Jurnal de realitate

3 februarie
Ison de ţinut şi de nelepădat:
Orice vină (acum descoperită) e de 30 de ani în Ţara noastră. Un fel de „familia mea de la ’48”, numai că invers.
4 februarie
Cu toţii ne întrebăm ce pregătesc incendiul de la Institutul „Matei Balş” şi tăierea fondurilor a patru spitale importante de către Clotilde Armand, primarul Sectorului 1, stăpân peste Primăria cu cele mai mari fonduri din Ţară? Îndrăznesc să înaintez o ipoteză: Angela Merkel e la sfârşit de mandat şi unii încep să îi cânte prohodul lui Iohannis. În ce fel? În acela că, dacă Merkel pleacă, liderul Europei va rămâne Emmanuel Macron. Lucrurile stând astfel, totul e permis (nu am văzut comisii parlamentare reunite în niciunul dintre cele două cazuri, iar PSD e flasc şi numai opoziție nu face!) pentru că serviciile au de făcut trecerea de sub conducerea Germaniei sub cea a Franţei şi nu se face să le sabotezi tocmai lor oamenii. În această perspectivă, nimeni nu crâcneşte la acţiunile Clotildei Armand, acţiuni pe care cu siguranţă nu şi le-ar fi permis în Franţa. Dacă trecem sub tutela Franţei, ne vom pomeni cu Dacian Cioloş uns preşedinte (cum remarca Ion Cristoiu). Dacă rămânem pe linia Germaniei, l-au pregătit în incubator pe Dominic Fritz să îi succeadă lui Klaus Iohannis. Totuşi, să fie Franţa şi nu Germania, oare, la rădăcina acestei sălbatice încercări de schimbare de macaz, inclusiv în perspectiva unor mari privatizări? Iată o întrebare. Sălbăticia cu care aceşti eventual trimişi acţionează în spaţiul public împotriva Statului Român are ceva din aroganţa şi jaful Imperiului Latin ajuns la Bizanţ.
5 februarie
Din 12 februarie, testul RT-PCR (destul de scump) e obligatoriu la intrarea în România inclusiv pentru cetăţenii români, conform Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6, din 4 februarie 2021 (Anexa 1). La acesta se adaugă izolarea obligatorie 14 zile la domiciliu. Mi se pare un abuz incalificabil să nu te lase să intri în Ţara ta decât cu un test negativ, câtă vreme declari pe propria răspundere că te izolezi. Înţeleg pentru străini - dar de ce pentru români? Dacă sunt infectat, nu mai e Ţara mea? Statul Român ar trebui să îşi protejeze şi repatrieze cetăţenii aflaţi în situaţii dificile. În capul lucrurilor e, iarăşi, Arafat, acest Mengele al experimentelor ideologice pe români. Proşti suntem că îi permitem.
6 februarie
Îmi pierd o jumătate de zi făcând colete pentru a trimite, în Ţară, Pisanii şi eschive, cartea de anul trecut. Pentru că, în pandemie, cu atâta moarte şi panică în jur aveam nevoie de o Renaştere, am scris această carte de sonete. Cea mai mare victorie a mea din acest abis. Au fost şi altele, întrucât am scris mai multe cărţi. Niciuna, însă, nu o ajunge pe aceasta. Am trăit în ea exact cum spunea Brâncuşi: să munceşti ca un sclav, să porunceşti ca un rege, să creezi ca un zeu. Nici mai mult, nici mai puţin. În ideea că va fi acuzată de alexandrinism, să nu uităm originea lui Alexandru cel Mare (viitor dialectal, a noastră…). Am scris această carte având de-a curmezişul inclusiv gândul că sonetul e prin definiţie de dragoste (eu chiar cred că, la origine, sonetto, „sunet mic” avea o conotaţie nu de „cântec mic”, ci de geamăt, de spasm avut în momentul primei intrări în acuplare, în sensul aceleia pe care o descrie gradual şi extraordinar Mateiu I. Caragiale, în ultimul capitol din Craii de Curtea-Veche: „În tăcerea ce se făcu înainte de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră şoapte, râsete înfundate, un suspin”.). În altă ordine de idei, îmi amintesc cu drag prima mea întâlnire cu forma de sonet: era în 2003, când, având 15 ani şi dăruindu-i profesoarei mele de limba franceză din gimnaziu, Lucia Ciuchină, primul meu volum de versuri, Funingine pe rană, aceasta a rămas impresionată şi mi-a dăruit sonetele lui William Shakespeare, în traducerea lui Gheorghe Tomozei, scriindu-mi şi o dedicaţie foarte frumoasă, plină de nostalgia amară a întregii sale vieţi de domnişoară bătrână. Cine se gândea că, peste 17 ani, voi fi la Paris, voi scrie aceste sonete, iar cel mai bun prieten al meu va fi M.T., fiul poetului care a tradus în română primele sonete cu care am luat eu contact? A rămas totul o amintire frumoasă. Dincolo de formă, rămâne fondul, legat de Întrîngăimacol şi Panmelodion, alături de care acest volum de sonete, se împlineşte o trilogie. Relaţia cu A.I.S. a ars aici precum fărşangul, carnaval românesc (provenit de la farsă, a se vedea Occisio Gregorii), faţă de care nici filiera germană a termenului şi nici faptul că azi îl practică mai mult ungurii (maghiarizaţii, în fond - încă un semn că printre ei sunt mulți cu origine românească), nu trebuie să ne facă să ne îndoim de originea lui latină aici, pe pământul romanilor şi apoi al românilor. Drept vorbind, nu e exclus ca el să se fi reîmprospătat cândva, în perioada barocă, pe linie catolică, în sens latinist tocmai pentru că fusese roman, dar a spune că e unguresc sau săsesc e ridicol. Este numai în măsura în care amândouă aceste neamuri au copiat modelul roman pentru a-şi atribui imperii artificiale, goale de fond, în numele formei. Iată unde am ajuns, plecând de la sonet. Nu foarte departe, am spune…
8 februarie
Îmi pică în mâini un număr al revistei clujene Apostrof, o revistă de linguşire reciprocă şi poliţe cu fragmentare. Nu prea merită patronajul simbolic al Uniunii Scriitorilor, dar, sub regimul Nicolae Manolescu (etern - ca în Belarus - înconjurat de slugi credincioase), orice e posibil. Există reviste ale unui cerc atât de strâmt, încât nu ai vrea să apari în ele pur şi simplu ca să nu începi să miroşi. Orice, numai să nu cumva să se aerisească prin alteritate. Apostrof şi România literară sunt în topul acestei maladii culturale: autosuficienţa de gaşcă.
10 februarie
Discuţie, în avion, de la Paris la Cluj-Napoca, peste un scaun gol, cu o doamnă foarte „înţepată”.
- Eu sunt pro-vaccin, dumneavoastră? - îmi aruncă, mănuşă de ridicat, din senin.
- Nu prea înţeleg ce înseamnă pro-vaccin, dincolo de lozincă - îi răspund.
- Cred în ştiinţă. Cred că vaccinurile fac bine, adaugă sec şi fără a clipi.
- În principiu, cred şi eu, doar că acum avem un caz particular, care încă nu a beneficiat de timpul necesar validării. În plus, nu ştim dacă nu cumva denumirea de vaccin e folosită metaforic, el fiind un medicament, şi nu un vaccin, tocmai fiindcă încă nu are anvergura istorică necesară, decisivă în privinţa unui virus.
- Eu cred că toată lumea ar trebui obligată să se vaccineze - conchide aceasta.
- Dumneavoastră vă vaccinaţi? - o întreb.
- A, eu nu pot, eu am boli autoimune.
- Atunci, vă rog eu mult, mai uşor cu lozinca.
La un moment dat, un gol de aer ne întrerupe dialogul (abandonat, oricum) şi fiecare îşi spune rugăciunea în gând, nu cu mâinile împreunate, ci prin frecarea stomacului.
11 februarie
UEFA, prin Comisia de Etică şi Disciplină, a investigat cazul arbitrului Sebastian Colţescu, de la meciul din Champions League dintre PSG şi Istanbul Başakşehir, şi a constatat că expresiile folosite nu sunt cu tentă rasistă şi, în consecinţă, nu vor fi luate măsuri disciplinare. (Pro Sport) Sper ca presa franceză să aibă parte de procesele cuvenite. Iar diplomaţia noastră să se ascundă în dulap. În acela care a numit-o.
12 februarie
Hotărăşte Arafat, un necreştin, să vină vaccinul de Crăciun şi să fie prezentat ca Mesia.
Hotărăşte Arafat să nu intre cetăţenii români la ei în Ţară decât cu un test negativ care costă cât o viză şi care, de fapt, devine una. Îi scriu Avocatului Poporului şi îmi răspunde. În anii ’50 ai secolului trecut, Moscova punea exact aşa comisari de alte origini pentru a tăia în carne vie. Nu văd nicio diferenţă faţă de ei în prostituţia politică a acestui personaj, dincolo de meritele medicale, în trecut remarcabile (cu toate că nu ştiu dacă e C.I. Parhon). Nu cred, însă, că aceste vechi merite trebuie să justifice orice. Surpriză: în urma nemulţumirilor, se modifică Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6, din 4 februarie 2021, permiţându-le tuturor cetăţenilor români să intre în Ţară, cu grade diferite ca timp de izolare. Ne-am venit acasă!
13 februarie
„Înclinaţia saxonă către concret şi bine delimitat este, atunci când se ridică în sfera intelectului, însăţi esenţa geniului lui Shakespeare şi Milton. Când atinge elementul pur, calcă pe nouri de parcă aceştia ar fi de granit. Concretă până şi în momentele sale de cea mai înaltă elevaţie, poezia engleză nu este altceva decât o inspirată judecată sănătoasă - fier adus la starea de incandescenţă. Modul lor de a se exprima ilustrează perfect întrepătrunderea celor două însuşiri. Una din legile tacit acceptate ale limbii engleze este de a construi cadrul sau scheletul din cuvinte saxone, iar atunci când se urmăreşte elevaţia sau ornamentul, de a introduce cuvinte de origine romanică, însă cu parcimonie… amestecul, îmbinarea sunt un secret al insulei britanice…” (Ralph Waldo Emerson, Literatura, Bucureşti, EPLU, 1968, pp. 232-34, Apud. Leon Leviţchi, O istorie a literaturii engleze & americane, vol. I, Cluj-Napoca, Dacia, 1985, pp. 6-7) Citind acest fragment, constat cât de mult seamănă literaturile britanică şi română. Nu facem, oare, şi noi la fel cu un anumit colorit slav în schelet latin? Patru-cinci opere aş urmări din start în observarea acestui principiu: Ţiganiada, Povestea vorbii / Spitalul amorului, Craii de Curtea-Veche, Levantul şi Arta Imunitară, ca să mă întorc apoi şi să zăbovesc îndelung la Eminescu, pentru a vedea şi discerne la acesta ponderea slavă: abia acolo putem vorbi despre o fundamentare asupra insularului.
*
Talk show, seara. Cel mai simpatic e momentul când câte un politruc vine cu o constatare fatală, de aşa-numit efect de real, cu care se încură mândru ca un căluşar: „Suntem în 2021!”, după care coboară în mulsorile non-istoriei, exact ca monstrul din Loch Ness.
„Suntem în 2021!”, adicătelea cumva târziu.
Chiar aşa, oare la cât se-nchide?
*
Au trecut trei săptămâni de la incendiul de la Institutul „Matei Balş” şi încă nu ştim public ce s-a întâmplat acolo. Puterea este, ascunzând realitatea, exact aşa cum îi permite opinia publică să fie. Suntem nişte mămăligi închipuite, pline de dublu standard. Iar presa (cu două-trei excepţii) e o glugă de coceni.
*
Ştiri nu dintre cele mai optimiste! Mor oameni după ce şi-au făcut vaccinul şi văd nu puţini medici care să dezmintă acest fapt. Nu a spus nimeni că din cauza vaccinului, ci doar că după acesta, dar unii medici dezmint plusând cu o ferocitate proletară, lipsită de nuanţe, ca şi când s- ar fi spus ce nu e voie, nu doar s-au situat temporar două acţiuni aflate în succesiune. Pe ce se bazează în această cenzură indusă? Au studiat ei personal, medicii aceştia ce se dau de-a dura pe ecranele televizoarelor, în loc să stea la căpătâiul bolnavilor? Sau le e teamă că lumea va fi descurajată să se vaccineze? Şi care e problema lor dacă se va descuraja? Treaba lor cu siguranţă nu e să determine lumea să se vaccineze, ci să îi vaccineze pe cei care vor. Însă, când ai mentalitate de propagandist, îţi asumi destinul lumii. Ia nu ţi-l mai asuma, că nu e în niciun fel treaba ta ca medic să îţi asumi destinul lumii. Ci să tratezi individual. Repet o idee pe care o am în cap de la începutul pandemiei: medicina se ocupă de individ, nu de mase mari de oameni. Când se ocupă de mase mari de oameni, devine ideologie. Uneori, am impresia că scopul unora e să salveze imaginea neprihănitului vaccin, iar dacă mai mor ici-colo oameni, asta e. (Mă tem că se încearcă incusiv a se testa reacţia publică pentru a introduce în România prima dată vaccinul obligatoriu şi, apoi, având un precedent, va fi uşor de introdus în toată Europa. Mă tem că vom fi iarăşi victima experimentului din cauza servilismului nostru politic. Să nu uităm că am votat o Constituţie mai europeană decât cea europeană, în 2003, cea europeană pe care a noastră o anticipa obedient, nemaiapărând. De ce trebuie (relativ mereu) să ne scoatem şi noi cămaşa istoric prin experimentele pe care le întreprind alţii cu noi: suntem un cobai deviaţionist, prin simplă sucire istorică?)
*
Lucrez cu Sonetul Nr. 8 al lui Shakespeare şi descopăr o foarte originală ţesătură de proiecţie, pe care traducerile nu au redat-o întotdeauna la nivelul ei. Cele trei coardele „armonicului pas” care sunt Mama, Tatăl, Fiul sunt nu numai Familia Sfântă, ci însăşi ideea, scopul cântecului. Sonetul însuşi e un rit de trecere spre o familie cu o iluminare în pozitiv (din obscurităţile banalităţii anonimatului) prin Cea Sfântă. Nu e o reducere la absurd, ci o înălţare la sublim: cucereşti în amor ca să îţi faci casă şi să perpetuezi specia. Distihul final aruncă ideea că, singur fiind, eşti „nimic” şi nu poţi cânta. Pentru că, atunci când cânţi, te afli în armonia dragostei fie şi ca iluzie, ca potenţialitate a înaripării. Această imagine, deopotrivă laică şi sacră, e una dintre cele mai frumoase din Sonetele lui Shakespeare şi o adevărată artă poetică, plecând de la instrument către scop şi de la obiect la idee. (Încălecarea coardelor are ceva din încălecarea venelor într-un cârcel. Din banalul lui, printr-un exerciţiu de poetică speculativă, putem urca lesne până la cârcă şi până la kirche, unde ne eliberăm de balastul pământesc.) Faptul că fiecare coardă are o funcţie şi o ierarhie (şi că devine delegarea unui personaj) o face, o transformă, o contrapune hazardului aproape ca o predestinare. Acestea sunt cantităţile în irizare cu care lucrează Shakespeare în Sonetele sale, mai cu seamă în cele mai reuşite. În sensul acestor cantităţi, trebuie consultată cartea lui William Empson, Şapte tipuri de ambiguitate (Bucureşti, Editura Univers, 1981, în traducerea Ilenei Verzea).
14 februarie
Sfântul Valentin - pentru noi, o sărbătoare de import. Un fel de modă a blugilor împământenită atât de mult, încât ţăranii noştri îi poartă la sapă. Totuşi, martir creştin faţă de care se cuvine un licăr de evlavie. Totul e astăzi despre o dragoste superficială şi în aşa măsură una de carton, încât am impresia că nu doar teste de Covid-19 trebuie să ne facem, ci şi de diabet. Dragostea cea mai frumoasă e în romane şi în viaţa care le imită coerenţa şi nurii. Un cunoscut jurnalist ne recomandă Baltagul ca superb roman de dragoste. Mihail Sadoveanu este, fără îndoială, un autor pur şi simplu fabulos, fără egal în tot ce s-a scris în Limba Română. Dar, dincolo de faptul că nu mai avem ochi să îl citim (avem mintea agitată şi trândavă), nu s-a mai reeditat de ani mulţi decât în câteva ediţii şcolare absolut idiot concepute, maimuţărind scriitorul şi suflul acestuia, a cărui comparaţie cu Balzac e printre puţinele care stau în picioare. Cei care deţin drepturile de autor nu permit reeditarea şi, astfel, blochează un întreg mers al culturii române şi al perceperii tradiţiei, când e mai mare nevoie de ea în cadrul relansării instinctului de conservare. În aşteptarea intrării lui Sadoveanu în patrimoniul public, sperăm ca măcar Academia Română, pentru ediţiile ei remarcabile, să se poată înţelege cu aceşti cămătari care apasă cu bocancul pe plămânii culturii române celei mai valoroase. Creanga de aur e, de asemenea, (şi) un roman de dragoste, în măsura în care mai ştim privi florile şi arhitectura unui Constantinopol mental, reuşind să părăsim lumea stupidă în care un hamburger uitat rezistă mai mult decât un laptop fără să se strice şi, poate, de la un timp, îl auzi heinizând…
15 februarie
„Nu cred despre cultura Europei că ar putea supravieţui dispariţiei complete a credinţei creştine. Şi sunt convins de acest lucru nu doar fiindcă eu însumi sunt creştin, ci pentru că am studiat biologia socială. Dacă creştinismul se duce, cultura noastră întreagă se duce. Atunci va trebui s-o luăm anevoie de la început, şi nu poţi pune în loc o cultură nouă şi gata făcută. Trebuie să aştepţi să crească iarba cu care se vor hrăni oile din a căror lână se vor face hainele noi pe care vrei să le porţi. Trebuie să treci prin multe secole de barbarie.” (T.S. Eliot)
16 februarie
Tulpină britanică avem. Până şi sud-africană. Mă doare sufletul că nu avem şi noi o tulpină a noastră, românească, lucrată cu fir de mărţişor şi cu bănuţ, ca un zurgălău, la coadă. Una care, eventual, când se roteşte, să cânte Balada lui Porumbescu. Sau poate una cu tricou cu gulerul ridicat, să recite din citaredul Şoşoacă.Toată lumea are tulpina ei. Până când să nu avem şi noi tulpina noastră? Trebuie să facem ceva să corespundem Evropii.

Categorie: