Jurnal de realitate

24 decembrie 2020
Urmăresc un reportaj despre lovitura de stat din 1989, coafată în revoluţie din nevoi sociale provocate deliberat în acest sens. Un medic spune că a recoltat de la morgă mai multe tipuri de gloanţe şi că acestea au fost confiscate rapid (ca să nu fie probe şi să nu se poată merge pe urme, probabil). Ca o străfulgerare în negativ, aceste diverse feluri de gloanţe mi-au amintit de diversele tipuri de monede (ale fostelor imperii spulberate) care circulau în România, imediat după Marea Unire din 1918, până la stabilizarea monetară. Aceste tipuri diferite de gloanţe arătau tocmai încercarea unei destructurări… Să fi fost ele pornite tocmai de cei ale căror monede mai circulau încă, din inerţie financiară, după Marea Unire? Dincolo de poetică, aş tinde să cred că da.
*
Bradului, în franceză, i se spune „le sapin”. În Maramureş, există localitatea Săpânţa, adică Brădet, semn că romanizarea a urcat până acolo. Cei orfani de a fi putut merge în Ţară, de Crăciun, se pot încălzi cu această proiecţie de avarie: prin orice „sapin” eşti, de fapt, la Săpânţa.
25 decembrie
Am citit cu interes articole polemice cu privire la originea cuvântului Crăciun în Limba Română. Plecând de la articolul lui Al. Rosetti („Studii şi cercetări lingvistice”, XXII, 1, 1971, p. 3-4) şi ajungând la articolul de acum câteva zile, cald şi lucid, al preşedintelui Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop („Crăciunul copilăriei”), ca să le amintesc doar pe cele revizitate recent, lucrurile sunt destul de clare. Crăciun provine din latinescul creatio,-nis/creationem, însemnând creaţie (cu sensul de naştere), după principiul că şi în Biblie traducem inversat: zicem Facerea lumii, nu Crearea lumii, deşi, în Limba Română contemporană ar trebui să zicem Crearea. Nu dezvoltăm acum aceste inversări, întrucât ele rămân nişte probleme de stil, registru şi, mai ales, de epocă (naşterea ar putea să se refere la oameni, pe când creaţia la lume: cum s-ar explica atunci, altfel decât prin poetică purtătoare de adevăr, faptul că facere şi făt au aceeaşi origine?). Nu e exclus, însă, ca dezvoltarea cuvântului Crăciun să fie avut următorul parcurs, în drumul de la Limba Latină la Limba Română şi, apoi, Limba Română contemporană: Creatio/Creationem (e discutabil din ce formă latină s-a preluat, mai mult ca sigur o latină populară, lipsită de acurateţea şcolii clasice, o latină sărită de pe fix, citită printre rânduri, nu din dicţionare, întocmai cum nepoţii discută cu bunicii, nu cu taţii, sărind o generaţie) - Cărăciune (această formă intermediară reconstruită din maghiarul Karácsonyi e foarte posibil să fi existat în jurul anului 1000, întrucât maghiarii, fiind creştinaţi printre români şi de facto chiar de către ei, în timp ce politic de jure, e mai mult decât probabil că au preluat numele sărbătorii de la români) - Cărăciun/Crăciune (efectul stabilizator e posibil să se fi constituit în polemica dintre cele două forme arhaice) - Crăciun. Calea acestei viziuni e poetică şi reconstituitoare de memorie precum madlena lui Proust.
*
În 1989, de Crăciun, ne împuşcau preşedintele (bun-rău, nu erau ei îndreptăţiţi să o facă). Acum, de Crăciun, ne aduc vaccinul. Coincidenţă? Orice, numai să credem că lumina vine de la ei. Nu vine de la ei. Nimic nu poate egala Naşterea Domnului, adevărata lumină!
26 decembrie
Scriu un vicleim. Mai mult retuşez părţile scrise ieri sub un impuls şi o inspiraţie rară. Citesc că Irod-Împărat a murit de insuficienţă renală. Ştim, pe de altă parte, că rinichii sunt cenzorul organismului. A cenzurat şi de cenzură a murit. Sau de lipsa ei? Iată întrebarea şi, poate, ironia.
*
Citesc o carte extraordinar de bine documentată şi de bine scrisă: Expansiunea maghiară în Transilvania, de Alexandru Madgearu (Editura Cetatea de Scaun, 2019). Printre altele, citesc (p. 15): „Dialectologia demonstrează că toate graiurile dialectului daco-român îşi au originea în Transilvania, din care s-au desfăşurat mişcări centrifuge ale vorbitorilor limbii române, de-a lungul mai multor secole, încheiate în linii mari în secolul al XIV-lea, prin cele două «descălecaturi» din nordul Munteniei şi nordul Moldovei. Acestea sunt concluzii rezultate din analiza datelor înregistrare pentru «Atlasul Lingvistic Român», opera colectivului coordonat de Sextil Puşcariu”. Desigur, autorul dă sursele, şi alţi istorici trimiţând la acelaşi loc. Să fi avut atunci loc prima relatinizare (prin simpla roire, români fiind deja cu toţii şi dincolo de Carpaţi), printr-o română populară cu o mai mare pondere latină (aşa cum, în Occident, s-a făcut sub mâna forte a Bisericii Catolice), estompând (în uz) prevalenţa slavă? Iată o întrebare.
*
Tot în cartea lui Alexandru Madgearu citesc (p. 53) despre Levedia, tărâmul de lângă Khazaria unde ar fi trăit ungurii înainte să ajungă la noi. Mă întreb dacă nu cumva, în Limba Română, cuvântul livadă vine de acolo, nostalgia lor proiectându-l ca Paradis. Nu e deloc imposibil, mai ales că logica simbolică aduce chiar şi pardosul din paradisul văzut ca junglă. Să fie, în cazul de faţă, văzut ca livadă? În mitologia românească el nu e văzut ca livadă, ci ca grădină (deşi ea nu exclude pomii fructiferi, nu se limitează la ei: a se vedea în basme). Subiectul rămâne de cercetat lingvistic, îl notez doar ca fulguraţie şi iluminare. În ungureşte, localitatea Livada se numeşte Sárköz (Sarkozy, numele fostului preşedinte francez poate avea origini khazare, ca de altfel ambele toponime). Mai la vale (p. 54), istoricul Alexandru Madgearu vorbeşte chiar despre o fortificaţie numită Sarkel, în regiunea Rostov pe Don, cetate „construită în 839 de către maeştrii bizantini solicitaţi de khazari”. S-ar prea putea ca paradisul primilor maghiari să fi fost foarte departe, până să şi-l fi uitat şi să înceapă a-l strica pe al altora, confecţionându-şi-l închipuit în Vlachia Ultrasilvana. Totuşi, rămâne o întrebare esenţială. Şi care, nedepăşită fiind, nu putem tranşa lucrurile. Cum se explică faptul că, dacă livadă provine din Levedia, pe filieră ungară, tocmai ungurii nu îl mai folosesc (în acest sens local, nu mitologic)? Cu triburile lor or fi venit şi alte neamuri… Există (şi) posibilitatea să fie luat din mediobulgară, bulgari, în perioada respectivă nefiind numai la sud, ci şi la Est şi Nord-Est de noi.
*
În Ziua de Crăciun, în loc să ne bucurăm de liniştea firească a Naşterii Domnului, televiziunile aservite puterii ne prezintă aterizarea primelor doze de vaccin Covid-19. Brusc, unui popor care trăieşte cel puţin de 1500 de ani în legea creştinească, i se prezintă un vaccin înfăşeţel, în scutec de bumbăcel, aşteptat în vamă, cu un pupitru solemn, purtat pe la inaugurări. De ceva vreme, autorităţile nu pot fără pupitru. În câmp, preşedintele statului cu un pupitru, la inaugurarea unui drum de niciunde către nicăieri. Cu pupitrul în spitale, cu pupitrul sub Arcul de Triumf. Pupitru în trei litere, am spune, dacă a umbla cu pupitrul prin Ţară pentru a mima legitimitatea solemnă nu ar semăna cu a umbla cu capra. Are tot patru picioare, un laibăr tomnos peste ele şi stema noastră tot mai anemică în faţa Germaniei. În faţa caprei, se primeşte vaccinul. Staroste, mag şi Irod sunt înghesuiţi împreună în persoana lui Raed Arafat. Principala lui calitate, în această afacere, pare că este cea oficială de medic (o aparenţă, întrucât lucrează la Ministerul de Interne), însă adevărata este cea de necreştin, vizibilă prin nume. Semnalul este, mai mult decât sigur, unul cu ţintă externă: acest neam e pregătit să se dedea întrutotul fericirilor globalizării şi, în fond, ale comunismului nou. În doctrina imundă a corectitudinii politice, sacralizarea ştiinţei e cea mai mare mistificare a firescului şi, totodată, cea mai mare denaturare a criteriilor lumii noastre. Felul în care au potrivit anume aducerea vaccinului, în 25 decembrie, ca pe Mesia, mă înşurubează mai mult în refuzul de a face acest vaccin. Când blasfemiezi prin suprapunere, aşteaptă-te măcar ca lumea să te refuze. Tu ai merita mai mult, dar aşteaptă-te măcar la atât. După o Înviere la sufertaş, după ce ai băgat miliţienii (că poliţişti nu sunt) în biserică şi ai interzis pelerinajele la Sfânta Paraschiva şi Sfântul Andrei, să vii şi să ni-l schimbi pe Iisus cu un vaccin care e foarte probabil să fie mai mult marketing politic decât medicină, e aproape o formă postmodernă de nestorianism. Spre deosebire de vremurile imemoriale, când această erezie activa în România de azi, acum avem informaţie suficientă să ne îndoim legitim şi să denunţăm batjocura. Astfel stând lucrurile, nu sunt convins că mă voi vaccina. Alăturarea sugerează comparaţie. Pot accepta aproape orice tip de comparaţie în literatură, dar nu în puţinele valori publice care ne-au mai rămas. Şi, în plus, să o facă un musulman aflat la conducerea unei Ţări care a dat sfinţi creştini şi a apărat Europa tocmai de unii ca el. (E admirabil ce a realizat la Târgu-Mureş, dar trebuia în acest caz să înţeleagă sensibilitatea legitimă a Ţării în care a venit şi care i-a permis să se realizeze şi, prin urmare, să o respecte.)
29 decembrie
Preşedintele României este la Chişinău, într-o vizită oficială. Când au aceeaşi teleghidare nemţească, preşedinţii celor două state româneşti pot sta la aceeaşi masă. Totuşi, să nu ne amăgim prea mult. Berlinul nu uneşte nimic dezinteresat.
30 decembrie
Ce frumos e omul nesupus! Ce frumos e omul care nu cedează dresajului de a-şi pune ramă la poza de profil, săptămână de săptămână. Ce frumos e omul care nu confundă civismul cu propaganda deşănţată. Dar, vai, cât e de rar! Aproape îl numeri pe mormintele de la o mână, într-o lume în care nu mai poţi arăta.
31 decembrie
Legenda spune că, atunci când au venit peste români mongolii, din câteva sate au ieşit să îi întâmpine oameni cu măşti hidoase, de cârpă. Era o strategie de a le speria caii, lucru care s-a şi întâmplat. Iar de acele sate, tot legenda spune, aceştia nu s-au atins. Oare ce măşti ar trebui să ne punem în faţa anului ce vine, să îi speriem virusurile, sacralizarea medicinei şi manipulările?
2 ianuarie 2021
O, ce veste (potenţial) minunată! În Bretania, în jur de 2.500 de tineri (din toată Franţa) au organizat o petrecere ilegală într-o hală dezafectată, cu muzică tehno şi sfidând regulile autorităţilor, pentru care Covid-19 pare că e mai important decât omul. Au tăbărât peste ei jandarmii şi au dat mii de amenzi, o celulă de criză l-a deranjat, din cauza lor, în noaptea de Anul Nou, pe primul-ministru al Franţei şi din cauza „periclitării securităţii naţionale” de firescul acestor tineri. Pentru o clipă, m-am gândit că, dacă Iisus ar fi ales unde să se nască şi când, ar fi ales, probabil, să o facă atunci şi acolo, unde e mai mult firesc decât între prea mulţii maniaci ai prudenţei, din sterilitatea cărora nu se va naşte niciodată nimic. E ştirea cea mai optimistă din acest ianuarie. (Dacă ei au folosit pentru manipulare şi propagandă Naşterea lui Hristos, le răspundem prin luciditatea marginală a acestui exemplu întors.)
5 ianuarie
„Ştiinţa a triumfat!”, a declarat, după vaccin (cu religiozitate), colonelul însărcinat cu vaccinarea. Sper să nu auzim şi în aeroport această formulă şi să ne punem cu toţii pe burtă.
6 ianuarie
Protestatari intră cu forţa în Capitoliu, la Washington DC. Orice discuţie trebuie să înceapă cu întrebarea: cui îi foloseşte? Pierzătorului Trump sau celorlalţi (să îl vopsească şi, eventual, şi condamne, ca să nu mai aibă dreptul să revină)? Într-o mulţime pot fi şi infiltraţi. Poate că am uitat anumite semnalmente ale maidanului de la Kiev… Discursul lui Biden înfierează calmând exact ca discursul lui Sergiu Nicolaescu în 1989, care insista asupra rostirii termenului de dictator. Oricum, de ambele părţi se lucrează cu percepţii, nu cu adevăruri.
7 ianuarie
Anul acesta se împlinesc 500 de ani de la Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung (1521) şi, mai ales, 500 de ani de la încheierea domniei lui Neagoe Basarab, domnul muntean, autorul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Putem şi trebuie să le acordăm o atenţie deosebită celor două texte, deşi cantitatea, semnificaţia şi importanţa lor nu este egală. E adevărat, Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung e cel mai vechi text care s-a păstrat în Limba Română, dar este oarecum opera hazardului. În schimb, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie constituie o scriere parenetică de cel mai înalt nivel, comparabilă cu Principele lui Machiavelli, fiind eminamente opera culturii. E dificil de stabilit exact când a fost scrisă în slavonă, dar, având în vedere faptul că domnia lui Neagoe Basarab se încheie la 1521, nu greşim prea mult dacă o celebrăm în acest an. Faptul că a fost scrisă în slavonă, iar nu în română (slavona era limba de cancelarie precum latina în Occident), dar tradusă în română o sută şi ceva de ani mai târziu, nu o aşază ca importanţă după textul Scrisorii lui Neacşu de la Câmpulung, chiar dacă acestea sunt contemporane. A comemora o scrisoare de câteva rânduri înaintea unei opere capitale a culturii române ţine de carenţa spiritului critic şi aproape de lauda puţin relevantului. În acest sens, sunt bucuros că Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă au editat această operă de maximă importanţă în remarcabila colecţie Opere Fundamentale, coordonată de acad. Eugen Simion. Ediţia este alcătuită de Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă. Ele trebuie sărbătorite în complementaritate şi cu discernământ.
15 ianuarie
Astăzi, 15 ianuarie, sărbătorim Ziua Limbii Române pentru că, vorbind despre Eminescu, vorbim despre limbă (înainte de a vorbi despre cultură). Mai precis, vorbim despre nivelul cel mai înalt al exprimării în Limba Română literară. Termenul de „cultură” e prea moale şi prea susceptibil de a însemna orice pentru a confisca această aproape a doua Zi Naţională, naşterea lui Eminescu. E întrucâtva expeditiv a-l considera la nivel oficial cultură pe Eminescu, şi nu limbă, ca şi când italienii l-ar considera pe Dante nu cel care a desăvârşit italiana literară, ci doar un om de cultură ca atâţia alţii. Desigur că era şi om de cultură, dar în istoria literaturii s-a remarcat, în primul rând, prin altceva. E adevărat că, la noi, reflexul sărbătoresc (poate cam strident) bate ideologia necreditabilă a instituirii acestei sărbători recente, fapt care reglează lucrurile oarecum optimist. Când intelectualii rasaţi duc lipsă de discernământ sărbătoresc, vine fondul extraordinar şi doboară forma. Adevărul se găseşte undeva în provincie, printre intelectuali oneşti, contrari acestei dezlipiri forţate a lui Eminescu de etnic şi de încercare a plasării lui într-un fel de semi-internaţionalism „cultural”. Eminescu, precum Dante, precum Shakespeare, e universal înainte de orice pentru că şi-a pus amprenta, în primul rând, asupra limbii literare a poporului său. Să nu uităm aceasta: cultură e oricare scriitor onest dintr-o literatură. Cotitură literară a limbii neamului său sunt foarte puţini. (Unii vor spune că, în cazul lui Neagoe Basarab şi al Scrisorii lui Neacşu de la Câmpulung cultura bate limba, iar în cazul lui Mihai Eminescu e invers? Fireşte! 1) Cultura era rară în Evul Mediu şi, în plus, aparţinea unui etnic român, pe când în epoca noastră (şi chiar a lui Mihai Eminescu) ea înseamnă orice. 2) O biată informare atestă comunicarea, nu cultura, însă, când comunicarea e dusă la mimul ei nivel şi întrupată literar, vorbim despre cea mai înaltă limbă, cultura devenind rang secund, subînţeleasă. În acest sens, cheia polemică trebuie căutată în relevanţa operei. Ea stinge ca un var.)
16 ianuarie
Cu cât AUR e mai lăudată în presa germană, cu atât îşi fac un rapel întrebările, temerile: nu e exclus ca aceasta să fie o creaţie a serviciilor germane. Scopul? PNL şi USR nu mai sunt credibile şi trebuie jucat prin paradox, prin absorbţia mişcării naţionale şi punerea ei sub control (tocmai ca să nu se nască una reală, necontrolabilă). Desigur, aceasta este deocamdată o simplă speculaţie.
17 ianuarie
Revăd, uneori, extraordinarele reportaje TVR ale Ditei Dinesz, intitulate „Izolaţi în România” şi, dincolo de liniştire, am sentimentul că aceasta este viziunea Paradisului (în destrămare): cea mai curată dintre lumile posibile. Puţine opere de presă la fel de meritorii precum acest proiect s-au făcut în ultimul deceniu la noi. Cât despre presa de azi, în mare parte îşi mănâncă de sub unghii lipsa de instinct şi amatorismul supărător.
18 ianuarie
Navalnîi, Tihanovskaia, Maia Sandu - trei glume de la Răsărit. Câtă Rusie, atâta Germanie. Nici mai multă, nici mai puţină. Să nu uităm, totuşi, dincolo de a părea vreuna dintre ele caracter, vorba lui Grigore Vieru: „Cât caracter, atâta ţară!”.
*
Mai mulţi studenţi de la Harvard au lansat o petiţie care solicită retragerea diplomelor pentru susţinătorii preşedintelui Donald Trump. „Harvard trebuie să revoce diplomele absolvenţilor al căror limbaj de subminare a proceselor democratice a incitat la insurecţia violentă din 6 ianuarie”, se arată în documentul obţinut de Fox Business. „Măsura îi include pe toţi cei care şi-au folosit platformele pentru a nega validitatea alegerilor prezidenţiale”, susţin iniţiatorii petiţiei.
Zorii patologiei.
„Hai la lupta cea mare!”
(Hai mai repede!)
22 ianuarie
Bustul fostului premier britanic Winston Churchill a fost înlăturat din Biroul Oval, după învestirea preşedintelui american Joe Biden, relatează Fox News. Asta după ce Antifa a urinat pe el la Londra, acum câteva luni? E, desigur, o coincidenţă. Nu că noi, ca români, am avea vreun motiv să ne fie drag (nu avem), dar totuşi… Nu ai cum să fii paşnic atunci când atentezi la criterii.
24 ianuarie
Veşti cum că, în Ţară, li s-a transmis primarilor să nu facă Hora Unirii pe 24 ianuarie, din motive de pandemie. Nu au avut curajul să pună semnătura pe aşa ceva şi au transmis prin intimidare şi o sprânceană ridicată, după metoda Camorra. În Iaşi şi în Cluj-Napoca am văzut că s-au făcut hore, dar acolo sunt primari ai puterii. Pare că trăim în Nunta mută, unde nu aveai voie să te prinzi în horă şi să faci nunţi fiindcă murise Stalin.
*
În 1869, aflat în exil, trădat de ai săi, care doreau să pună mâna pe averile Ţării, Alexandru Ioan Cuza a primit la Viena vizita studenţilor români, care l-au colindat. Printre ei se afla şi Mihai Eminescu. Asta numesc eu încoronare în perspectivă: unde te scuipă oamenii politici (ca înainte boierul pe moş Ion Roată), vine şi te colindă Eminescu.
25 ianuarie
Poetul sârb Miljurko Vukadinović a murit de Covid-19. A fost înmormântat în Serbia, iar Adam Puslojić a luat cuvântul, menţionând relaţia lor frumoasă cu România, cu Eminescu şi cu Limba Română. I-am cunoscut pe amândoi şi m-am bucurat de roadele diplomaţiei culturale pe care a creat-o Nichita Stănescu printre prietenii noştri sârbi. Dumnezeu să îl odihnească! Acum stau la distanţă şi urmăresc o înregistrare de la înmormântarea lui, scoţând ca stafidele din cozonac referirile la România.
*
Urmăresc un scurt film de prezentare a(l) domnului Călin Georgescu. Acesta face legătura directă între imunitate şi suveranitate. Într-un anumit fel, plină de arborescenţe şi vastă, despre asta e vorba în Arta Imunitară, publicată fragmentar începând din 2014 şi reunită în 2018. Cartea mea nu e una ideologică, dar e cu siguranţă o carte de reacţie, reacţionară, cum ar spune comuniştii de rit vechi şi rit nou.
26 ianuarie
Se zvoneşte că foarte curând Franţa va impune o nouă carantină de o lună. Îmi consult prietenii şi filăm presa. M. îmi spune, optimist, că vom reuşi să ieşim şi din asta. Îi răspund că vom ieşi îmbătrâniţi prematur, cu degetele ca după baie, de bătrâni. Dumnezeu ştie!
28 ianuarie
Într-un interviu despre pandemie şi speranţă, acordat prin zoom, mi se cere să recomand o carte bună de citit în carantină. Primul gând este Jurnal din anul ciumei, de Daniel Defoe, dar îl schimb pe loc, iluminându-mă la perspectiva de a propune Basmele populare româneşti culese şi îndreptate de Petre Ispirescu. Închişi în casă, când răul e afară, iar casa e ca spaţiul matern (uterin de-a dreptul) de binefăcătoare, a citi aceste basme poate concura cu reimaginarea Paradisului sau, ca să îmi vin acasă, cu Raiul. Nimic nu cred că ar fi mai potrivit pentru igiena noastră mentală din această perioadă decât această carte. Recopilărim în avarie şi recâştigăm echilibru. Oricum, din toată această perioadă (şi) despre ea nu vor rămâne decât scrierile personale şi eventual interviurile, deşi, acestea din urmă, în măsură foarte mică. Motivul e simplu: presa nemaiapărând aproape deloc pe hârtie şi existând aproape exclusiv online, sustrage istoricitatea prin îngreunarea serverelor şi ştergerea lor în neant. Trăim o epocă mai orală decât ne putem închipui, o pălăvrăgeala în marginea istoriei. Poate că şi această stare de fapt forţează raţiunea la nevoia de a reimagina Raiul. (Nu sperăm însă la maturitatea de a pricepe că el este nu aici, ci chiar tocmai aici.)
29 ianuarie
Sentimentul că totul e o greşeală. Că e greşit în Biblie şi că „zeul Eli” trebuia tradus prin „zeul Eli”, nu prin Dumnezeu. E o greşeală, dar e o greşeală în cadrul culturii, nu al teologiei. E o adaptare aşa cum, în psalmi, Dosoftei punea, când îi „tocmea pre versuri” fauna românească, nu pe cea a Iudeei. Adaptările pot deraia noţional un neiniţiat, ducându-l la erezie. Aici se află pragul traducerii care, când este vorba despre cărţi sacre, devine chirurgie.

Categorie: