Jurnal de realitate

11 iunie
Ieri a fost Ziua Eroilor și nu am spus nimic. Mi-a fost rușine, în atâta paradă generalizată. Chiar nu băgăm de seamă că, cu cât Țara e deposedată de bunurile ei cele mai de preț: educație, companii naționale, creiere, păduri, scăderea relevanței instituțiilor românești din Ardeal, prin mutarea lor la periferie etc., cu atât sporește flama sărbătorescului? Ea e întreținută artificial (nu peste tot, ci în cazurile care se repetă ca un laitmotiv, de la an la an) și nu mă feresc să o spun că de anumite servicii și stegari de profesie. Poate cu scopul de a ascunde remușcarea că nu și-au făcut treaba în interes național și au dat pe un leu ce generațiile anterioare (nu contează că au fost sub socialism) au realizat cu trudă. Bineînțeles că, astfel clamat, eroismul devine o formă goală. O tristețe în marș, în timp ce unii cred că e un marș eroic. Prea se scoate la înaintare patriotismul și prea uzăm de sintagma „zi națională” pentru a nu observa că se urmărește tocmai contrarul ei.
Știu că predic în pustiu și că nu am interlocutor, dar cele scrise rămân și vom da seama de ele.

12 iunie
a) Când mă gândesc că sunt unii care nu fac copii ca să protejeze natura, începe să mi se facă silă de acest exces al așa-zisei protejări a naturii prin care copacul, câinele, delfinul, foca etc. sunt mai importante decât omul. Nu am să fiu vreodată de acord cu aceasta, dar nu pentru că nu îmi plac animalele, ci pentru că voi continua mereu să cred că omul e centrul planetei și că nu trebuie să se integreze „democratic” printre frunze și gângănii: tocmai fiindcă e înnobilat de către Dumnezeu cu rațiune. Nu cred în democrația naturii, ci în sălbăticia ei și prefer să mă sfâșie un tigru, dacă mă prinde, decât să mi se plimbe bleg prin preajmă. Bleg fiind acesta, aș scăpa cu viață, dar cultural aș retrograda în percepție tigrul până la nivelul de motan. Iar această denaturare e mai rea decât moartea. Omul trece și singura igienă de care trebuie să fie capabil e să dea mai departe tradiția așa cum a primit-o, adăugându-i-se cu propria individualitate. Restul nu sunt decât iluzii, ideologie inteligent și pervers aplicată.
b) A nu face copii ca să protejezi natura, indirect, reduce copilul la un nivel mai mic decât al condițiilor propriilor fecale. Ele devin îngrășământ mai mult decât ar lăsa acești troglodiți să se înțeleagă că devin prin propriul său corp, descompunându-li-se în natură cadavrul, copiii. De multe ori mai mare decât fecalele și poate depășit prin ele ca frecvență, nu doar ca volum, ci statutar. Vom ajunge ca nu doar corpul nostru să valoreze cantitatea lui în rahat, ci și metafizica noastră, cu siguranță mai mare. Aceasta e teoria unora redusă la sloganul conform căruia a naște oameni înseamnă a suprasolicita planeta. Ultima cultură va fi a boabelor de porumb din fecale. Și, se pare, tot nu ne vom învăța minte!

13 iunie
Iar încep unii să spună că Biserica Ortodoxă Română trebuie să se modernizeze etc.. Cu cât e mai conservatoare, cu atât are stima mea. Asta e principala ei datorie, să fie conservatoare. Modernizarea cu orice preț, fals-înțeleasa toleranță, ideologia și izmeneala trebuie căutate în altă parte. De pildă la unii care, după un principiu marxist, l-au adus pe unul de pe alt continent să îi păstorească. Fiind de departe și neavând ce să îl lege de istoria milenară a instituției în cauză, e „tolerant” numai fiindcă nu dă de la el. Numai Grigore al III-lea (731-741) mai fusese neeuropean înainte, dar, fiind înainte de Marea Schismă, acesta ținea încă de vechea credință (dacă eliminăm manipularea ulterioară și retroactivă a terminologiei de către catolici). Așadar, putem spune că Francisc I e primul papă non-european. Nu cred în coincidențe.

15 iunie
La 15 iunie 1889, Eminescu a fost ucis pentru îndrăzneala de a se opune Tratatului secret cu Austro-Ungaria, din 1883 (păstorit, de deasupra, de Germania), tratat pe care Carol I îl semnase și prin care se legase să nu revendice niciodată Transilvania. E anul în care Eminescu „înnebunește”, e înlăturat din presă, nemaiputând fi stăvilit. Revine cu pseudonim, dar e descoperit și înlăturat din nou. Apoi, din 1883 până în 1889, e ajutat să moară. Probabil nu Carol I direct dăduse ordin să fie eliminat, ci, ca de obicei la români, corul lăudătorilor. Unui biet rege cu mentalitate occidentală asupra statului, care jurase credință României mici (pe care o găsise în 1866), nu i se poate reproșa trădarea, ci poate doar că venise într-un neam pe care nu îl înțelegea și pe istoria căruia nu dădea mai nimic. În regim occidental (căci România era o colonie germană), ea nu era o trădare. Din punctul de vedere al realităților și aspirațiilor Poporului Român, era însă fără doar și poate una (tocmai de aceea tratatul avusese caracter secret). Lupta dintre Eminescu și Carol I (pe care atât Eminescu, cât și I.L. Caragiale îl detestau profund) era a fondului cu forma. Occidentalul Carol vedea lucrurile sub aspect formal, nu sub aspectul fondului, cum le vedea Eminescu, printr-o luciditate de neegalat, vizibilă în publicistica sa și confirmată, ulterior, de Marea Unire din 1918. Cu alte cuvinte, Eminescu a pătimit și a murit pentru Transilvania, să o vadă unde îi e locul, în România. Dacă nu înțelegem acest fapt (toate documentele duc la această concluzie, deși, unii, din fals europenism, evită să o afirme limpede), nu înțelegem nimic din cine a fost Eminescu și din curajul aproape de necuprins al celui mai mare jurnalist român care a existat vreodată. Să aprindem o lumânare și să îl citim.

16 iunie
Destituirea Avocatului Poporului. În România, dacă îți iei funcția în serios, ești destituit. Cu atât mai mult cu cât această funcție a fost, după 1989, tratată ca o sinecură. Mai catolică decât papa și fiind poate singura excepție în ultimii 30 de ani, Renate Weber a fost destituită pentru faptele ei bune (a fost singura care s-a opus dintr-o funcție relevantă abuzului statului asupra cetățenilor în pandemie) și pentru că și-a onorat postul cum se cuvine, chiar fiind un Avocat al Poporului. Mai mult ca sigur, va fi pus cineva care să „lucreze” în interesul României și al Constituției. Oare de ce nu m-ar mira să fie numit cineva de la UDMR?

17 iunie
Bine nu ne mai facem. Învățăm doar versatilitatea stilistică a felului în care nu ne (mai) facem bine. O fără de capăt tângă, imitând rotirea sângelui. În mijlocul inimii nu mai crește credința, ci un fel de chewing-gum. Pot sta acolo Hrisostom al Constantinopolului, Augustin de Hiopona, lipiți ca niște fire de păr?

18 iunie
Există oameni care te urăsc dacă nu te-ai vaccinat și care te desconsideră din simplul motiv că ai o altă opinie decât ei. Au găsit de ce să își agațe toată frustrarea anterioară pentru a urî lumea. Desigur, de o idee măreață. Aceștia sunt comuniștii voluntariști ai timpurilor noastre, veritabili rinoceri ai corectitudinii politice.

19 iunie
Un prieten mă invită la Avignon să văd teatru…Nu am fost niciodată la Avignon și la festivalul de teatru care are loc, în fiecare an, acolo. Sute de evenimente teatrale unele după altele, vara, în condiții destinse și de relaxare. În pantaloni scurți, printre beri și atmosferă de divertisment lenevos. Acesta e teatrul? Un fel de aperitiv ușurel? Refuz această perspectivă. Ce înseamnă, de fapt, Avignon? O formă de a muta teatrul din capitală pentru ca el să nu mai poată influența nimic politic, transformând dramaturgul, regizorii și actorii într-o demnă de milă rezervație de pelicani. Practic, a face teatrul inofensiv, a-l lobotomiza, a face astfel încât să nu se mai teamă nimeni de el: prin simplă deplasare față de centrul de putere. Și, prin numărul de evenimente, o cacofonie în care e greu să distingi. Efectul e acela al unei case de prostituate (să fie și acesta un sens anti-clerical?), care satisface instinctul, dar nu și semnificația. Azi, în epoca în care barbaria politică aparține imperiilor mediatice, teatrul nu mai poate influența, desigur, ca altădată. Dar el a fost relegat la Avignon, de către Jean Vilar, în 1947, în vremea când încă mai avea un cuvânt de spus. Nu puternic, dar nici neînsemnat. În plus, la Avignon, adică unde trebuia escamotată o semnificație istorică a naționalizării așa-zisului spirit universal, catolic, la multă vreme după ce imixtiunea Bisericii în politică a definit și fondat catolicismul din ambiție pur umană. A frecventa ca dramaturg festivalul de la Avignon e semnul că ești în amorțire și interesul tău e pentru faima personală, nu pentru adevăr și tradiție. Tradiția adevărată nu are nevoie de o tradiție paralelă, mistificată (căci, spre deosebire de România, Franța chiar are o tradiție în teatru). Teatrul nu se joacă în câmp, ci în cetate, de care e legat inextricabil în întreaga sa istorie de la Aristofan și Sofocle încoace. Îmi e greu să înțeleg anumiți dramaturgi care și-au sindicalizat atât de tare arta, încât se mândresc cu faptul că sunt jucați la Avignon. Dacă asta e tot ce le-a rămas, îi deplâng. Uneori, sinuciderea pur și simplu e mai cinstită decât această fără de seamăn ipocrizie morală de a pactiza cu cei care au redus relevanța și etica teatrului prin denaturarea deliberată a funcției lui. …Îmi refuz politicos prietenul. Nu îi spun ce gândesc cu adevărat. N-ar înțelege.

20 iunie
O slugă politică reclamă trei preoți pentru vina de a fi ținut o slujbă pentru Ion Antonescu. Atât lui Antonescu, cât și Ceaușescu i se cuvine o slujbă în biserică, așa cum i se cuvine oricărui om (cu atât mai mult când e ctitor al lăcașului respectiv). Niciun politruc de azi și de mâinenu îi poate spune Bisericii pentru cine să țină slujbe și pentru cine nu. Biserica are autonomie și e stăpână asupra ritualului.În plus, slujba nu e o reabilitare a persoanei, ci o rememorare pentru vindecarea sufletului său etern. Din faptul că sunt agresivi și staliniști, acestor gureși li se dovedește rușinoasa ignoranță. Ce te faci când vine spiritul critic al istoriei și constată, la rece, fără niciun fel de sentiment părtinitor, că aceștia, cu bune-cu rele, au fost printre foarte puținii adevărați lideri semnificativi români din secolul XX? Istoria nu e treaba politicienilor, ci a istoricilor, iar memoria asupra istoriei, pe care aceștia vor să o distrugă prin dictat, e treaba Poporului Român (a Bisericii implicit și, eventual, a poeților), nu a unor indivizi cocoțați în funcții și îndeletniciți cu rufe murdare pentru a parveni și mai mult. Nimeni în lume nu a fost atât de ticălos, încât să i se ia dreptul la slujbă.

21 iunie
În cadrul polemicilor legate de Patriarhul Daniel, care refuză să reactiveze Arhiepiscopia Tomisului la nivel de Mitropolie, urmăresc un extraordinar excurs al domnului Constantin Barbu, care aduce documente publicate de dumnealui și acoperă o mie de ani de instituție bisericească pe teritoriul actual al României. Patriarhul spune, prin vocea a doi țârcovnici de pix și ștampilă (din păcate), că Teodosie al Tomisiului vrearevenirea la Mitropolie din orgoliu personal. Patriarhul nu din orgoliu personal a ajuns oare patriarh? Nu din orgoliu personal s-a zbătut pentru a realiza Catedrala Mântuirii Neamului (pentru care eu însumi am donat tirajul unei cărți)? Constantin Barbu aduce un document care atestă că înaintașii noștri fuseseră, în 325, la Niceea, fapt ocultat în scripte dintr-o greșeală de transcriere („Marcus Tomeo” a fost citit „Comeo”, iar localitatea cu „C” nu a fost identificată), fapt care i-ar conferi Patriarhului Daniel locul celei mai vechi biserici din Europa, alături de cea a Romei. Bucureștiul nici nu exista când Tomisul era Mitropolie, conchide profesorul Barbu. Și nu prea sunt argumente să fie contrazis. Când purtătorul de cuvânt al Patriarhiei se referă la Tomis, zicând mitropolie între ghilimele, arată, conform profesorului, cât e de ignorant. Dacă am fost într-adevăr la Niceea, înseamnă că suntem cei mai vechi. Constantin Noica, în Modelul cultural european, considera că actul de naștere al culturii europene începe la Nicea în 325. Atunci începe Europa noastră, alta decât cea antică.

22 iunie
Un prost rezistent(dacă nu e cumva pleonasm, în sensul „proștilor utili” ai lui Lenin) susține că educația sexuală, în școală, trebuie să fie ca ora de religie.Eu nu cred că trebuie făcută educație sexuală în școală pentru 50 de minore care nasc la o populație de 20 de milioane. Accidentul ajunge să impună regula și noi numim asta criteriu? E un pretext pentru a sexualiza gândirea și a lăsa cale liberă propagandei așa-zisei libertăți sexuale (e ca a-l confunda deliberat pe Freud cu Shakespeare). Îmi amintesc postura jenantă a unuia dintre profesorii mei, nevoit să desfășoare un plastic pe o banană. Are rost să întreb ce anume e pedagogie aici? Nu sunt deloc un pudic, dar nici în astfel de prostii nu am cum să cred. Problema s-ar rezolva prin redescoperirea importanței psihologului școlar, care să monitorizeze comportamentul elevilor.Și să discute cu ei în particular, nu în public. Cum e de bun-simț, în astfel de situații.

Categorie: