Jurnal de realitate

30 noiembrie 2020
Sunt îngrijorat de protocolul de colaborare semnat de ministrul liberal al Educaţiei şi Cercetării, Monica Anisie, cu o societate privată a aromânilor, prin care le conferă acestora statut lingvistic separat, sub glazura „diversităţii lingvistice” (când te gândeşti că individa e profesoară de Limba Română, îţi vine să te iei cu mâinile de cap pe cine au pus liberalii pe scaunul lui Spiru Haret!). A cerut cumva expertiza Academiei? Mă îndoiesc. Poate că Academia Română, care i-a protejat mereu pe aromâni (prin Societatea Culturală Macedo-Română) şi care nu s-a lăsat indusă în eroare de strategia intereselor greceşti de a-i declara altceva decât români (pentru a pieri cât mai repede, neavând o ţară-metropolă care să îi sprijine), ar putea da un comunicat. Nu poate fi vorba despre „diversitate lingvistică”, întrucât dialectul aromân e parte a Limbii Române. Astfel de acţiuni arată ce rupturi şi anomalii poate produce la nivel înalt analfabetismul politic. Scriu o notă Academiei, în acest sens.
1 decembrie 2020
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ca încununare a unui proces constând în trei uniri succesive (Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia), reprezintă un splendid exemplu pentru felul cum omul a învins munţii care i s-au pus în cale. S-a ascuns în ei sute şi sute de ani, i-a domesticit în calea tuturor năvălirilor, însă - prin identitate, aspiraţii comune şi puterea Limbii Române - i-a depăşit. Când Limba Română a fost în stare de aşa ceva (fiind, alături de dreapta credinţă, aproape singurul temei al Unirii), cum să pot eu să îmi scriu literatura în altă limbă decât în Limba Română? Ziceam, într-un poem, că suntem un diamant şlefuit de prea mult ocupant. 1 Decembrie 1918 a fost cea mai înaltă strălucire eliberatoare a sa.
*
Una dintre personalităţile cele mai dragi ale Marii Uniri este, pentru mine, Badea Cârţan (Gheorghe Cârţan, cioban din Cârţişoara). Vor spune unii că acesta nu are nimic de-a face cu Marea Unire, murind în 1911. Eu cred că are de-a face, întrucât a contribuit masiv la fondul şi la mentalitatea Unirii, cărând în desagii săi mii, zeci de mii (nu avem cum şti câte, căci intervine legenda) de cărţi de istorie românească, din Muntenia în Ardeal, distribuindu-le ţăranilor pentru a se lumina şi a le întări conştiinţa românească. A fost, desigur, ajutat de intelectualitatea de la Bucureşti, dar demersul său a fost unul privat. Erau cărţi de popularizare a culturii şi a istoriei, cărţi de literatură, toate în Limba Română. Autorităţile austro-ungare l-au amendat şi l-au închis pentru trafic de cărţi româneşti, însă, încăpăţânat ca tot ţăranul român, nu a renunţat. Demersul său, tolba sa fermecată au avut rolul unei adevărate universităţi pentru bieţii români din Ardeal, cărora nu li se permitea nici măcar să facă şcoală în Limba Română. O universitate pendulatorie precum turmele, dar eficientă. Poate că nu ar trebui să uităm cât de necesară e, uneori, încăpăţânarea. Poate fi, pentru alţii, o universitate la purtător şi poate contribui la destinul unui neam.
2 decembrie 2020
Recitesc metodic Eugène Ionesco şi scriu despre rapsodismul Cântăreţei chele (1950). Remarc potenţiala ei românitate prin chiar acest rapsodism. Să nu fie nimic subtextual în faptul că Enescu s-a făcut remarcat în Occident prin cele două rapsodii ale sale, astfel încât - abia în anii din urmă - a putut fi topită prejudecata că nu a scris altceva şi altfel? E rapsodismul în gena noastră ca formă de petice, ca formă de non-formă? Trăim încă sub spectrul unui pot-pourri şi al lăutăriei din care am ştiut (sau aşa s-au aşezat astrele) să facem avangardă?
4 decembrie 2020
Preşedintele Iohannis îşi doreşte puterea absolută şi, cum foarte interesant opina jurnalistul Ion Cristoiu, miza lui e transformarea republicii parlamentare în republică prezidenţială. La altă scară, aş adăuga, riscăm să retrăim o slugarnică schimbare de paradigmă şi de tradiţie similară celei în care s-a renunţat la domnie (instituţie majoră care ne-a consacrat istoric) pentru regalitate (străină nouă şi de factură germanică), strict pentru a fi pe tava Germaniei, sub Carol I, acesta fiind recunoscut rege, deci şi supus. Cred în Parlament ca necesitate majoră a democraţiei şi categoric votez mereu împotriva lui Klaus Iohannis. România trebuie să rămână o republică parlamentară. Parlamentul încurcă rău de tot interesele externe şi, în acest scop, e demonizat programatic. Cel mai igienic vot e acela în care Parlamentul îi e nefavorabil preşedintelui. Unanimismul nu înseamnă democraţie, ci dezbaterea, polemica, argumentul.
5 decembrie 2020
E atât de nerealist ce propun partidele, încât am impresia că suferă de literaturizare. Sunt nişte copii care trebuie să facă o compunere cu care să ia ochii. O promit revistei şcolii şi, după ce sunt aleşi şefi ai clasei, nici măcar acolo nu o mai trimit. Sună minunat pe hârtie ce propun aceştia, dar întrebarea este cum pun în aplicare un salariu minim de criză? Cum definesc criza, înainte de toate? Cum impozitează pensiile speciale (amestecându-le tendenţios şi cu indemnizaţiile, eventual)? Cum va fi introdus stagiul militar obligatoriu într-un stat NATO care a redus la comandă efectivele militare? Cum reduc numărul de parlamentari? Oare chiar să credem că de acolo se fac economii la buget? E nu numai literaturizare, ci şi calofilie. Se scrie. Şi se scrie frumos. Dacă ar dura câteva luni campania electorală, ar ieşi o promoţie literară după principiul conform căruia, „dacă o maimuţă bate la maşina de scris la infinit, va sfârşi prin a scrie un sonet de Shakespeare”. Ar da din coate şi, dacă nu ar intra în Parlament, ar intra în cartea de română. La cum se fac unele, inept şi cu criteriu tematic în dauna criteriului cronologic, nu m-ar mira. Să nu îi credem la modul virginal. E o convenţie totul.
6 decembrie 2020
A venit răspunsul firesc şi demn al Academiei Române la semnalul meu de zilele trecute: analfabetismul ministrului liberal al Educaţiei şi Cercetării în a-i conferi dialectului aromân al Limbii Române statutul de limbă separată. Fără nicio bază ştiinţifică, dintr-o prostie care slujeşte interesului grecesc (despre genocidul căruia asupra acestei părţi a românimii nu prea vorbim). Academia Română recomandă rezilierea protocolului, explicându-i unei profesoare de Limba Română (pe care liberalii au uns-o ministru) ce e Limba Română şi în câte dialecte se împarte ea. Un fel de Puşca, poemul lui Nichita Stănescu. Mai puţin „focul” de la urmă.
7 decembrie 2020
Alegerile au avut loc, iar PSD, cu toată demonizarea, a depăşit PNL. Cred că marele câştig al acestor alegeri este un nou partid intrat în Parlament şi probabil faptul că, prin el, România arată că poate juca, la o adică, în Europa şi cartea Poloniei şi Ungariei, sau cel puţin o poate flutura ca alternativă (să faci 10 la sută fără să ai primari şi filiale în teritoriu, cum a făcut AUR, arată că poţi creşte oricând dacă te menţii). România are acum, în AUR, lideri credibilizaţi prin vot, chiar dacă perfectibili. De acum, depinde cât de repede vor face greşeli. Mai putem ridica şi noi capul în faţa unui Bruxelles şi a unui Berlin cu gândire neo-comunistă. Un rezultat care era de aşteptat, date fiind schemele şi revolta generală. Nu mă iluzionez, însă. Ascult declaraţiile liderilor de partide. E foarte amuzant când Kelemen Hunor, preşedintele unui „partid” etnic, zice despre AUR că e un partid extremist. Ce e atunci un partid etnic, în secolul XXI? Poţi fi extremist şi fiind civilizat şi, într-adevăr, o elită (aş vrea ca partidele noastre să aibă la vârf o elită precum UDMR, dar, din păcate, nu o au). Oricum, ne vom distra. Dan Tanasă, pe care l-am susţinut, a intrat pe listele de deputaţi, la Mureş.
13 decembrie 2020
La 13 decembrie 1983, pleca dintre noi, prin „tunelul oranj”, Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeţi din secolul XX. A inventat o Limbă Română numai a lui, aşa cum Mozart sau Chopin au inventat muzici numai ale lor, imediat recognoscibile de către oricine.
15 decembrie 2020
Între marile angoase este, de pildă, aceea de a crede că un mare traducător e mai mare decât un mare poet. Or, nu e deloc aşa, dar e o inducţie de criză, probabil mobilizatoare. Ce poate ieşi din aceste falsităţi principiale? Dacă ai toţi boii acasă, discernământ critic. Dacă nu, perspectiva renunţării la tot (chiar a suicidului estetic). Mircea Ivănescu e un mare traducător, dar nu şi un mare poet. Are câteva direcţii frumoase în poezia sa (un fel de sonete fără formă, care le preced pe cele ale lui Mircea Cărtărescu) sau frumoase sclipiri de anluminură şi bestiar, dar, cu toată preţuirea, insuficiente. Adevăratul poet trebuie însă căutat în felul în care Mircea Ivănescu se abate fertil de la textul pe care îl traduce. În Ulise, de James Joyce, capodopera sa, inventivitatea traducătorului o depăşeşte pe a autorului în anumite pasaje (nivel extrem de greu de atins, mai ales la Joyce). În acest caz, traducătorul e mai mare, iar smerenia poetului e extraordinară în opera sa şi îndrăzneaţă în traducere. Păcat că a venit critica şi a faultat raportul, validându-i exagerat poezia din motive politice. Eu, personal, nu cred în ea. Dacă narativitatea e cheia reliefului ei de boltă, ca să spun aşa, La Lilieci, cartea lui Marin Sorescu (cu tot balastul ei evident), îi poate da lecţii.
16 decembrie 2020
250 de ani de la naşterea lui Beeethoven. Bach rămâne cel mai înalt, în timp ce Beethoven e cel mai relaţional între divin şi uman: e patentul şi funcţia rugăciunii. Ce ascult cel mai des din opera lui: Sonata Kreutzer, pentru vioară şi pian, Sonata Furtuna, pentru pian, Missa Solemnis, Concertul pentru vioară şi orchestră, şi Simfoniile 7 şi 8.
17 decembrie 2020
Vizionez un reportaj despre Peter Hurley, irlandezul îndrăgostit de România şi drumul lui pe jos de la Săpânţa la Bucureşti, de la Cimitirul Vesel la Muzeul Satului. A străbate Ţara e un vis frumos, însă mă întreb dacă Peter Hurley e un fel de Marius Ianuş sau Marius Ianuş e un fel de Peter Hurley, cel puţin dacă luăm în calcul faptul că poetul, coleg de generaţie cu mine, a străbătut Ţara cu o cruce în spate, pe un traseu în formă de cruce, punând crucea pe cruce într-un fel de dire c’est faire şi de ekfrază pioasă în care crucea mică, verticală, se mişcă în crucea mare, orizontală, ca rugăciunea inimii în matanier sau ca sângele în inimă (transportând, de fapt, inima). Peter Hurley a trăit mulţi ani într-o Românie în candorile căreia a crezut. Un lucru care îmi place mai puţin la el (şi pentru care am o vigilenţă curioasă) e, ca şi în cazul Prinţului Charles, simpatia interesată (din cealaltă parte) pentru aşa-numitele diversităţi etnice care lucrează azi ca agent simbolic destabilizator. Nu mă refer la oameni şi nu îi acuz, ci la prefabricatele de corectitudine politică îmblânzite prin ei, dar active. Dacă, în Evul Mediu, regii Ungariei împănau Ardealul cu ordine catolice (cistercieni, dominicani etc.) pentru a-i dispersa pe români (un avanpost pentru ce aveau să fie mai târziu roiurile de maghiarizare) sau pentru a-i controla în prisăci, astăzi, câteva idei fac acelaşi lucru. Una ar fi aceea că Ardealul e multietnic. Lucru mai degrabă relativ, dacă privim proporţia reală şi vorbim doar despre români şi unguri (saşi nemaiexistând, iar secuii nefiind unguri, ci probabil urmaşii maghiarizaţi ai avarilor), dar, dacă vine şi istoria recuperată cultural şi vândută ca realitate (a se vedea creşterea artificială a unui oraş cum e Sibiul, în ultimii ani, şi ţâşnirea la vârf a unora de acolo), occidentalul se poate îmbăta cu sentimentul unui Ardeal care e mai puţin românesc. Proporţia, în schimb, dovedeşte aceste fapte ca fiind propagandă cu pretenţie de ştiinţificitate. Conform recensământului din 2011, populaţia fostei Transilvanii are 6.789.250 locuitori, dintre care 70,6 la sută români şi 17,9 la sută maghiari. În termenul de maghiar (care nu îi desemnează doar pe unguri, ci şi pe ungurizaţi) intră şi secuii, aşadar e foarte posibil să fie chiar mai puţini. Multietnicismul e, astăzi, mai mult unul cultural decât o realitate demografică pe care să pui bază. Sigur, în anumite părţi el există şi nu poate fi negat, dar proporţiile nu justifică acreditarea ideii multietnice şi validarea ei în doctrină. Oricum, în acest sens, nu Peter Hurley e problema, ci zecile de istorici, doctoranzi etc. ce şi-au luat ca temă de cercetare multietnicismul, dimensiunea multiconfesională şi care (fie că vor, fie că nu) acreditează ideea multietnică şi, în fond, a transilvanismului (cu care sunt într-un virulent dezacord). Ce murdară formă de oportunism, a-ţi alege un subiect istoric susceptibil de a acredita un orizont fals, doar pentru că cei care deţin supremaţia academică au o anumită idee fie din ideologie, fie ca vectori de propagandă! Vorba lui Arghezi, decât aşa, mai bine să te faci căcănar! Peter Harley e un smerit şi un om cu bun-simţ, nu de la el mă aştept la rele, ci de la cum vor folosi unii imaginea lui în a-şi acredita teoriile. Ce mă sperie e faptul că Maramureşul, raiul tradiţiilor, nu va dura. Sute, sute de maramureşeni întâlnesc la Paris. Fac menaj şi nu vor să se mai întoarcă. Unde e istoria fabuloasă a acestui ţinut românesc, în care până şi nobilii erau români? Ce anume s-a rupt, astfel încât o mare parte dintre aceşti români muncesc pe brânci în Occident un an de zile ca să îşi facă în sat o casă scumpă (doldora de kitsch urbanizat), pentru a sta în ea câteva zile? Construiesc în gol precum arta pentru artă? Sunt o justiţie imanentă, cum au românii din vechime, însă cheltuită prost? Ce anume s-a rupt? Nu am răspuns la această întrebare, dar mă tem că e un proces ireversibil. Dacă se continuă aşa, în 20 de ani nu va mai exista Maramureşul pe care îl idilizăm azi. Deloc. O fată din Sighet, întâlnită în Paris, mi-a dăruit acum ceva timp un fus cu zurgălău. M-a impresionat filosofia acestui obiect derivat din nodul de casă. Fusul e muncă, tradiţie şi ritual, dar nu numai atât, ci şi clacă, deci comunitate. De asemenea, el conţine aşa-numitul nod de casă, zis şi nod dacic (folosit în construcţia caselor tradiţionale), în centrul căruia e pus zurgălăul, să sune. Ar putea părea că e pietricica aceea care se pune pe mormântul celor dragi de către evrei, dar e altceva: o libertate într-un cadru strict, cu filosofia că în viaţă nu faci numa’ ce îţi place… Zurgălăul zburdă liber, având cutia de rezonanţă însuşi nodul care ţine casa (sau fusul, în extensie) şi are atâta libertate cât să îl auzi, cât să îşi justifice existenţa. Să fie o formă de rulment metafizic? O reglare de tranzit în rânduială? Simbolistica sa e peste feng shui, peste Matrioşca, peste orice ar părea decorativ. E o libertate într-un cadru strict, dar nu în orice cadru strict, ci în cel care ţine casa. Extraordinară teorie a relativităţii inventată de un ţăran român, extraordinară perspectivă a pisicii lui Schrödinger. Fusul cu zurgălău e un derivat din nodul de casă. El e oferit fetelor nemăritate ca semn că doresc să facă împreună o casă. Are, prin urmare, rol de inel de logodnă, dar un inel care conţine îmbinarea casei, armătura. Există, oare, un mai frumos cadou primit în exil decât acest fus cu zurgălău, dăruit de o fată? E ca şi când te-ar cere ea. În toată tragedia asupra Maramureşului nostru, nimic nu mă impresionează mai tare decât candoarea acestui zurgălău captiv ca vitalitate conştientă prin punerea în cadru. Amplificat, nu se află şi Cimitirul Vesel în aceeaşi coerenţă logică de semnificaţii? Zurdalnic, a nemort, zurgălăul se mişcă în casă. Când apare un copil, zurgălăul se mişcă împreună cu el. Dacă acesta nu apare, zurgălăul e trist: nu are cu cine să se joace. Şi, vai, Einstein scoate limba din portret. Bine că nu din sufletul nostru de fotografie mişcată!
18 decembrie 2020
Citesc articole recente de istorie. Aceeaşi interesată gonflare a lui Iuliu Maniu, azi corectă politic. Vagii ţărănişti pripăşiţi prin Paris (cei pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc) au acelaşi partizanat găunos, jenant greco-catolic pe care îl aveau şi în interbelic. Dacă această confesiune ar fi fost una de bun-simţ, după 1918, s-ar fi reintegrat în Biserica Ortodoxă Română şi nu ar fi avut pretenţia afirmării separate. Ca dovadă că nu este în centrul Clujului înălţată o catedrală mai mare decât cea ortodoxă, faţă în faţă cu ea. (În contextul în care ei reprezintă 0,8 la sută din populaţia practicantă religios a României, conform recensământului din 2011.) Şi eu am avut în familie greco-catolici, dar nu mă sfiesc să spun că ei nu au reţinut decât ideea conform căreia comuniştii le-au luat bisericile, nu şi că a fost (la origine) necinstit să le aibă. (Probabil că era o istorie prea veche şi depăşea memoria lor de om.) Nu erau comuniştii cei în măsură să decidă asta, fireşte, dar nici nu înseamnă că greco-catolicismul era legitim moral. Jertfele din puşcăriile comuniste (cu siguranţă de admirat şi de preţuit) le-a legitimat preoţilor credinţa românească, nicidecum opţiunea. Ea, la rădăcină, rămâne oportunistă politic, mai ales când, după obţinerea drepturilor, insişti în greşeală şi o validezi cultural. Ioan Inochentie Micu s-a căit, înţelegând şi având o demnitate înaltă. Din textele lui Petru Maior, citite printre rânduri, se poate înţelege acelaşi lucru. Numai contemporanii noştri sunt surzi. Cu toate că, într-o oarecare măsură, cultura vindecă istoria, ar trebui să nu ne minţim pe noi înşine.
19 decembrie 2020
Depun eforturi să devin barbar, necioplit, un Rutebeuf ca reacţie la efeminarea excesivă a bărbatului. Cei de la AUR au avut o iniţiativă bună: reintroducerea obligativităţii stagiului militar. Măcar trei luni ar fi de bun-simţ (stabilit de comun acord când, între 18 şi 25 de ani). Să vedem cum va putea fi implementat. După ce ne-am decimat armata din servilism, sunt sceptic că va fi posibil aşa ceva. Dar e o idee frumoasă, firească. (Trăim un timp tragic numai şi prin faptul că devine frumos ce e firesc doar pentru că e firesc!)
20 decembrie 2020
Ascult colindele româneşti transcrise de Bartók Béla şi mă gândesc la prietenia lui cu Enescu, la fel de frumoasă ca a lui Ady cu Goga. Am putea spune că muzicianul a salvat mult folclor românesc, dar în acelaşi timp nu a făcut decât să întoarcă gestul lui Ion Căianu, realizat cu două secole mai înainte, când românul salvase prin notare multă muzică ungurească. Desigur, diferă proporţia şi precizia (Codex Caioni nefiind, poate, conform spiritului epocii, o antropologie atât de punctuală), însă prevalează gestul. Problema este că incultura generaţiei noastre nu mai distinge între o transcriere de folclor şi o parafrază folclorică, de multe ori aceste compoziţii trecând drept opere originale, ceea ce desigur că nu sunt (şi nu au avut pretenţia să fie).
21 decembrie 2020
AUR, copilul rebel şi neaoş al politicii româneşti, refuză să valideze un parlamentar (Francisc Tobă), ales pe listele lor. Nu mă interesează motivul, ci faptul că el nu a fost retras înainte de alegeri (cele care i se impută existau şi înainte, la vedere). După ce l-a validat votul, nu mai poţi retrage pe nimeni (el deja e ales, nu mai e candidat), decât ca să îţi arăţi muşchii în partid şi ca să faci o concesie adversarilor. Ai primit votul? Treci la muncă, lasă campania electorală şi pretenţiile morale. Nu e cazul. Deja au început să dovedească a nu rezista uzurii şi fac aceleaşi erori precum USR. Bine că nu m-am iluzionat în legătură cu ei. Adică cum? Nu validezi un parlamentar votat? Eşti tu, partid, mai important decât votul? Degeaba mergi cu caravana prin Ţară, mieros, să mulţumeşti lumii că te-a votat, dacă te comporţi precum vaca ce varsă găleata cu lapte, lovind-o cu copita. Azi ai un motiv să retragi un parlamentar votat, mâine va fi altul, în funcţie de chef, pe motive inventate sau nu (mai ales că George Simion a menţionat deja că probabil vor mai fi trădători). De ce nu i-a verificat înainte? Care e diferenţa, păstrând proporţiile, dintre atitudinea lui Simion faţă de acest parlamentar şi a lui Ceauşescu faţă de Pârvulescu, la al XII-lea Congres? Niciuna. E trist cum unii care se pretind a fi anti-sistem (sunt doar marginalii sistemului, nu şi anti-sistem) acţionează exact după cutumele sistemului şi ale concesiei. Probabil că misiunea sa este să creeze un nou tip de traseism politic pentru ca unii să poată fi manevraţi ca independenţi. Au început să facă greşeli ca partid înainte să chiar fie unul. Păcat.
*
„Toate momentele sunt istorice în România”, conform jurnalistului Ion Cristoiu, la o emisiune TV, ironic la adresa grandorii noastre de chirpici. L-aş declara „omul anului”, din punctul de vedere al lucidităţii, în 2020. Dacă ar fi să numesc o persoană publică diametral opusă, care m-a dezamăgit, aceasta ar fi Raed Arafat.
22 decembrie 2020
Vine Crăciunul şi pare că nu ne mai putem bucura de Naşterea Domnului. Sufletul şi mintea ne sunt constipate, din care cauză, metafizic vorbind, Iisus nu poate să se nască. Nu merităm.

Categorie: