Jurnal de realitate

8 iulie
Credeam, insidios, că le-am văzut pe toate... În Arta Imunitară scriam că Vlad al III-lea Basarab, supranumit Țepeș, a inventat corectitudinea politică. Faptul că memoria noastră culturală l-a reținut ca fiind apărătorul justiției e o deformare și o parte din tactica genialului strateg care a fost (Ștefan cel Mare a fost, după cum spun unii istorici, elevul lui). Justiția era cu totul secundară și formă de anticorp, cu funcția de a bloca (precum logica lui Shylock aplicată maselor, nu indivizilor) să se revolte ai tăi și să te detroneze: binele comun și insurgența uneia dintre cele zece porunci („să nu furi”) au fost folosite ca tactică să spunem naturală. Nu aveai altfel cum, din pământ, din iarbă verde, să ții în frâu o armată mult mai numeroasă, decât să o înfiori la Dunăre. Atunci, ca și acum, politica uza din plin de superstiția masselor. Distincția importantă este că opera lui Vlad al III-lea Basarab, supranumit Țepeș, avea un rol defensiv, pe când cea de astăzi are un rol expansiv, imitând aparența cruciadelor catolice pentru a supune. Până în acel moment, în spațiul nostru superstiția era folosită sacral în manipulare. Să nu uităm cum frații Petru și Ioan Asan i-au determinat pe români și pe bulgari să facă răscoala de la 1185 prin adunarea nebunilor, epilepticilor și a celor cu ochii întorși cu albul în biserică pentru a-i dresa să spună lumii, înfiorând-o, că, dacă nu se răzvrătesc, Sfântul Dimitrie, protectorul lor, nu îi mai apără. De atunci, ramura noastră sudică a păstrat ca tradiție darea ochilor peste cap, pe care Ion Barbu o va folosi într-un poem despre ciudatul său câine Fox, iar Marin Sorescu o va evoca, mai târziu, și el într-un poem. Atunci (și începând de atunci) vorbim despre întemeierea României medievale, cu diverese faze în care și partea nordică a venit în siajul puterii de la sud. Nu era propriu-zis operă defensivă în sens statal (era însă, cu siguranță, o defensivă socială), iar, istoric, operă de întemeiere (ca temă de drept), nu expansiune. Corectitudinea a fost politică, derivând din social. Totuși, logica era pur medievală, în timp ce a lui Vlad al III-lea Basarab, supranumit Țepeș, câștigă în claritate și în mecanică, fiind nu medievală, ci, dacă termenul e nu e excesiv hazardat, aproape modernă.
9 iulie
Trecerea la Domnul a istoricului, arhivistului și publicistului clujean Vasile Lechințan (1949-2021) e o veste tristă și descumpănitoare. Vindecat de virusul cu care s-a confruntat lumea în ultimii aproape doi ani, un atac vascular cerebral l-a luat dintre noi. Viața, cum știm, e trecătoare. Însă cele documentate și scrise rămân. A fost tipul de intelectual care combătea fără să ridice vocea, având de fiecare dată argumentele istoricului. Nu de puține ori l-am citit în presă luând poziție împotriva retrocedărilor ilegale din județele fostei Transilvanii, retrocedări ilegale, pe criterii etnice, realizate prin fals, încălcându-se (prin incultură și trădare postdecembriste) Declarația de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, pe care Vasile Lechințan o apăra.Cu alte ocazii, l-am văzut combătând, de pe poziția românului veritabil, impostura ardelenismului ridicat la rangul de doctrină și aplicat în Trilogia Transilvană de Miklós Bánffy, operă de propagandă maghiară, reabilitată astăzi în numele unui fals europenism, sau manualele de gimnaziu pline de omisiuni deliberate, care au corupt învățământul, după strategia antinațională a manualelor alternative. Monografia satelor din Câmpia Transilvaniei (2018) sau 100 de ani de administraţie românească în Cluj-Napoca (2019) rămân opere mai mult decât notabile.Dumnealui a realizat, printre altele, un foarte frumos album intitulat Port popular istoric românesc (până la 1940) (2018), un album cum nu a mai realizat nimeni în Anul Centenarului. Ne-am auzit des la telefon, de-a lungul pandemiei, dezbătând istorie, literatură, despre Sadoveanu (totuși, cel mai mare prozator român), despre câte și mai câte. Pastilele dumnealui de pe Facebook, intitulate Jurnal din anii ciumei Covid 19 ne vor lipsi. În ele, istoricul și arhivistul făceau un apel la memorie, popularizând istoria și sugerând exemplele ei pentru a fi temelie a lucidității prezentului. Poate că ar fi bine ca acestea să fie adunate într-o carte. Peste toate, ne va lipsi autorul lor. Un istoric și un arhivist precum Vasile Lechințan, care și-a dedicat toată viața ideii naționale, s-ar cuveni să aibă o stradă cu numele lui la Cluj-Napoca. Propun această idee celor competenți să o facă (dacă mai avem caracter!). Bănuiesc că mai sunt străzi care nu amintesc prin numele lor personalități. O străduță sau o alee ar putea foarte frumos aminti de acest intelectual dăruit și om de rară modestie.Dumnezeu să îl odihnească în pace!
10 iulie
Citesc undeva, referitor la cuvântul copil, că ar fi de origine dacică. Mă îndoiesc. E posibil să vină de la pupil sau chiar din latinescul vulpiculus, diminutiv pentru vulpes. În franceza veche, vulpiculus a dat goupil, pui de vulpe. Vulpea fiind, în fond, un lup, un pui de lup,de unde lupușor pare o iradiere logică. Ce trebuie reținut din ea este funcția diminutivală. Ea e liantul, cimentul logic.
13 iulie
Începe să se strângă șurubul restricțiilor, iar reacțiile oamenilor pot degenera sub slăbirea rezistenței psihice. Precum comunismul, și vaccinismul își naște (deja) propria burghezie: cei vaccinați din pix. Deocamdată, misiunea lui Macron e manipularea celor slabi. Săvedem dacă reușesc să ne chiar oblige. Nu avem voie la cinematograf? Foarte bine, citesc în Platon despre umbre pe pereți. Nu avem voie la teatru? Mi-l scriu singur. Dictatura contină, dând drept știință ceea ce, deocamdată, nu e decât științism.
14 iulie
Președintele Macron încearcă să manipuleze, lăsând să se înțeleagă că nu se va mai putea intra în teatre și restaurante nevaccinat. Așa ceva nu credcă va trece de Parlament. Nu văd Franța dispusă să accepte ca gâsca îndopată tot ce i se spune. Dacă va ceda în fața unui asemenea abuz, se va decredibiliza, iar toate drepturile europene și chiar ale cetățeanului (invenția ei) vor cădea ca un castel de nisip. Pe de o parte, o pui în Panteon pe cucoana Veil, cea cu avorturile, pe motiv că e dreptul femeilor de a decide asupra propriului corp, iar pe de altă parte, eu nu pot decide dacă să mă vaccinez sau nu, motivând cu același argument, acela că pot dispune cum vreau de corpul meu? Adică dublă măsură pentru același principiu. Corpul nu va fi niciodată proprietatea statului, tot astfel cum nu există un bine public deasupra binelui individual, ci binele public e suma binelui individual al tuturor cetățenilor. Nu mi-e frică de perspectiva peșterii. O vom lua de la început, dacă trebuie. Creștinește.
15 iulie
București. Sala Studio a Teatrului Național. Neguțătorul din Veneția, în regia lui Alexander Morfov. Cu excepția lui Ion Caramitru, care salvează piesa, toți actorii sunt mediocri (Flavia Giurgiu, în rolul Jessicăi, parcă nu joacă tocmai rău!). Nu merită întâia scenă a Țării. Rolul Porției, ținut de Ada Galeș, e de departe cel mai slab, cel mai fără personalitate, cu o voce și o ținută vulgare. Oamenii aceștia nu știu dicție, nu știu ce e aia cadență nici măcar când piesa e în proză. Dacă ar fi în versuri, ar fi vai de ei! Mi s-a făcut jenă! Nu am plecat de dragul lui Caramitru, al cărui Shylock merită văzut. Amintindu-mi o conferință a lui, nu numai că nu exclud, dar chiar iau în considerare să-l fi creat pe Shylock plecând de la amintirea paplului său, a frazării sale cu aer de munții Pindului (în vechime, Salonicul nu avea numai foarte mulți români, ci și foarte mulți evrei, astfel încât putem vorbi despre o fertilă contaminare simbolică, speculată până la reflex). În Neguțătorul din Veneția, Shakespeare face un studiu de caz asupra ideii de piesă cu teză, asupra felului în care să eviți la milimetru că scrii una, salvându-te. E piesa cea mai riscantă a lui și, probabil de aceea, preferata mea după Hamlet (sau poate chiar înainte de Hamlet), fiind un pur seminar de scriitură dramatică, dincolo de care totul e pretext cultural și folosire a prejudecății omenești. Veneția fiind un teritoriu ficțional (ca extrapolare a măștilor) e cadrul perfect pentru ca acesta să suporte o altă ficțiune: povestea însăși. În ea, în realismul ei, Shakespeare creează un alt strat de ficțiune: nicio inimă umană nu cântărește o livră, fapt care basculează totul în ficțional și vindecă de acuzele simplist-tendențioase de antisemitism. De altfel, asta am avut în gând când am scris Arta Imunitară, iritat de faptul că o profesoară de a mea de la Sorbona spusese că Shakespeare e antisemit.Abia Tartuffe a mai încercat o vecinătate asemănătoare, prin parazitarea prejudecății cu realitatea. Bătaia acestei piese a fost mai puțin lungă prin ieșirea din actualitate a catolicismului și transformarea lui oarecum în istorie. Piesa lui Shakespeare, însă, este mai acut contemporană decât foarte multe altele nu numai prin raportarea la antisemitism, cum s-ar putea crede, dar și prin formele prin care reacția e exprimată. Shylock fiindcă fusese numit câine, cere carne din punctul vital. „Cine-au îndrăgit străinii,/ mânca-i-ar inima câinii!” - pune Eminescu în vocea personajului popular (genul însuși al doinei e personajul, nu Eminescu, de unde, deseori, confuzia). Eminescu, precum Shakespeare, preia în convenția-cadru gândirea populară pe care o simulează. Așa cum, la Shakespeare, replicile dure nu trebuie puse în seama lui Shakespeare, ci a personajelor sale, la fel și în cazul poeziei Doină, nu e Eminescu cel care vorbește, ci genul însuși pe care acesta îl simulează, blestemul (ca și învocarea lui Ștefan cel Mare) fiind al spiritului popular, întocmai cum „religia, o frază de dânșii inventată”, din Împărat și proletar, îi aparține proletarului, nu lui Eminescu. Revenind la Neguțătorul din Veneția, se pune problema plauzibilității acțiunii, iar tocmai această problemă deja, deschide avant la lettre problematica absurdului. Carența plauzibilului e fermentul natural al absurdului. Shakespeare încearcă să îl realistizeze, dar nu suficient, și în acest sens realizând un studiu de caz și, probabil, chiar primul teatru experimental. Cadrele ficționalului sunt multe și întrerupte foarte fertil de carența plauzibilului. Să se disimuleze oare tocmai aici realitatea ca fiind nu discriminatorie, ci profund insurgentă?
18 iulie
Președintele Macron a fost la Lourdes, la o procesiune religioasă. Ipocrizie maximă a unui globalist sadea. Din mulțime, un om i-a strigat că e ateu și necredincios. Gorilele prezidentului au tăbărât pe bietul om, care nu injuriase cu nimic, ci spusese un adevăr. Frumoasă lozincă începe să devină libertatea de exprimare!
19 iulie
Recitesc Baltagul, de Mihail Sadoveanu. Îmi atrag atenția mai multe lucruri în acest roman formidabil:
1) Plecarea Vitoriei în căutarea lui Nechifor are loc după 12 zile de post negru (12 zile de vineri, 12 proiecții ale lui Venus). În loc să fie slăbită, acțiunea abia atunci începe în presupus străveziul transhuman, care induce ficționalul și, vulgar spus, policier-ul (ca, la Ionesco, Plotin și, mai ales, Ucigaș fără simbrie, piesă pe care, în ideal, o contaminează). Puterea Vitoriei e nu de o, ci chiar o forță poetică extraordinară: survine tocmai prin ce s-ar aștepta să-i fie slăbiciune. (12 vinere ajung să i se curețe lui Nechifor craniul. E vorba despre o yorickizare la și prin ritmul naturii. Scriitura e clasică și prin aceea că nu relevă decât postumitatea formelor perfect clasice: a craniului, de pildă, nu a trupului în curs de descompunere; aproape ca o sugestie de Michelangelo asupranaturii.)
2) Baltagul e, la Sadoveanu, ce e Preludiul la unison, la Enescu: o singurătate care nu pare singură atunci când citește semnele naturii. O singurătate împăcată cu umbra, protejată de propria ei reflectare în natură și a naturii în ea, în punctul de interferență imanentă.
3) Ce e extraordinar, în Baltagul, e că până și căciula lui Nechifor e la ritmul naturii: nu numai că provine dintr-o fostă oaie, care o luase pe contrasens devenind căciulă (oaia retoric rătăcită? Reflex al teoriei relativității în cadru spațio-temporal?), ci era și brumărie, pierzându-se în luna lui Brumar și în bruma de toamnă, integrându-se în anonimatul cel mai relevant, cel care „prin natură” nu lasă urme.
4) Încă de la început, din primele și de neuitat două pagini ale romanului, arta bizantină a lui Sadoveanu își contrazice preventiv (să fie, contracarată, funcția subliminală a unui deochi?) acuzația de antisemitism. Nechifor însuși suferă de ceea ce Harold Bloom ar numi the anguish of contamination, influențat fiind de un „baci bătrân, care fusese jidov în tinereță și binevoise Dumnezeu a-l face să cunoască credința cea adevărată”. Începând cu simularea Facerii (naivă precum o icoană), nu doar că Nechifor îl citează pe acest baci bătrân, ci justifică desprinderea creștinismului din credințele vechilor evrei. Așadar, nu numai Nechifor e influențat de bătrânul evreu, care nu mai apare, dar protejează din umbră, ci și credința nouă vine din cea veche, iar stilul, biblismul subdiacent e la rândul lui o influență asemeni personajelor, cu o forță stilistică (nu doar antropologică) uluitoare. Când Nicolae Manolescu observa erudiția fantastică a acestui mare prozator, nu îi văzuse poate și cozile relevante de stil: evreul însuși trecuse la creștinism. Vorbim despre un du-te-vino, o permanentă negociere care întreține prin chiar această tectonică suprapusă o determinare: un agon. Rar un roman lămurește atâtea fapte de stil și de relevanță simbolică din primele două pagini, fără să epuizeze ulterior misterul, ba chiar să îl sporească într-o cutie de rezonanță a modulațiilor.
5) M-aș simți mai puțin singur dacă, în eventual următoarea carantină, aș avea toată proza lui Sadoveanu. Cred că ar fi în stare singură să producă oxigen prin foșnetul cu care îi leagă pe Eminescu și Labiș. Sadoveanu e o pădure de substituție. Pădurea narativă, sintagma lui Umberto Eco, îi e mai potrivită lui Sadoveanu decât oricărui alt scriitor de oriunde și de oricând.

Categorie: