezinți mai multadaptareadecâtidentitatea,
2) acționeziîmpotrivacanonuluiinternprinexclusivism,
confecționând un canon de export (nu doar o „critică de export”)șiîmpământenind o impresiecontrarărealitățiivalorice, precum șiconsensuluicritic, diacronicexprimat. Oricinepoateaveaoriceopiniedoreșteșitoțipoețiimeritoriitrebuiepromovați. Cu amendamentulcă e necesarsăavemfoarte mare grijăceanume se reținedindemersulnostruinternațional ca fiindreprezentativ. Reprezentareatrebuiesă fie unavalorică, nu una de oportunitate. E permisășioportunitateaînpromovare, dar e necinstit ca easăocupeefigia. Întreapăreașia fi e o distanțăconsiderabilă. E grav,însă,cândintervinebanul public și el e folositcu tendințe.
23 mai
Într-o carte de convorbiri, dar și în presă, cu alte ocazii, un mare critic literar afirma că existența unui canon nu se discută, ci se face. E corect. Canonul se face, deși aș spune că mai degrabă devine prin negocieri perpetue și coruri de idei, tăiate de soliști isteți. Cu toate astea, reputatul critic literar nu se sfiește să ne aducă la cunoștință felul în care dumnealui a intervenit în programa școlară, lăudându-se că Nichita Stănescu și alții erau, la 30 de ani, în manualele școlare. Îmi e greu să cred că acest fapt, această stare de relativ dezgheț i se datorează exclusiv criticului (și nici chiar doar criticilor de atunci, fără îndoială net superiori celor ai generației 80, aproape toți îmbălsămați politic în critică, deveniți ideologi ai „deschiderii” (ca să nu spun ai aperturii): de la I.B.L. la, în prelungirile ei, D.C.-E.). Acest dezgheț e parte din dezghețul cu care Nicolae Ceaușescu dorea să-ți câștige o legitimitate populară, inclusiv prin intermediul oamenilor de cultură. Reputatul critic recunoaște acest fapt. Totuși, e o fractură logică: dacă se face și nu se discută, canonul se face exclusiv prin mijloace critice, eventual din ce pot ele iradia universitar, nu prin încercarea criticii tinere de a lovi și ea cu umărul o ușă în timp ce aceasta e lovită de un berbece, ca să se deschidă, doar ca să poată afirma ulterior, prin omisiune, că ea (și doar ea, se înțelege) a spart ușa. Adică nu prin impunerea în manualul de școală medie. Canonul făcut pe ușa din dos, prin intervenționism, se va întoarce împotriva celui care l-a făcut prin trafic de influență și de autoritate. Deși, adevărul este că nu există o metodă a impunerii canonului și el e prin definiție valoric, nu etic. Totuși, metoda lui trebuie să fie etică, adică prin dezbatere publică, nu convingerea birocratului de care depinde asta și dacă ai tu trecere la el sau nu. Manualul de școală medie, de liceu ar trebui să fie făcut de profesori care predau în sistemul preuniversitar, altfel. Dacă sunt universitari, pe lângă informații interesante, sunt mari șanse să transmită și gustul criticului, ba chiar și ideologia îmbrățișată de acesta, iar acest fapt e antididactic în liceu: nu mai e învățare, ci educare, adică un soi de manipulare concomitentă. Același critic ne spune în cartea cu pricina cum, fiind lector în vremea când Mihai Șora era ministru al Învățământului, Paul Cornea secretar de stat pentru mediul universitar, iar dumnealui însuși fiind rector, a obținut să fie promovat profesor plin, alături de alții. Interesantă pleiadă de intelectuali cu vederi de extremă stânga, împinși în față ca fiind de dreapta, imediat după 1990: prin aducerea la butoane. Cum să nu se ajute între ei? Nu zic că nu ar fi trebuit promovat, e vorba despre un mare profesor (de la care am învățat eu însumi multe), dar această sinceritate frizează douămiismul. Canonul nu se face instituțional (chiar liberal fiind, dacă nu cumva tocmai de aceea), ci prin autoritate profund liberală, adică privată: punctul de plecare trebuie să fie unul privat. Vorbind despre anii comunismului, lucrurile, starea de fapt se complică și strălucesc complicitățile. Nu ar trebui să ne cramponăm de ele, căci sunt inerente lumii imperfecte pe care România a traversat-o, dar nici nu putem să le omitem. Tocmai fiindcă e vorba despre autoritate și despre canon. El nu s-a născut pur, din spuma mării, ci greu. Pe masa de nașteri, i-a zis doctorul să facă (și) caca.
24 mai
Abația Cluny, secole de-a rândul important și prestigios centru catolic al Parisului, azi Muzeul Evului Mediu, arborează un steag ciudat, în culorile curcubeului. Întorc capul rușinat. Sentiment de jenășimilă. Ce bine căamrămas ca noi! Cu toatăsărăcia, ne-a salvat. Trăimtimpuriîn care Europa e atacatăînefigieși, dacăreacționezi, eșticonsideratnetolerantdintr-un motivfoartesimplu: nu conteazădecâtpropagandașicâțibani se bagăînea. Opiniareceptăsuntei, ni se spune. Voicombatetoatăviața mea aceastămonstruozitateîmpotrivatradițieișiculturiieuropene. Derivateledinmarxismpânăînmaoism nu au nimicfundamentalcuidentitateaeuropeanădecâtprinpată, princangrenă, prininfecție. Nu biețiinefericiți, târâțiprinpropriainculturăîntr-o astfel de propagandăsunt de vină (eisuntniște victime, înceledinurmă), ci aceia care îiinstigă, plătiți gras de ONG-uri, noileabații.
25 mai
Poetul Marius Ianuș, care, în ultimul deceniu, și-a metamorfozat paradigmatic versurile mai vechi ca să corespundă smereniei programatice a celei de a doua fețe a lui Ianus, e revoltat că un critic, într-o istorie a sa literară (nu spune cine, dar e mai mult decât sigur vorba despre Mihai Iovănel), citează forma veche a versurilor sale, apărute în cărți, iar nu cea nouă, cu modificările de rigoare. În cazul de față, nu poetul are dreptate, ci criticul. Ca istoric literar și în virtutea spiritului critic, ai voie să citezi ce vrei (în limitele de întindere prevăzute de lege) din ce a fost publicat de un autor, fără să îi ceri acordul, câtă vreme există mai multe variante (în diacronie) ale unui text. E tocmai un act de istorie, care nu e istorie dacă nu e, totodată, și un act critic. E elementar. Totuși, istoricul ar trebui să consemneze faptul că schimbarea e una de paradigmă proprie, iar nu singulară, datorată unor erori anterioare de corectură. Faptul că tu, ca poet, nu autorizezi decât anumite versuri din cărțile anterioare, strângându-le pe cele care pot fi citate într-o antologie, având pretenția ca restul să fie uitate, e dovada unei candori agresive. Nu e vorba despre naivitate, ci despre agresivitate critică, de autocenzură care impune cenzura inclusiv spiritului critic. Nu pot fi de acord cu așa ceva, cu toate că alte cenzuri sunt imputabile lumii literare (cele pe banii statului, de exemplu), înainte să ne legăm de un particular, care poate avea frustrările lui. În fond, el poate să pretindă orice. Spiritul critic trebuie să discearnă ce iei în calcul: jocul paradigmatic al unui autor, adică paraliteratura care devine literatură sau textele propriu-zise, în diacronia și în variantologia lor contrapunctic jucată? Mai interesantă decât orice e tocmai problema ridicată din această confruntare dintre cei doi, aflați la antipodul gândirii politice: poetul de extremă dreapta și criticul de extremă stânga. Încă nu am citit Istoria lui Iovănel, dar voi spune mai multe pe larg când o voi citi. Vor fi destule lucruri cu care nu voi fi de acord.

Categorie: