Jurnal de realitate

27 mai
Sunt mai bine de două luni de când am trimis volumul meu Niceta și alte piese la 18 regizori români. Nu le dau numele din jenă (persoane respectabile, de afiș, bașca unii și mureșeni: de-ai mei, cum ar veni). Unora prin email, altora exemplarul în variantă fizică, cu scrisoare amabilă alături. Câteva pe adresa teatrelor etc.. O întreagă muncă, până la urmă firească. Timp de două luni, niciunul nu s-a obosit măcar să îmi răspundă din politețe, zicând că va citi, chiar dacă știa că nu o va face. Să scrii un mail de răspuns îți ia două minute. În două luni nu au găsit două minute. Când spun că nu avem nicio tradiție teatrală, ci o încropeală coțcărească, știu ce spun. Tradiția adevărată a teatrului românesc a început la Iași pe la 1850 și a murit imediat după Unirea Principatelor, când s-a stabilit la București capitala, iar Iașul a început să decadă. Ce a fost extraordinar, după aceea, a fost individual, particular, nu instituțional. Am compensat cu o inteligență de joc, unde am avut într-adevăr o tradiție a claselor profesorului X sau Y, dar nu mai mult. I.L. Caragiale a fost o excepție, nicidecum o reluare a tradiției după stabilirea capitalei la București. Ca argument al excepției vine tocmai faptul că emulii săi nu au existat în timpul vieții sale (natura lui George Ranetti e cu totul alta, deși e adesea invocat: el pare de-a dreptul născut de Chirițe), ci abia în inter-postbelic, precum Tudor Mușatescu (onest și filmic, dar fără sclipire) și Teodor Mazilu (antibirocratic, dar instituțional). În fine: nu avem o tradiție a dramaturgiei și de aceea avem o dramaturgie mediocră, dacă nu chiar săracă. 20% dintre textele dramatice de azi au șansa de a rămâne (iar o mare parte din acest procent rămân din lipsă de altceva, nu din selecția timpului și a concurenței valorice). Poate efectiv textele mele nu sunt bune, dar un cuvânt de mulțumire ar fi meritat; așa ar fi fost civilizat, mai ales că profesia de regizor este sub cea de dramaturg (deși moda țopeniei intelectuale care ne înconjoară și a îngurguțaților artisticăraiei laxe spune pe dos). În 10 februarie 1979, în Le Figaro,Eugène Ionesco publicaÎmpotriva regizorilor cenzori,un manifest colosal, reluat în Sub semnul întrebării (1979), din care citez pentru a mi-l aduce în apărare: „[…] Spectacolul lumii se va termina și el. O nouă manifestare divină o va înlocui pe cea actuală, așa cum un spectacol îl va înlocui pe cel nou la teatru. Dar ne putem juca erijîndu-ne în Dumnezeu? Altădată, bisericile nu o permiteau și îi excomunicau pe actori, nu pe autor, totuși, mult mai vinovat și mai responsabil. Între autor și interpreții săi există o înrudire spirituală care se stabilește în mod intim, legături spirituale foarte profunde îi unesc. Ce face regizorul care se interpune între autor și actori? Nu este el un intrus? Altădată, autorul era cel care împreună cu capo comico, adică cel mai vechi dintre actori, făcea regia piesei. Erezii moderne vor să-l plaseze astăzi pe regizor mai presus de autor. Se încearcă să fie considerat ca adevăratul autor al operei. E ca și cum s-ar spune că antreprenorul sau zidarul sînt adevărații constructori ai edificiului.[…]” (Eugène Ionesco, Sub semnul întrebării, în traducerea Nataliei Cernăuțeanu, București, Humanitas, 1994, p. 165). Așadar, nerăspunzându-i unui dramaturg (tocmai fiindcă mă pot obiectiva, aduc argumentul lui Ionesco!), regizorii suferă de erezie modernă, iar această erezie explică lipsa lor totală de reacție, închipuindu-și că sunt deasupra teatrului, a cărui bază e, totuși, textul dramatic (nu dramatizarea, nici colajul). În aceste condiții, merită să mai scrii teatru în România, nu cu gândul de a parveni social prin intermediul lui, ci de a face texte care să dureze? Probabil că nu. Continui (tocmai pentru că nemerită) să scriu dramaturgie cu o voluptate aproape sinucigașă: o fac pentru plăcerea poeziei și a melodiei ei interioare, repercutată (retrovizoare) în raportul cu lumea. Dar nu voi mai trimite, din propria mea inițiativă, piese regizorilor niciodată.Și le vor lua eventual ei singuri din cărți.
28 mai
Scriu cu stiloul și am senzația că e un fel de gheară. Gheara lui Poenaru? E o gheară, căci ghearele sunt făcute ca să te aperi atacând, iar noi tocmai asta facem scriind. Într-o formă sau alta. Am 33 de ani (Nel mezzo del cammin di nostra vita…) și sunt un om al trecutului, al vechii Europe. Scriu chiar acest jurnal cu gheara de apărare.În dosul ghearei mele e o turlă.
29 mai
Azi se împlinesc 563 de ani de la căderea Constantinopolului sub otomani. Ortodoxia românească (are și ea lozincarzii ei, care cred că trebuie adusă la zi prin șepcuțe și tricouri la fel!) plânge această cădere. Se cere o întrebare firească, totuși: cu ce au fost mai buni grecii, care ne-au tocat populația românească din Tesalia și Epir, de abia dacă mai ai cu cine vorbi românește acolo, decât turcii? La ce ne-a folosit faptul că grecii sunt tot creștini, și nu agareni? Să nu facem din ortodoxie un generic călduț, ci să o vedem drept ceea ce e. Totdeauna a fost păguboasă când nu a fost națională. Grecii, rușii, sârbii, bulgarii au ajutat să dispară populație românească în teritoriile românești pe care astăzi țările lor le înglobează. Spre deosebire de Ardeal, unde inamicul putea fi diferențiat prin religie, în celelalte părți românești el a intrat prin aceeași confesiune cu noi și astfel împotriva noastră. Basarabia s-a rusficat prin ortodoxie, când ea nu a mai fost românească, Timocul la fel. Prinzând cheia, austriecii au umplut Nordul Moldovei, ocupat și rebotezat abuziv cu numele impropriu de Bucovina, cu preoți sârbi, premeditând deznaționalizarea românilor.Timeo Danaos et dona ferentes, spuneaLaocoon în Eneida lui Vergiliu, apropo de greci. Cred că ar trebui să gândim românește, iar nu neapărat într-un commonwealth ortodox. El, de fapt, nu există în afara geo-politicii. Nu e decât un simulacru catolic, nepotrivit spiritului nostru vechi, predispus mai degrabă la erezii, decât la ideologii.
30 mai
Fac schițe pentru o carte despre grotesc. Nu știu dacă o să am timp de ea, dar notez aici o idee: grotescul, în literatură, e o extrapolare a Mitului Peșterii. Din cauza variațiunii optice a apropierii sau a îndepărtării (ori chiar a funcției decorativului), nu îl mai legăm de nimic. De ce nu e chiar Mitul Peșterii, ci numai o extrapolare a lui? Pentru că funcționează ca derivat, în sensul că nu ne mai trimite în niciun fel la Platon. Dar el vine, inconștient, de acolo.
1 iunie
Un prieten îmi trimite fotografii din Ciprian Porumbescu. Nu cu sau despre, ci din. Îl întreb dacă sunt de la Stupca. Mă corectează, zicând că din Ciprian Porumbescu.Dar, îi spun, înainte se numea Stupca, din câte știu. Eu prefer să le zic localităților cu nume de artiști cum se numeau ele înainte. E provincial și incorect, artificial și neorganic să schimbăm numele satului după un fiu al său, chiar și genial. Blocăm astfel posibilitatea să se mai nască acolo cineva vizibil.E, practic, o legare a trompelor simbolice ale satului. Ipoteștiul e Ipotești, nu Mihai Eminescu, Stupca e Stupca. Cine nu știe de cine e legat un anumit loc, să meargă să învețe, nu trebuie să îi dau mură-n gură în chiar denumirea satului. Apoi, cum se comportă în flexiune acest nume? Ei sunt ciprianporumbeșteni? E aiurea. Complexul nostru de cultură mică a născut aceste lucruri nefirești.Ar trebui să înceteze și să se revină la vechile denumiri. Există toate mijloacele de a promova personalitatea respectivă: busturi, parcuri, case memoriale, tabere de creație etc.. Nu însă numele satului. Satul e o colectivitate (ce a mai rămas din el!) și, în unele cazuri, denumește o tradiție locală foarte precisă (Stupca, neam de prisăcari): de ce trebuie strămutat în individual? E adevărat că nu mai e ca în vremea când el era proprietatea boierului, dar nici justificat organic nu este. Fă celebră o localitate prin școală: Hobița, Binținți, Mircești, Ipotești, Hordou, Ciucea, Câmpina, Haimanale, Humulești etc. sunt localități învățate de mine în școala primară, nu prin siluire de nume și prin virulența unui complex. Nu ajută la nimic, ba îl mai și arată.
2 iunie
Deunăzi, îi răspundeam cuiva care mă întrebase care e cea mai mare carte scrisă în Limba Română în secolul XX. Tatonând între Dicționarul-Tezaur al Academiei Române și Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu, am ales Istoria…, eliminând Dicționarul… din simplul motiv că nu se întinde numai de-a lungul secolului XX. Din acest secol au trecut două decenii și, până acum, nici măcar timid vreo carte nu se apropie de statura Istoriei… lui G. Călinescu, darămite să o ajungă. Interbelicul a fost un vânt fericit nu fiindcă am avut monarhie, ci pentru că intelectualitatea de primă mână era mai cinstită și mai dedicată decât acum, când critica literară face politică, iar profesorii universitari ejaculează ideologie pe catedre și, în urma lor, apar din senin indivizi tunși cu ciobul și tatuați cu uniformă de interior. Nici nu are de unde să apară o astfel de carte, cu toate că ea e rolul individualității, nu al epocii. Nu avem o minte precum G. Călinescu astăzi. Toți criticii literari la un loc nu fac un sfert din el în puterea de a cuprinde și a pătrunde literatura. Nici măcar Eugen Simion, care e un foarte bun critic, dar căruia îi scapă ansamblul deseori, viziunea generală, mortarul. Nicolae Manolescu, în schimb, are viziune de construcție, dar pune din loc în loc cărămizi false. După ei, nu existăniciun critic autentic, ci doar interesanți fragmentar și citabili în lipsă de altceva. Trecând în epoca în care critica e sociologie mascată, vom trăi cumplitul paradox de a o vedea murind tocmai în numele democrației și cu ea în dinți, clamând-o feciorelnic și abuziv. Noi credem că termenul e cel postdecembrist, dar, vai!, e exact cel ante-.
3 iunie
Harold Bloom spunea, într-o videoconferință din Argentina, una dintre ultimele sale conferințe (urcată pe Youtube la 11 noiembrie 2020, după moartea lui, unde am și văzut-o), că Shakespeare a scris personajul Shylock cafiind comic și că lumea râdea la el, ceea ce pentru noi, azi, e de neconceput. Deși cred că am mai citit undeva acest fapt, dar nu îmi amintesc unde, la cine. E mai mult ca sigur așa, dar nu putem vorbi despre un eșec al comicului, ci despre o conotație care îmbracă secolul, transformând în tabu un anumit specific. Noi am mâncat, între timp, un sfert de gutuie, ca să ne strângă stomacul și să nu ne mai fie foame să vedem. (Ce trăim noi, acum, e pe dos decât făcuse Molière în Tartuffe, apropo de tabu!)
4 iunie
a) La 4 iunie 1920, se semna tratatul de la Trianon. În ultimii ani, au fost discuții ca această zi să fie sărbătorită în România. E normal să fie marcată, dar ea nu reprezintă decât recunoașterea de către marile puteri a Declarației de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, în urma votului democratic exprimat de majoritatea locuitorilor de atunci ai Transilvaniei, așadar este o formalitate. Mi se pare absurd să sărbătorim o formalitate la nivel național, doar pentru a suplini faptul că nu avem momentan niciun proiect cu adevărat național. Cel mai de bun-simț mi s-ar părea ca 4 iunie să devină Ziua Diplomației Românești, nu o „Zi Națională”. Dacă Ungaria ia în calcul Trianonul, iar nu Alba-Iulia, e numai fiindcă ne disprețuiește profund. În schimb, dacă noi am ajunge să sărbătorim Trianonul numai ca să îi facem în ciudă, ne-am disprețui și noi profund și am acredita ideea că marile puteri au făcut Unirea, nu extraordinarul extaz național din 1917-18. Marile puteri au recunoscut Unirea, nu au făcut-o. Diferența despre care vorbim e aproape cea dintre certificatul de naștere și copia lui legalizată. Cred că Alba-Iulia trebuie să rămână farul nostru călăuzitor și să nu îl știrbim prin inflație de sărbători mai mult sau mai puțin reale.
b)Un fapt care ar trebui să ne îngrijoreze ca semnificație simbolică:Via Transilvanica și restaurarea conacelor grofești. Practic, această asociație împânzește Transilvania cu borne portocaliu pe gri, sugerând reluarea hotărnicirilor din Evul Mediu. Nu știu dacă SRI are cultura necesară pentru a ști ce înseamnă să umpli o fostă regiune a Țării (împărțită, totuși, doar în județe) cu astfel de borne. S-ar cere să știe și să înțeleagă ce transmite mai ales prin propagare internautică acest fapt, coroborat cu ridicarea periferiei turistice prin reabilitarea conacelor. Dacă prospectăm superficial imaginea din spațiul public asupra turismului românesc, vom vedea că trăim un adevărat revizionism turistic: cetățile și siturile românești sunt lăsate pradă degradării (cele dacice, resturile cetăților presupuse ale lui Gelu, Glad și Menumorut etc.), în schimb conacele private ale grofilor sunt restaurate și preluate de ONG-uri. Electric Castle e organizat lângă cel din Bonțida nu întâmplător, ci, subtextual, pentru a avea prin ce să răsară egalitarismul comunist, revenit ca ideologie a corectitudinii politice. Conacele (căci sunt conace, nu castele) devin relevante prin ce se întâmplă lângă ele: la fel cum, în logica lui Gaston Bachelard, apa, râurile de lângă, influențează însăși viața. Lângă e, de fapt, un legato folosit în scop de propagandă sublimnală. Chiar nu vedem asta?
Avem situațiile a) și b) și observăm din ele tactica noastră, respectiv tactica lor. A noastră supralicitează exteriorul, diminuând (prin inflație și multiplicarea așa-ziselor Zile Naționale) relevanța internă. Noi rămânem mereu la suprafața fondului prin lipsă de inteligență, noi scoatem la lumină sărbătorescul marginal și atipic strict ca să bifăm (Ziua Trianonului nu are cum să intre în sufletul oamenilor pentru că nu le aparține și nu se regăsesc în ea decât în măsura în care sunt dresați să o facă). În schimb, ei valorifică absolut fiecare monument și ne vom trezi în câțiva ani că e mai relevant turistic - prin conotație, nu prin ce oferă (sau exclusiv tinerilor, cărora le aparține de acum publicitatea și pe cultura de semnificație a cărora nu poți să te bazezi)- un conac de secol XIX, decât o cetate antică. Ceea ce e absurd! În același timp, cum știm, instituțiile românești sunt scoase la periferiile orașelor, iar obrăzniciile UDMR continuă, în frunte cu președintele Consiliului Județean Mureș, Peter Ferenc, care, pe paginasa oficialăde Facebook, scrie întâi în ungurește și apoi în română, cu un tupeu nemeșesc rar întâlnit la un om aflat într-o funcție publică a Statului Român.(Darie, politicieni dintr-ăștia udemeriști sunt cu zecile, dacă nu cu sutele în Harghita și Covasna - n.r.) Practic, pagina sa e construită astfel încât să acrediteze ideea că totul se petrece în altă țară, nu în România. Dacă nu vom înțelege războiul de imagine care se duce și cum se acreditează, pas cu pas, în afara Țării faptul că fosta Transilvanie nu e românească, o vom pierde nu neapărat fizic, dar simbolic. Iar, apoi, o vom pierde și fizic prin devenirea ei autonomă. Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva, dar să știm, totodată, că nu e deloc imposibil și că în istoria noastră vom mai pierde acest pământ. La începutul anilor 60, când exista Autonoma Maghiară Mureș, era o situație similară (internaționalismul proletar de la Bruxelles să nu ne mai amăgim că e net diferit de cel de la Moscova, că nu e), doar că atunci populația orașului Târgu-Mureș era chiar mai puțin românească decât e azi. Și, totuși, azi, când e cam jumătate, nici măcar administrația românească nu mai e românească. Bătălia e a imaginii și oamenii-cheie ai acestei propagande trebuie căutați la rădăcina instituțiilor care manipulează imaginea: fie că sunt miniștri, fie secretari de stat. Poate ne răspunde doamna Biró Rozália (iată, noi le respectăm ordinea inversată a numelor, deși poate că nu ar trebui, iar unii dintre ei nu respectă prioritatea limbii oficiale, în raport cu a celei locale) de ce, pe pagina oficială a Camerei Deputaților, s-a sărbătorit, la inițiativa UDMR, „Ziua Națională a Bicicletei”. Nu știam că există națiuni de bicicliști și că, pe cale de consecință, România are și această minoritate națională. După cum se poate vedea, inflația sărbătorescului e dublată de deliberata lui degradare, altfel spus orice pentru a invalida termenul de „național”. Poate că nu ar strica o lege care să reglementeze (măcar în actele și pe paginile oficiale ale istituțiilor statului) utilizarea acestui cuvânt și, de fapt, a acestui statut. Întrucât terminologia e aferentă simbolisticii naționale, aceasta devine la rândul ei simbol național. Ne-am aștepta cei de la AUR să vină cu o astfel de inițiativă, dacă nu cumva au dat de un loc călduț și au ales să nu depășească nivelul de lozincă.
5 iunie
La apartamentul meu din Paris, am un vecin care cântă la pian. O nocturnă de Chopin. Nu o pot asculta, întrucât tomberoanele franțuzești sunt închise cu cheia (ca să nu le furi gunoiul) și, în cel pentru sticle, nu le poți arunca pe toate deodată, ci una câte una. Cum, în cultura franceză, vinul e aliment, mă împiedică prin număr să trag cu urechea. Chopin acoperit de sticle sparte. Să pui lacăt pe tomberon, asta da civilizație! Mai demult, la noi(la țară), nu se închideau nici casele. Acum, aici, se închide până și gunoiul. Dar nu incinta, ci lada. E un fel de bancomat, se pare. …Nici din și prin resturi să nu ajuți.…Inuman de-a dreptul…
6 iunie
La BnF (Biblioteca Națională a Franței), actrițe citesc aproape ritualic scrisorile Fridei Kahlo în fața unui public, ca și când ar fi vorba despre Sfintele Scripturi. Nu o să mă poată convinge nimeni niciodată că Frida Kahlo sau Maya Angelou înseamnă ceva din punct de vedere artistic sau literar, dincolo de propagandă corectă politic. Dacă le scuturi de ea, nu mai rămâne nimic. Trăim decăderea și ni se sugerează să o numim măreție. Refuz această minciună.
7 iunie
Nimic nu întrece mirosul de soc uscându-se pe un ziar. Aproape că repară realitatea.
8 iunie
Meci amical între naționalele Angliei și României (meci jucat în Anglia). 1-0 pentru Anglia. Însă 2-0 pentru România, prin faptul că doi jucători nu au îngenunchiat, la începutul meciului, pentru Black Lives Matter, în numele anti-colonialismului, în timp ce toți ceilalți o făcuseră. Nici nu aveau de ce să o facă. De fapt, acesta e scorul. Demnitatea. Nu mă interesează dacă, la o echipă privată sau o echipă de club, îngenunchezi pentru o cauză care ți se pare ție relevantă, politizând, dar, ca echipă națională, nu ai voie să faci asta după cum te taie capul. Mă simt jignit de gestul fotbaliștilor români, cu excepția a doi dintre ei. Sunt de acord ca fiecare să își asume istoria sa, nu pe a altora. Când îmi vor spune pe cine am ocupat noi, în decursul istoriei, ca să îngenunchem în numele anti-colonialismului, atunci această echipă va redeveni națională. Și de față cu cine: cu Anglia. Vorbește cumva toată planeta românește pentru că am ocupat-o noi? Nu știu dacă există ceva mai ipocrit și șablonard decât să generalizezi eventuale vini precise.Istoria ar trebui să însemne nu revanșa, ci experiența și conștientizarea ei pe cât se poate lucidă. Deocamdată, doar doi își merită numele de jucători ai echipei naționale de fotbal: Stanciu și Nedelcearu.Care, desigur, imediat au fost catalogați ca fiind fasciști (truc vechi, comunist), doar fiindcă nu au îngenuncheat. Restul jucătorilor sunt niște cartoane colorate, niște jambiere cu aură la genunchi sub formă de sfincter. Atitudinea lor doare mai tare decât scorul real. Moral, am bătut cu 2-0. Oricum, nu eu am politizat acest raport, introducând o categorie morală unde ea nu se justifică, ci ei: prin gestul de a îngenunchea, preluat mârșav din tradiția încoronării și/sau de la templieri, tot pentru a submina tradiția prin parodie. Japonia a anunțat, în pregătirea Jocurilor Olimpice, că orice gest politic în cadrul lor va duce la excluderea concurenților. Japonia e o țară care merită tot respectul nostru și pe care, în anumite privințe, o putem lua ca model.

Categorie: