Jurnal de realitate

22 iulie
1) De exilat, te-ai exilat. Întrebarea care se cere pusă este: unde te exilezi din exil? În și-mai-exil? În venele mele nu va intra nicio icră de nouă ideologie. Nu va avea loc de peștele lui Hristos.
2) Ar trebui o proză bună, una care să ne vindece de realitate. Thomas Pynchon? Philip Roth? Minunatul John Fowles? Nu. Revine împăcarea în sufletesc, în cursis și în liric, odihnirea atentă în Sadoveanu, trezvia. Dintre americani, desigur, m-aș întoarce oricând la William Faulkner, la acel minunat Pe patul de moarte, de o suplețe și un ritm fără egal în toată literatura.
3) Prietenia de dragul virtuții, din Etica nicomahică, e cea în care excelez în convorbirile mele cu M. După ani întregi de dialog fertil, îmi spune: „Crezi ce vrei despre vaccin, dar vaccinează-te!”. Sunt șocat. Adică să spun una și să fac alta? De ce să accept această rinocerizare? Doar pentru că are aerul autorității? Doar ca să nu fiu un proscris? Multe pot suporta în viață, dar nu să cedez șantajului. Mi-ar fi rușine de mine.
4) Așteptându-i pe barbari, de Constantin Cavafis (în traducerea lui Aurel Rău), e un poem la care realitatea ne cere tot mai des să ne întoarcem. Tragerea realității de sub picioare, surparea ordinii mentale a amăgirilor, purificarea împinsă până la purgație etc..
„- Şi acum ce ne vom face fără barbari?
Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.”
Barbarii sunt o soluție nu pentru imposibilitatea noastră, ci pentru lașitatea noastră de a nu lua din spiritul oriental decât ce ne e dat la prima mână. De fiecare dată barbarii vin peste o pătură de superficialitate deliberată. Altminteri, generația mea de închipuiți nu ar fi votat USR. Va face Macron din ei un fel de recruți în Est, ascultători și rași în cap? Deja sunt, în servilismul lor deliberat. E loc de mai mult? Mă tem că da.
*
Dacă alegi să nu te vaccinezi, de la un timp, primul ministru al Franței amenință, îți mai lasă o săptămână „pedagogică” să te răzgândești, apoi urmează sancțiuni. Se trece la „reeducare”, un termen pe care noi, ca români, îl înțelegem foarte precis. La final, probabil vom recita în cor Poemul pedagogic al lui Makarenko în noua Uniunea Sovietică. Sunt realmente odioși, astfel încât nu îmi rămâne decât să nu fiu între cei slabi de înger și să cedez. Orice ar presupune asta. Prezumția de boală va fi fermentul care va rezuma relația noastră cu statele în următorii ani. Ne vom dezvinovăți prin teste sau prin vaccin, iar asta, oricum am da-o, va fi o laudă adusă dictatorului, câtă vreme nu avem simptome. Sunt luni bune de când nu au mai spus nimic despre simptomatici și asimptomatici, lăsând situația în aer. Posibil să nu o fi clarificat deliberat, ca să o poată folosi. Superstiția și prezumția de boală, folosite ca simulacru de păcat originar, ne aruncă în Evul Mediu. Și nu în partea lui bună, de omogenitate, ci în cea labilă, din care poți mâna oamenii ca oile în staul. Astea toate nu vin de niciunde. A le observa regia presupune să cunoști literatură și teatru sau să ai un instinct sănătos. Se văd mai clar decât oricând. Argumentul esențial (în jurul căruia gravitează toate celelalte) este că propaganda vrea și simbolicul, nu numai banii, vrea și efigia. Țintește să distrugă istoria pentru a i se substitui. Iar a-ți dori și simbolicul, la această scară, nu poate fi decât în numele unei ideologii. Deci și al unui plan.
23 iulie
La muzeul parizian în care lucrez de aproape șapte ani, resimt teroarea iacobină a statului care ne forțează să ne vaccinăm. Cine nu se va vaccina până la sfârșitul lunii august, ni se transmite pe căi neoficiale (de aici și șantajul căruia nu vreau să îi dau curs), nu va mai putea munci, riscând să își piardă locul de muncă. Discut cu colegii, cei mai mulți vaccinați. Le spun că așa ceva nu accept și că Macron îmi amintește de Ceaușescu, fiind și mai ipocrit decât el. Mi se dă dreptate, cu îngrijorare. Unul dintre colegi, foarte în vârstă, hispano-portughez, își rememorează aproape plângând amintirile despre Franco și Salazar. Discuția are loc în semi-clandestinitate, e o convorbire de catacombă. Suntem puțini cei care ne opunem, iar inclusiv dintre aceștia unii ies la pensie în câteva luni. Aștept să văd contractul pe perioadă neterminată și ce prevede el. Dacă merită să îl semnez pentru o lună. Sau dacă voi putea fi plătit apoi, refuzând să mă vaccinez. Sub șantaj nu pot accepta nimic. E sub demnitatea mea și sub demnitatea umană, pe care Franța începe să o calce în picioare, mai sinistru decât mi-aș fi putut închipui vreodată. Vaccinarea obligatorie nu e medicală, ci politică. Președintele muzeului e numit direct de către președintele republicii, fapt pentru care muzeul nostru e printre primele care îi va întoarce obediența. Asemenea slugărnicie băloasă nu am văzut nici măcar în România. Încă sper că ea va fi evitată uman pentru ca Franța să nu devină Ghana. Așa ceva nu poate fi acceptat. Pe de altă parte, cred că teza conform căreia, dacă se vaccinează toată lumea, dispare pandemia, nu se bazează pe nimic. Sunt nu puțini medici (ostracizați, desigur) care suțin că, de fapt, variantele sunt produse de vaccin prin slăbirea organismului. Când mă vor duce în fața comisiei medicale ca să mă mustre dogmatic, le voi cere o asigurare scrisă și semnată, cu antetul, parafa și numele președintelui instituției, conform căreia își vor asuma dacă voi face cancer în câțiva ani sau dacă voi avea probleme de fertilitate. Îmi vor da? Firește că nu. Dar nu se poate ei să oblige, iar eu să îmi asum. Un loc de muncă îmi voi găsi sau voi încerca să lucrez la distanță. O bucătură de pâine va fi și pentru mine pe lumea asta. În fața unor asemenea neo-bolșevici nu se poate ceda!
24 iulie
Mihai Eminescu, marele, imensul jurnalist, a fost numit redactor-șef la Timpul. Când l-au numit conservatorii, nu au știut cu cine au de-a face. Și-a luat munca în serios și a trebuit asasinat ca să fie oprit din exercitarea ei pasionată și dăruită națiunii sale, împotriva intereselor oculte. Exact ca, în vechime, numirea ca arhiepiscop a lui Thomas Becket. Odată numit, nu a mai ascultat de rege și și-a văzut de înalta misiune, depășind cadrul ei formal. Depășirea cadrului formal a însemnat, pentru amândoi, și depășirea vieții. Cei doi se aseamănă într-un punct luminos ca poeți ai devoțiunii, chiar și când vorbim despre jurnalist și preot.
*
În revista italiană Fare Voci (iulie-august 2021), Giovanni Fierro scrie despre Dopamină în alexandrini și îmi ia un interviu. Întrebat despre ce îi lipsește poeziei contemporane, răspund: „Cred că are nevoie să redescopere forma și raportul ei cu fondul, pentru că din această ciocnire încă se mai pot crea lucruri noi. Sunt câteva decenii de când, din păcate, o semnificativă parte din poezia contemporană merge pe un drum marginal. Traversează o pronunțată criză a formei. Și nici măcar nu e conștientă de asta”.
25 iulie
„Refuzul de a te vaccina nu e libertate, ci iresponsabilitate și egoism”, afirmă Emmanuel Macron. Nu există sănătate publică mai presus de sănătatea privată. Egoism e când vrei totul pentru tine. Or, în cazul sănătății, vrei minimum: integritatea ta fizică. Înțelege, oare, acest cap pătrat în Hexagon, votat de milioane de oameni manipulați cu pericolul alternativei jucăriei naționaliste Le Pen, aceasta? Dacă ne iau dreptul asupra propriului trup, ce le mai rămâne de luat? Sufletul? Ei cred în materialismul dialectic, în marxism și în derivatele lui. Sufletul nu îi interesează. Dar demnitatea umană e a sufletului și trupului suprapuse și indivizibile. Părăsim Franța, dacă e cazul. Și vom fi mulți care o vom face fără niciun regret. Până la urmă, Platon n-a fost occidental.
26 iulie
Obsesii. Obsesii în buclă. Netemperate de nimic. Nepansate de nicio iluzie. Sunet tandru de fier pe fier (cât vor mai ține și aceste acareturi sufletești la atâta hârjoană!). În Franța, anumiți medici susțin că variantele sunt niște mutații produse tocmai de vaccin. Sunt ostracizați și decredibilizați. La începutul pandemiei, am avut senzația că îi schimbă virusului numele așa cum un hoț fugar ba își tunde barba și mustața, ba și le lasă pentru a nu fi recunoscut (el fiind același) sau ca oamenii simpli să nu poată pune cap la cap informația, referințele fiind distincte. Nu e exclus ca virusul să fie același și denumit altfel pentru a întreține panica și a simula escaladarea pericolului. În plus, existența variantelor și a tulpinilor e probabil muncă de fachir mediatic al manipulării.Mai e ceva, luat din doctrina veche a revoluției comuniste: teama intimă de a avea lideri, ca ei să nu devină contraexemple și să ducă în derizoriu ideea sau să devină șantajabili. Ideea marxistă că istoria o fac massele, iar nu personalitatea, se aplică și aici. Virusul își schimbă denumirea ca să imite suflul masselor și tocmai simbolic să nu pară a avea personalitate. Abia vaccinul să fie, oare, cel care va avea misiunea de a multiplica infinit virusul, astfel încât el să se piardă în mulțime și să se confunde cu masele, altfel decât prin așa-numita imunizare de turmă?
27 iulie
False victorii: aurul de la Roșia Montană, ni se spune, nu trebuie exploatat, ci „conservat”. Și, pentru aceasta, îl punem sub umbrela UNESCO (un fel de Carte a Recordurilor mai frecventabilă și mai curățică).El trebuie exploatat, însă doar în condițiile unei suveranități reale, astfel încât să contribuie în întregime la bunăstarea românilor și a României, iar nu a unor companii străine. E absurd să prețuiești cultural tunelurile și să nu te atingi de esență, adică de aur. E aproape un sofism al absurdului, o falsă finețe. Blocarea unui potențial uriaș.Într-o asemenea geografie, ticălos de mirifică, suveranitatea reală rămâne un vis. Nu m-aș amăgi cu UNESCO. Și, în general, refuz să mă amăgesc. Am ajuns să ne lăudăm că am blocat resursele subsolului de la Roșia Montană, de nu le putem folosi nici măcar noi, ca stat? Suntem cumva idioți? Chiar atât de spălați pe creier am ajuns, încât să punem poprire noi pe noi? Nu ar fi prima dată când trădarea de Țară e prezentată drept victorie. Să aibă legătură cu îndatorarea galopantă pe care o face România? Să aibă legătură cu obsesia unora pentru o Transilvanie independentă? Ce e sigur e că, în cazul de față, vorbim cel puțin despre lașitate, dacă nu chiar (cum cred) despre trădare. E bună cultura, dar natura e peste cultură. Desigur, când n-ai altceva, prețuiești doar cultura și, corect politic, o folosești. Iar, când ai natură, te faci căea îți lipsește ca să nu rănești țările care nu o au. Turistic, Roșia Montană are un potențial mai mult decât mediocru: ne amăgim cu cinci-zece pensiuni, cu un ghid și cu două dealuri cu brazi, când în fundul pământului sunt tone și tone de aur? Ne facem că nu vedem. Blocarea exploatării aurului de la Roșia Montană de către Statul Român e asemănătoare ca trădare semnării tratatului secret cu Austria, din 1883, prin care Carol I se lega să nu revendice niciodată Transilvania (de pe urma căruia a pătimit Eminescu)șiefectelor Tratatului de la București, din 1913, prin care România ceda pentru totdeauna dreptul de a revendica ceva la Sud de Dunăre. Una dintre cele mai monstruoase și antisuveraniste decizii din ultimii ani.
29 iulie
Panică și oroare. Franța e, momentan, victima unei idei fixe a lui Macron: aceea că, dacă toți ne vom vaccina, va dispărea pandemia. Dacă întrebi pe ce se bazează această idee, nu ți se va da un răspuns concret și convingător, ci unul de principiu. Singurul așa-zis argument este acela că l-au votat francezii și că el e proiecția votului lor. E un fals argument, întrucât: 1) votul nu prevăzuse vaccinarea obligatorie; 2) autoritatea decidentă este politică, nu medicală. Sunt siderat de argumentele pe care le îmbrățișează Macron. Dincolo de faptul că reprezintă o politizare a corpului uman individual, presiunea la adresa celor care nu vor să își calce în picioare consimțământul informat sau îndoiala, e oribilă. Intuiția mea personală îmi spune că, și dacă vom fi cu toții vaccinați, pandemia va continua. Prefer să îmi urmez intuițiile, iar nu dictatul politic. În orice caz, Franța nu va mai putea să dea lecții de stat de drept „barbarilor” din Est, dacă devine ea însăși o barbarie și victima unui experiment al ideologiei corectitudinii politice. Un precedent periculos. În stradă sunt sute de mii de protestatari împotriva pașaportului sanitar. Cu toate intențiile lor bune, nu cred că sunt eficienți în weekend cum ar fi prin greve efective în timpul săptămânii. Așa ar atinge la finanțe statul și ar mișca mai mult.
31 iulie
S-a trecut de la lovitura de stat la lovitura de lume cum s-a trecut de la masca obligatorie la (aproape) vaccinarea obligatorie. Doar pentru că bolșevicii vor să își ia revanșa prin urmașii lor redenumiți, impunând dictatura globală. Conspirații? Poate. Nu mă tem de etichetări. Am cu ce le contrazice. La o adică, ce e istoria dacă nu o succesiune de conspirațiirelevante?
Facem ce știm noi mai bine: îndurăm și lăsăm mărturie.
1 august
Într-o librărie de poezie contemporană. Răsfoiesc, răsfoiesc și caut. După circa douăzeci de minute, mă lovește o blazare: nimic interesant. Numai versuri care încearcă grația și care tocmai simulând-o se îndepărtează de ea. Gnomicale fără personalitate, autori slabi la 19 euro. Spre deosebire de cea franceză contemporană, cea engleză încearcă alte formule și tipuri de discurs, chiar dacă are o inventivitate dispusă. Cea franceză pare că a rămas undeva la Philippe Soupault și la închipuitul de Gherasim Luca. Probabil, cum spunea cineva, după Paul Valéry nu mai e nimic interesant în poezia franceză, ci (ca și în filozofia franceză) o mărunțire a detaliilor care nișează atât de mult funcția poeziei, încât nu mai are legătură cu omul nici cât să îl rețină ca referință, nu ca adresare.Îmi cad ochii pe Contre la nuit,deStéphane Bataillon, un poet învârtit în cercurile bune. Citesc câteva poezii și văd cum e alcătuit volumul. Zâmbesc și merg mai departe. Bezelele sunt bune numai cu cafea. Și, vai!, n-am.

Categorie: