Jurnal de realitate

2 septembrie
Când, în limba ta, „plânge de două zile” înseamnă „plouă de două zile” - ce mai aștepți să îți spună Verlaine?
3 septembrie
În Paris se vorbește despre trecerea progresivă de la biletele de metrou clasice la QR coduri de călătorie. Nu știu dacă vă imaginați ce înseamnă o asemenea rețea și cam cât ar costa să schimbi tehnic sute și sute de stații, zeci de mii de borne. Dacă fac asta, „civilizația” QR codului e definitivă (cel puțin în timpul vieților noastre). Înseamnă că băieții știu ceva. Altfel nu ar verifica deocamdată apa cu degetul, înainte ca eventual să se scalde. Ne paște probabil un criptocomunism cu date anume criptate. Instaurarea modelului chinezesc pare că începe să fie evidentă. Deocamdată, doar pare. Să sperăm că nu va și fi.
5 septembrie
Ne-a părăsit Ivan Patzaichin, un campion de legendă și un om de mare bun-simț. A continuat cursa cu pagaia ruptă, ca parcă desprins din basmele românești despre limitele umane și încercarea de a le depăși. Învață-i asta pe trotinetiști. E în zadar. Ei spun deși a continuat cu pagaia ruptă, în timp ce eu spun tocmai fiindcă a continuat cu pagaia ruptă e de apreciat.
Dumnezeu să îl odihnească!
6 septembrie
Aflu cu stupefacție și tristețe că a murit Ion Caramitru(vezi pagina 4). Acum o lună și ceva îl vedeam la București, în Neguțătorul din Veneția, jucând genial rolul lui Shylock. Remarcam disproporția dintre el și restul actorilor din piesă, tineri cu toții și nedemni de întâia scenă a Țării. Practic, Caramitru ducea singur piesa, înconjurat de actori modești. Simțeam că moare o lume și că standardul decade. Iată că a murit. Mă tem pentru viitorul Teatrului Național București, după moartea lui Caramitru. Mă tem că va fi ideologizat și politizat de tinerele „elite”. Cred că regizorul Andrei Șerban ar fi cel mai îndreptățit să conducă această primă scenă a Țării. Altminteri, dintr-un teatru de nota 9, va ajunge unul de 6-7. Cu tot discernământul.
7 septembrie
În Franța, acum câțiva ani, s-au stârnit atentate, cel puțin teoretic (eu cred că acela a fost doar un pretext), de la niște caricaturi cu profetul Mahomed. Statul apăra laicitatea și umorul. Acum, într-o caricatură, un om îl compară pe Macron cu Hitler, fiind anchetat și târât în piața publică. Franța nu mai apără principii. Umorul îți permite să râzi de orice tocmai pentru că e o convenție. Niciun subiect nu e mai presus decât convenția. Sau doare alăturarea pentru că are o parte de adevăr? Mare e ipocrizia.
8 septembrie
Un om puternic e un om care nu cedează.
Sunt epoci în care flexibilitatea e o amăgire distructivă.
Și dacă nu termină, uzează.
*
Pare că nu înțelegem nimic din tot ce se întâmplă politic în România.
S-ar putea să fie, de fapt, foarte simplu, iar toate aceste mișcări să aibă ca scop ascensiunea AUR, pentru a putea unii acredita extern așa-zisul antisemitism din România, prin accederea la guvernare a unui partid de extremă dreapta. Muraru și băieții au, pesemne, nevoie de lobby extern. Când nu ai diplomație, pui la bătaie Țara și prestigiul ei și așa amărât. AUR va fi victimă fiindcă se aruncă precum fata mare la măritat. O victimă colaterală, întrucât principala victimă va fi imaginea României. Nu poți să câștigi nimic pe termen lung cu astfel de găinării și de găinari. AUR e mărul otrăvit pentru că doar el poate facilita această imagine, mai ales în epoca în care conotația bate adevărul.
9 septembrie
Prima zi la muncă, după concediu. Mi-am făcut un test rapid ca să pot munci. M-au întrebat dacă vreau timbru cu hologramă (care să ateste public că nu reprezint „un pericol”) pe ecuson. Le-am zis că sunt om, nu pachet de țigări, refuzând. Mi-e scârbă de lejeritatea cu care francezii acceptă aceste monstruozități. Spălarea pe creier e la ea acasă.
10 septembrie
A primit, oare, Iohannis ordin să scoată USR de la guvernare și să bage AUR, pentru a acredita extern că România e antisemită sau el l-a dat? Degeaba vii cu argumente că AUR e un partid de patrioți, întrucât astăzi se lucrează cu percepții. Oricum, această oaste de strânsură s-a decredibilizat mai repede ca USR. A devenit nu numai ridicolă, ci și periculoasă, fiindcă nu își dă seama cum poate fi folosită. Faptul că PSD tace (despre morți numai de bine!) poate fi semnul unei înțelegeri de mai sus.
11 septembrie
Acum 20 de ani a avut loc atacul de la World Trade Center (WTC). Azi, ne cumpărăm de la farmacie indulgențe de 72 de ore și ne vine dezvinovățirea prin sms. Controlul a reușit treptat să devină o etică mai presus decât etica, iar „terorismul” nu vom ști niciodată în solda cui a fost în realitate. Dacă așa ușor s-au înțeles acum cu administrația Biden, în Afganistan, putem presupune că au relații mai vechi și că fiecare mână îi spală celeilalte onoarea între ai săi. Trecerea de la „terorism” la războiul bacteriologic e ca schimbarea vocii la adolescenți. Ferească-ne Dumnezeu de ce poate să însemne, în această ecuație, maturitatea!
12 septembrie
Ni se tot spune că „PSD și PNL sunt aceeași mizerie” și nu putem spune că, în parte, nu e adevărat. Doar că a venit iepurele alternativei: USR, apoi AUR, partide create pe același calapod și cu același gen de oameni, din care, dacă îi scuturi de lozinci, nu mai rămâne nimic. Stricarea elitelor a însemnat și înseamnă și încercarea de a scoate din joc partide istorice prin înlocuirea lor cu niște partide-fentă. Oricât de corupți ar fi cei din partidele tradiționale, sunt de preferat extremelor USR și AUR, inventate în laboratoarele interesului. Cât de curând PSD am impresia că va trece de partea frecventabililor. Vor mai aresta 2-3 grei cu reputație de mafioți, după care îl vor declara curat, numai bun de luat de PNL la guvernare. Vom vedea.
*
În Franța, eseistul Éric Zemmour se preconizează căva candida la funcția de președinte al Franței. Să fie, oare, o formă deliberată de a-i scădea procentul lui Marine Le Pen? Nu am nicio îndoială că serviciile lucrează ca să cosmetizeze ce alege poporul (inclusiv francez), atât de tare, încât nu mai alege el, prin două modalități: previzibilitatea matematic-procentuală a candidaților și demonizarea naționalismului. Acum s-a trecut la alt nivel: fragmentarea potențialului pentru a-i servi. Cui? Foarte probabil lui Macron, o adevărată bestie în călduri a trecerii de la o Euro-Germanie la o Europă franceză. Ne amintim, oare, decorarea generalului Coldea de către ambasadorul Franței? Când te decorează un stat străin, cu siguranță nu o face degeaba. E vizibil în economie cum, de pildă, aproape până și ultimul butic de cartier a fost parcat lanțurilor de supermarketuri, unele dintre ele franceze. Nu am nicio dovadă că generalul Coldea e la baza acestei trădări a interesului național, dar consider că nu e în regulă absolut deloc, când ești general al Armatei Române, să fii decorat de un stat străin (nici măcar de unul aliat, cum e Franța). Se va constata curând că, în ceea ce o privește, prevalează interesul, în timp ce noi ne amăgim cu idila.
13 septembrie
Tenismena Emma Răducanu e laureata Grand Slam la US Open, la doar 18 ani, pentru Marea Britanie. Emma Răducanu nu e româncă? Ba este, mai precis este și româncă. În aceeași măsură în care Eugen Ionescu e român sau oricine rezultă din părinți cu origini diferite, dintre care unul român. Să nu mutăm frustrările noastre în cârca ei, fiindcăStatul Român nu a facut nimic pentru ea. Există destine și destine. Nimeni nu e român prin construcție, ci prin origine (urmată, eventual, de construcție). Cetățenia, dobândită altfel decât prin naștere, ține de logica occidentală a națiunii. Nu e și logica noastră tradițională. Chiar dacă e o formalitate acceptată politic. Bizareria e că joacă pentru Marea Britanie, deși ar fi fost firesc să joace pentru România sau China (tatăl ei e român, iar mama chinezoaică, din câte am înțeles, născută fiind în Canada). Nu ești român pentru că țara face ceva pentru tine, ci ești român prin dat. Nu poți să schimbi asta decât dacă te mai naști o dată. Deocamdată, nu se poate. Poate în viitor, cu noile tehnologii. CTP și alți ventriloci ai globalizării susțin că nu e româncă, fiindcă au o bună oportunitate de a-și manifesta servilismul față de ideologia la modă. Nu spunea acesta, oare (în alt sens, desigur), că nici Eminescu nu a fost român? Felul în care ne-a prins nepregătiți depoziția victorioasă a Emmei Răducanu e o adevărată hârtie de turnesol pentru omul nou al globalismului, ea însăși fiind, fără vina ei, o victimă a acestui mod de viață. Avem dreptate să acuzăm situația, dar nu pe Emma Răducanu. Dincolo de victorie, ea e o victimă, o problematică. A fi nepregătit în fața unei asemenea situații, paradoxal, ține de firescul lucrurilor. Din păcate, acesta va fi viitorul. Și, de fiecare dată, însoțit de un aspru sentiment de nemeritată frustrare istorică. Cât de artificială e apartenența și cât de mult se clatină ea atunci când ecuația are prea multe necunoscute…Sunt îngrozit de un viitor care poate să arate astfel.
*
La 11 septembrie, la fix 20 de ani de la mondializarea aplicată a doctrinei corectitudinii politice, președintele Iohannis dezvelește în Sibiu statuia supradimensionată a baronului Samuel von Brukenthal, un ucigaș de români. În cazul amărâtului de bust al lui Goga, ridicat la Iași, a trebuit pusă o placă de avertizare asupra a ceea ce a gândit și a scris acesta. În cazul acestui criminal aulic, care nu doar a gândit și a scris, ci, ca principe al Transilvaniei, a ordonat represiuni contra românilor, nu trebuie adăugată nicio avertizare, nimic, el e un act de cultură. Această statuie, ca și altele din Ardeal, fac parte din încercarea disperată a unora de a reabilita transilvanismul, doctrină maghiară de bibliotecă și impostură a realității istorice. Chiar nu înțelegem cât e de grav? Chiar dormim pe noi?Nu pentru inadecvații ajunși președinți de țară e grav, ci pentru noi ceilalți. Dacă nu cumva toate acestea sunt exact reversul medaliei și, pentru corul propagandei de stat (pentru export, desigur), trebuie să demolăm și noi o statuie, iar serviciile au ales să o demolăm pe aceasta. Corul demolatorilor e un cor bun, se pare. Totuși, mă tem că e prima variantă.
14 septembrie
„Furăm și noi puțin din ce ni se ia” (Adrian Păunescu). Nu cred că există vers care să exprime mai puternic situația momentană din amărâta noastră de Țară.
15 septembrie
Arcul de Triumf din Paris a fost propriu-zis împachetat. Nu, nu îl cumpără vreun miliardar saudit, cum ne-am putea aștepta, ci reprezintă opera lui Christo, artist care ne-a părăsit anul trecut, în timp ce, la Centrul Pompidou, îi era în curs o retrospectivă dedicată. Nu îmi place esența globalist-consumeristă (mai ales în ceea ce privește patrimoniul) a unei asemenea manifestări așa-zicând artistice, dar ea se cuvine semnalată. Logica acestor împachetări de obiecte de patrimoniu (turnuri, arcuri, poduri etc.) e similară ironiei ideologice a lui Jeff Koons. Arta conceptuală e barthesiană și fragilă estetic, artă cu poantă, lejeră și aproape decorativă. Numai din confuzie instrumentată și din troțkism latent pot astfel de manifestări să treacă drept artă. O glumă și nimic mai mult, dar în niciun caz artă. Poate nu degeaba acest gen de artist se referă la munca sa (son travail), nu la opera sa. Or, munca e intrinsecă, subînțeleasă chiar, nu explicită și, în orice caz, nu expozitivă. Arta conceptuală e artă doar atunci când se joacă în căutarea unui fior mistic și îl provoacă sau înrâurește autoerudit sau nostalgic cum e în Manifestul negativist, cu un flavour presocratic, după cum s-a remarcat, la care aș adăuga și o substanțială îmbăiere creștină. Nu am văzut asta la Christo.

Categorie: