Justinian Teculescu - un model pentru covăsnenii de astăzi

„Păstrând cele bune şi frumoase de la părinţi, vom creşte şi spori cele de folos şi cu mândrie pentru urmaşii noştri, în mâna şi grija cărora le lăsăm, curată şi neprihănită, biserica străbună, tare şi înfloritoare patria noastră, România reîntregită”
(Episcopul Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege)

Fiecare comunitate din spaţiul nostru românesc a dat, în decursul timpului, oameni pe care s-a sprijinit, şi se sprijină şi astăzi, cupola de azur a Neamului Românesc. Chiar şi comunităţile din zonele modeste (din punct de vedere material) ale României şi-au adus, totuşi, o contribuţie deosebită, ridicându-se din mijlocul lor oameni de o certă valoare culturală şi ştiinţifică.
Printre personalităţile oraşului Covasna care au îmbogăţit patrimoniul cultural şi spiritual naţional, se numară şi Episcopul Justinian (Ioan) Teculescu, născut la 1 noiembrie 1865 în această localitate.
Tânărul Ioan Teculescu, unul din cei zece copii ai familiei Matei şi Paraschiva Teacă, şi-a început studiile la şcoala primară din locatitate, sub îndrumarea preotului Nicolae Comşa şi a învăţătorului Ioan Iosif. A urmat, apoi, cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, unde în anul 1885 îşi ia Bacalaureatul. Într-un tablou al clasei a treia de liceu, eminentul elev Ioan Teculescu apare în mijlocul colegilor, de care era foarte iubit, singur încă în straiele lui româneşti. Datorită educaţiei primite în familie, viitorul Episcop Justinian Teculescu a optat pentru vocaţia de dascăl şi preot. Pentru atingerea acestui obiectiv, frecventează cu succes cursurile Institutului Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu, între anii 1885-1888. Încă din primii ani la Facultatea de Teologie s-a remarcat prin dragostea sa de învăţătură, prin zelul său, prin înclinaţia sa pentru cultură, fiind luat în atenţia şi sub ocrotirea Mitropolitului Miron Romanu, care l-a ţinut sub o atentă supraveghere.
Ca student la teologie, scrie la Telegraful Român, colaborează la mai multe ziare şi reviste, publicând frumoase predici şi subiecte din domeniul teologiei, apoi versuri. Este demn de amintit aici Imnul scris cu ocazia Centenarului seminarului „Andreian”, imn care este armonizat şi decretat ca imn oficial al institutului amintit, după ce a fost pus pe note de profesorul Timotei Popovici. În cadrul societăţii de lectură a teologilor sibieni, prezenţa lui Ioan Teculescu era una obişnuită.
Pentru silinţa depusă şi pentru inteligenţa dovedită în timpul studiilor teologice, Consistoriul Arhidiecezan i-a votat o bursă de studii în străinătate, dar fiindcă părinţii săi decăzuseră din punct de vedere material, bursa primită nu a fost suficientă, astfel că a fost nevoit să renunţe la studiile de specializare în străinătate şi să înceapă cariera învăţătorească în comuna Râşnov, la 24 de ani.
La 25 octombrie 1888, Ioan Teculescu este numit capelan (preot ajutător) la Biserica „Sfântul Nicolae” din Râşnov şi, în acelaşi timp, învăţător la şcoala confesională din aceeaşi localitate. Pe lângă sarcinile didactice, tânărul învăţător este preocupat şi de problemele economice ale obştii, întrucât „învăţătorimea transilvană a fost pilduitoarea şi călăuzitoarea plugarului ardelean. Invăţătorul Ioan Teculescu, înainte de a intra în biserică (în cler), a făcut să înflorească ogorul, gospodăria şi cămara fratelui său, cum sublinia Gala Galaction în ziarul Universul din 1 august 1932” ( Ioan Lacătuşu, Episcopul Justinian Teculescu, militant pentru unitatea naţională a românilor, în Apulum XXXI, 1994). Ajungând la conducerea Oficiului Parohial al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Râşnov, preotul Ioan Teculescu „promovează biserica şi şcoala din localitate, cărora le ridică standardul de cultură, luptând în acelaşi timp pentru apărarea drepturilor Bisericii şi Şcolii confesionale” ( Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Cluj-Napoca, 1998). A fost peste un deceniu intens de slujire pasionantă şi dragoste mistuitoare, în care păstorul „sufletul său şi-a pus pentru turma sa”, astfel încât amintirea lui a dăinuit mult timp în sufletele credincioşilor din zonă - deşi plecase de peste trei decenii din Râşnov, o numeroasă delegaţie de credincioşi a ţinut să fie prezentă la Covasna, în 1932, la înmormântarea fostului păstor şi dascăl.
În anul 1901, Mitropolia din Sibiu îl va desemna pe tânărul covăsnean protopop în Alba-Iulia, simbolica cetate a luptelor naţionale româneşti şi a visului milenar de Unire a neamului nostru. Timp de 22 de ani, protopopul Teculescu „a fost cel mai distins şi cel mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului”, cu o activitate excepţional de bogată şi rodnică, atât pe tărâmul bisericesc, cât şi pe cel şcolar şi naţional. Devenise unul dintre acei preoţi cu crucea în frunte, cântaţi de Andrei Mureşianu.
Între anii 1901 şi 1924, va face dovada complexei sale personalităţi exprimată pe diverse planuri. Fiecare zi din viaţă era o zi de misiune. În lume, acasă, la şcoală sau la biserică, prezenţa preotului era o lecţie de pastoraţie vie predată prin slujbe, lecţii, predici sau prin exemplul vieţii. Cu ocazia vizitelor pe care le făcea în parohii, de obicei călare, după mărturia biografului său „simţea în adâncul fiinţei sale ceva din sufletul în veci slăviţilor eroi naţionali Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, cari cu veacuri înainte străbătuseră aceleaşi plaiuri şi răscoliseră până în adânc sufletul acestui popor, tăcut şi dârz în păstrarea fiinţei sale româneşti şi creştineşti”.
Activitatea pastoral-misionară era mai vizibilă îndeosebi în împrejurări festive: serbările şcolare care, deşi erau sever supravegheate de către autorităţile maghiare, aveau totuşi loc; sfinţirea lăcaşurilor de cult; vizitele canonice făcute cu diferite ocazii; vizitele anuale de primăvară, care se făceau cu ocazia prezidării examenelor de sfârşit de an la şcolile primare confesionale; în toate aceste prilejuri, Teculescu putea să reverse asupra păstoriţilor săi, cler şi popor, lumina credinţei, precum şi sentimentul dragostei faţă de valorile naţionale ale românilor.
Un astfel de moment este consemnat de către Telegraful Român şi cu prilejul sfinţirii Capelei Ortodoxe Române din Diciosânmărtin, închinată Sfântului Mucenic Gheorghe, „biruitorul balaurului”. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât acest locaş de cult a fost dobândit în urma unei acerbe dispute, pe care ortodocşii, în frunte cu preotul Gheorghe Oprean, au dus-o cu fraţii uniţi: „Am purtat o luptă nu cu străinii de fiinţă şi de legea noastră strămoşească, ci durere, cu fraţii noştri uniţi cu Roma, care se pare că văd primejdie nu atât în lăţirea diferitelor secte, ci mai ales în propăşirea şi întărirea bisericii ortodoxe naţionale”. Uniţii le-au închis ortodocşilor această biserică timp de trei luni şi „numai după stăruitoare interveniri la locurile cu cădere, ni s-a făcut în sfârşit dreptate”. Sfinţirea capelei s-a făcut cu deosebită pompă de către Părintele Protopop de Alba-Iulia, Ioan Teculescu, delegat al Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicolae Bălan, asistat de către un sobor de preoţi din localitate şi din jur. De faţă fiind autorităţile locale şi un public numeros, la ora 8 dimineaţa începe serviciul divin, la sfârşitul căruia, Părintele Protopop Ioan Teculescu, binecunoscut pentru cuvântul său elocvent şi pătrunzător, îşi rosteşte dinamica predică în care arată „tăria credinţei noastre strămoşeşti şi măreţia faptei de a ne ridica lăcaş de închinare în această credinţă, acum când după marele război răsar în societatea omenească mai multe buruieni, decât flori cu dulce rod”.
În Transilvania, însuşirea şi trăirea unor astfel de sentimente erau imperios necesare, întrucât politica de maghiarizare şi de deznaţionalizare a stăpânitorilor maghiari săpa nimicitor cu mijloace dintre cele mai virulente la rădăcina fiinţei noastre naţionale. Această politică a funcţionat fără răgaz vreme de sute de ani, motiv pentru care starea de veghe din partea luminătorilor neamului, dar şi a naţiunii, trebuia să fie mereu la datorie. Cu oameni dârzi şi neclintiţi, de valoarea lui Ioan Teculescu, cele două aripi ale Neamului Românesc, Biserica şi Şcoala, au avântat fiinţa naţională spre ceasul izbăvitor de la 1 Decembrie 1918.
În împrejurări extrem de ostile, păşeşte în „forţăreaţa periculoasă a catolicismului maghiar, care pornise în acel timp o luptă oarbă de exterminare a aşezămintelor de lumină ale poporului român: şcoala şi biserica”. Mitropolia Sibiului n-a făcut o alegere hazardată, ci una foarte chibzuită, când l-a numit pe fostul învăţător şi preot din Râşnov, protopop în oraşul Marii Uniri, întrucât „protopopul Albei Iulia a reuşit în scurt timp să fie cel mai distins şi mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului, precum şi unul dintre cei mai însufleţiţi luptători şi apărători ai românismului”.
Cu toate că păstorea un protopopiat extins ca zonă geografică, greu de supravegheat, având nu mai puţin de 46 de comune, cu tot atâtea biserici şi şcoli primare confesionale - foarte multe răsfirate prin întinsa Ţară de Piatră -, protopopul Teculescu a desfăşurat o activitate foarte rodnică pe multiple planuri: bisericesc, şcolar, naţional, administrativ-gospodăresc etc.. Buna calitate a muncii şi misiunii desfăşurate sunt dovedite de faptul că în ciuda Legii oarbe a lui Aponyi, ministrul maghiar al Cultelor, din 1906, care urmărea maghiarizarea românilor prin şcoală, în tot timpul mandatului său de protopop, statul maghiar n-a reuşit să-i răpească şi să-i statifice niciuna. În mod paradoxal, în ciuda sărăciei şi a lipsurilor de tot felul în care trăia populaţia românească, prin tact pastoral, prin stăruinţă, prin hărnicie şi spirit gospodăresc a reuşit, în cei 22 de ani, să restaureze sau să zidească din temelii 18 şcoli şi 28 de biserici.
Consecinţa faptului că era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba-Iulia. În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc, era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor a fost cuprinsă între septembrie 1916 - decembrie 1917. Instituţia Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea problemelor de interes bisericesc şi naţional. Acest lucru îl relevă şi Revista Magazin istoric, care scoate la lumină contribuţia Bisericii Ortodoxe în slujirea cauzei naţionale: „Biserica Ortodoxă a fost locaşul de refugiu şi de confort spiritual pentru locuitorii Estului Europei vreme de secole. În momentele de restrişte, Cuvântul Domnului întărea pe credincioşi, Casa Domnului îi ocrotea şi îi hrănea. Şi de multe ori slujitorii Domnului şi locaşurile de cult au avut de suferit tăişul sabiei şi pârjolul focului”. Datorită poziţiei sale inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania, Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite. Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stăpânirei maghiare”. Autorităţile administrative au popularizat din timp acest lucru tuturor locuitorilor din Alba, dar şi satelor din jur.
Justinian Teculescu se înscrie între marii ierarhi ai neamului, care în momentele cruciale ale istoriei, nu o dată, s-au făcut „zid la trecători”, aşezându-se de-a curmezişul în calea viiturilor tumultuoase şi impresionând, prin statura sa neclintită, pe cei ce cunoşteau inechităţile interetnice şi interconfesionale din Transilvania doar din auzite sau din istorii contrafăcute. În această situaţie l-a găsit momentul destrămării statului austro-ungar din toamna anului 1918, când activitatea sa desfăşurată pe tărâm naţional-patriotic a atins cote maxime.
În timpul istoricelor evenimente din toamna anului 1918, a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional care a avut importanta misiune de a pregăti şi a primi participanţii la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie. Cuvântul de „bun venit” adresat miilor de participanţi prezenţi la festivităţi, de către protopopul Ioan Teculescu, a fost impresionant şi emoţionant: „Bine aţi venit în sfânta cetate de slavă şi durere a neamului românesc… Voinţa naţională, care cu atâta putere zvâcneşte astăzi în toate păturile societăţii româneşti, în cele de sus, ca şi în cele de jos, ba poate în cele de jos mai mult ca în cele de sus, e chemată să arate că ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, noi avem să înfăptuim pe o veşnicie. Când un neam întreg gândeşte un singur gând şi inimile a milioane de oameni palpită de o singură simţire - oare este putere omenească, care să-i poată sta împotrivă? ”.
Semnătura lui Ioan Teculescu figurează pe toate actele decizionale ale Marii Uniri.
Din amintirile covăsnenilor participanţi la Marea Unire de la Alba-Iulia, aflăm că pe câmpul lui Horia, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat şi doi fii ai protopopului Ioan Teculescu, Horia şi Bujor, precum şi fratele acestuia, Alexe Teculescu, membru în delegaţia românilor din Covasna.
Activitatea depusă pentru Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă, ca organizator al gărzilor patriotice de la 1918, delegat în Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie, ca senator al primului Parlament al României Reîntregite şi ca slujitor timp de 22 de ani la Alba-Iulia, au constituit argumentele ca, în 1922, Justinian Teculescu, la vârsta de 58 de ani, să fie ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în postul de Episcop al Armatei.
Faptul acesta este astfel consemnat de Telegraful Român: „Ochiul unui neam, întregit prin vitejia şi jertfa de sânge a soldatului român - notează ziarul sibian - privesc azi cu deplină încredere spre activitatea şi idealul urmărit de preoţia militară în frunte cu arhipăstorul său Justinian, instalat în cetatea plină de amintiri glorioasă şi chezaşă puternică a trăiniciei şi fericirii blândului nostru popor”. Era o răsplată meritată, dar şi o responsabilitate mare pe care Ioan Teculescu şi-o asumă în faţa neamului său.
Cu prilejul investirii făcută de către Regele Ferdinand I al României, la 31 martie 1923, Justinian Teculescu spunea cu emoţie: „Primesc în acest mare şi sublim moment cârja pe care Majestatea Voastră mi-o predă, ca simbol al puterii şi datoriei de păstorire sufletească, mie, celui dintâi episcop al scumpei şi vitezei noastre armate”. Acestor cuvinte, suveranul răspunde: „Dacă comandanţilor militari le este încredinţată misiunea să înveţe pe fiii Ţării cum să lupte şi prin ce mijloace să biruiască, Vouă (preoţilor militari activi), vă revine datoria să-i pregătiţi şi să le înarmaţi sufletele ca să poată îndura toate greutăţile şi rezista la toate ispitele, întărindu-i în credinţa şi în frica de Dumnezeu”.
În intervalul de numai 18 luni petrecut la conducerea Episcopiei Militare, pe activitatea Episcopului Justinian Teculescu şi-au pus amprenta câteva realizări notabile, cum ar fi: elaborarea Regulamentului pentru punerea în aplicare a Legii privitoare la organizarea clerului militar, în 1924; la 1 noiembrie 1924, a organizat primul concurs de recrutare a patru preoţi în cadrele active ale armatei, după care, la 1 ianuarie 1925, organizează al doilea concurs, ocazie cu care s-au recrutat nouă preoţi, urmat de al treilea concurs, la 1 aprilie 1925, cu 13 preoţi recrutaţi şi înregimentaţi în rândul clerului militar.
Tot Episcopului Justinian i se datorează organizarea aducerii de la Mărăşeşti şi reînhumarea în Parcul Carol din Bucureşti a rămăşiţelor pământeşti ale Eroului Necunoscut, în 1924, fapt care a produs un emoţionant efect în sufletele militarilor, dar şi în sufletul Ţării.
În calitate de Episcop militar la Alba-Iulia, Justinian Teculescu era, după cum notează Telegraful Român, „sfetnic al tronului, prieten devotat al conducătorilor Armatei Române, părinte bun şi blând al soldatului român, care a ştiut totdeauna să împartă din sufletul său plin de dragoste de neam întru ajungerea idealului conturat în sufletul său încă din fragedă copilărie”.
Interesul Bisericii şi al Ţării, determină Sfântul Sinod şi Guvernul să-l smulgă pe Justinian Teculescu din serviciul Armatei şi să-l transfere tocmai la marginea de est a României, la Ismail, în sudul Basarabiei. Climatul naţional şi religios de acolo, impunea instalarea la cârma acelei Episcopii a unui ierarh inteligent, experimentat şi dinamic, atuuri pe care Episcopul venit de la Armată le întrunea cu prisosinţă. „Venit în fruntea ei cu sufletul plin de dragoste, bunătate, blândeţe şi înţelepciune, şi cu o comoară de cunoştinţe, de experienţă şi tact, câştigate în cei 60 de ani de viaţă şi aproape 40 de ani de activitate ca păstor şi ca slujitor al Altarului Bisericii strămoşeşti şi al Neamului Românesc…, a reuşit să tragă o brazdă adâncă şi să croiască un drum drept şi solid pentru viaţa Eparhiei noastre” - notează secretarul eparhial de la Ismail.
Pe lângă activitatea de slujire a serviciilor divine şi de propovăduire a Cuvântului evanghelic prin care trezea şi întărea sentimentul credinţei, desfăşura o serie de alte activităţi, cum ar fi: şedinţe şi conferinţe preoţeşti, adunări eparhiale, participări la lucrările Sfântului Sinod, unde în nenumărate rânduri este întâlnit ca secretar de şedinţă. Fiind un om activ, în permanentă mişcare, încă de la sosirea în Ismail şi-a întocmit un plan de lucru pe 10 ani, în care timp dorea să viziteze toate parohiile din Episcopie. Dacă planul n-a fost finalizat, sau n-a fost îndeplinit în întregime, Justinian Teculescu este vinovat numai în măsura în care n-a luat în calcul numărul exact al anilor pe care îi avea de trăit. Coasa morţii a tăiat cu grăbire în trupul vânjos al ardeleanului de munte, împiedicându-l să viziteze şi ultima jumătate din parohiile judeţului Cahul.
„Părintele Justinian a fost - după cum subliniază Telegraful Român -, în lupta de conservare a graiului şi fiinţii noastre etnice româneşti, unul dintre împrăştietorii luminii şi ai entuziasmului tocmai în descurajarea ce cuprinsese în mreaja ei inimile multora, chiar şi la cei mai buni ai noştri.” Cucerit de „graiurile gurii sale”, însuşi părintele Grigorie Picşulescu (Gala Galaction) afirma despre Justinian Teculescu: „Era (după Patriarh sau poate înaintea Patriarhului…,) cel care - grăia mai ardeleneşte şi mai călduros dintre toţi preoţii ortodocşi din Ardeal, veniţi încoace la noi…”.
O călătorie de câteva ceasuri petrecută de cei doi pe vreme de noapte, de la Tighina la Chişinău, i-a inspirat pana măiastră ilustrului om de litere Gala Galaction, care notează cu încântare: „Cu acest prilej, voinicul ardelean cu ochi de păcură m-a lăsat să privesc departe - peste zilele şi plaiurile Ardealului - tinereţea şi frământările şi luptele lui de fruntaş al norodului, în aprigul şi milenarul proces româno-maghiar. O întreagă carte scrisă de un mare istoric nu mi-ar fi folosit atât de mult cât destăinuirile celui ce privea acum, obosit şi satisfăcut, mândra biruinţă a vânjosului popor din platoul Transilvaniei. De atunci am înţeles mai bine multe lucruri şi am iertat în inima mea multe lipsuri din viaţa bisericească a fraţilor ardeleni”.
Pe când era protopop la Alba-Iulia, Justinian Teculescu s-a făcut iniţiatorul unei interesante experienţe pastorale. Este vorba despre conferinţele preoţeşti ambulante. La început ideea n-a fost privită cu simpatie, ci dimpotrivă, cu foarte multe rezerve. După prima conferinţă, din 14 august 1908, ţinută la Ighiu, acest gen de conferinţă a devenit un succes deplin, deoarece au participat şi credincioşii îmbrăcaţi sărbătoreşte: „Toate sunt numai instrucţie şi prilej nou de a ne îmbogăţi magazinul de cunoştinţe. Poporul auzind cine şi câţi au venit la el, încă din zi de lucru îşi face sărbătoare şi umple largul bisericii”.
Datorită tenacităţii protopopului Teculescu, care nu se descuraja uşor, îndrăzneaţa sa iniţiativă s-a dovedit o reuşită totală şi entuziasmul i-a cuprins pe toţi, întrucât acest nou gen de conferinţe a dat la iveală „discuţii şi dezbateri serioase, cari totdeauna aduc lămuriri şi netezesc colţurile ghimpoase din calea adevăratei lumini”. Autorul raportului făcut cu această ocazie încheie cu satisfacţie: „Nu mai venim la conferinţă pentru frica pedepsei ce s-ar dicta din partea ori şi cui, ci vom merge din dragoste, din ambiţiunea ce trebuie să ne-o înşire munca ce o săvârşim din simţ de datorinţă, din însăşi necesitatea vieţii noastre intelectuale, fiind conferinţele noastre tot atâtea arterii principale în organismul nostru. Şi când toţi vom face aşa, atunci, numai atunci vor fi atinse înaltele scopuri ale conferenţelor noastre, cât şi ale întemeietorilor acestora”. Ziarul „Patria” din 20 iulie 1918, făcând referire la activitatea culturală a protopopului Teculescu dinainte de Unire, afirma: „Era în fruntea tuturor mişcărilor naţional-culturale ardelene. De la congresele „Astrei” nu lipsea niciodată, iar la aceste congrese lua întotdeauna cuvântul, făcând propuneri bune, propuneri care se prefăceau totdeauna în hotărâri”.
Arhimandritul Iuliu Scriban, care nu odată şi-a manifestat admiraţia faţă de Justinian Teculescu, acordându-i bucuros spaţiu în paginile revistei BOR, al cărei redactor era, scrie despre el: „Mai mult l-am preţuit după ce am cunoscut scrisul său în care dădea dovada unor frumoase zboruri sufleteşti. Cartea sa mai nouă, „Pentru neam şi pentru Lege”, cuprinzând mărturii din lucrul său de atunci, dovedea cu ce daruri frumoase era înzestrat de Dumnezeu. Îi plăcea să audă că l-ai gustat şi ne este o mângăiere să aflăm acum, prin mărturisirile de la Ismail, că a fost mângâiat prin cuvintele noastre din revistă pentru cartea lui. Le merita din plin şi jelim adânc, împreună cu Eparhia, că Dumnezeu nu i-a mai dat zile ca să ne mai dăruiască şi alte tipărituri ale sale”.
Episcopul Justinian Teculescu s-a stins surprinzător din viaţă după o foarte scurtă stare de boală, la data de 16 iulie 1932, într-un spital din Braşov.
„Blândul şi bunul Episcop Justinian al Cetăţii Albe, a trecut către Domnul - notează Arhimandritul Scriban - când nimenea nu se aştepta, fiindcă nimeni nu ştia că ar fi bolnav; când toţi îl ştiam în putere şi falnic, socotindu-l încă pe mulţi ani cârmuitor sufletesc în Basarabia de la Dunăre, odată ziarele de la 18 iulie au umplut lumea cu ştirea cu totul uluitoare, că bunul Episcop a păşit spre alte drumuri”. Am citat cuvintele triste ale unui mare teolog, care l-a cunoscut bine pe defunct, de nenumărate ori apreciindu-i statura, personalitatea, dar şi scrisul.
Trăind o viaţă tumultoasă, angajată pe multiple fronturi, nu şi-a făcut răgaz pentru îngrijirea sănătăţii. Beneficiind de o constituţie fizică robustă, s-a socotit imun faţă de viruşii ascunşi, care în chip nevăzut rodeau la rădăcina falnicului copac de munte, născut la Covasna, miraculoasa staţiune ce vindecă toate bolile, îndeosebi pe cele de inimă. Datorită nenumăratelor atribuţiuni cu care viaţa l-a însărcinat şi onorat, a ignorat miracolul de la Covasna, precum şi sintagma evanghelică: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”.
Fiind un om în care ardea simţul datoriei faţă de turmă, principiul „mai fericit a da decât a lua” i s-a părut o călăuză mai nimerită şi mai pe măsura firii sale de îndrumător şi luminător al naţiunii în fruntea căreia a fost rânduit.
În ziua de 16 iulie 1932, a plouat cu lacrimi în Covasna, Braşov, Alba-Iulia şi Ismail, locuri marcate de Înalta prezenţă a unuia dintre slujitorii cei mai dedicaţi misiunii la care a fost chemat.
Telegrame nesfârşite, pornite din toate colţurile pământului românesc reîntregit şi de la toate nivelurile, curgeau spre Covasna, purtând cu ele expresia dragostei faţă de nebiruitul ierarh, dar şi părerile de rău pentru o lumină stinsă prematur, care nu va mai străluci pe bolta ortodoxiei româneşti.
Cel mai în măsură să-i schiţeze un tablou autentic Episcopului Justinian este secretarul său de la Ismail, protopopul Gheorghe Jurebiţă, covăsnean şi el, care i-a fost un foarte apropiat colaborator: „O comoară de înţelepciune şi de experienţă, dobândite într-o viaţă publică de aproape 50 de ani. Slujitor profund credincios al lui Hristos şi al Sfântului Său Altar. Ostaş mândru al Neamului Românesc, oţelit şi călit în lupta dârză pe care acesta fusese nevoit s-o poarte în Ardeal, veacuri de-a rândul fără încetare, în contra tendinţelor stăpânirii maghiare de a-i înăbuşi şi distruge. Părinte iubitor şi educator model al celor 7 copii cu care Dumnezeu îl dăruise”.
Slujba înmormântării a fost săvârşită marţi, 19 iulie 1932, de câţiva ierarhi, fiecare dintre ei rostind cuvântări adecvate. După coborârea în mormânt a rămăşiţelor trupeşti, valuri masive de credincioşi, preoţi şi ierarhi, în semn de adânc respect faţă de luminatul Episcop, au coborât pe la izvorul „Porumbeilor”, una din slăbiciunile adormitului, despre care susţinea că are însuşiri miraculoase. În momentele de relaxare trăite la Covasna, avea obiceiul să viziteze în fiecare dimineaţă acest izvor, care îl reconforta prin frumuseţea de vis a cadrului natural în care se găsea.
După dogoarea unei zile de cuptor, peste mormântul reavăn al nemuritorului ierarh, se lasă încet prima înserare, după care, altele şi altele îi vor strămuta numele şi chipul din viaţă în istorie.

Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu”, ultimul bastion al românismului în oraşul Covasna

În memoria celei mai de seama personalităţi româneşti din oraşul Covasna, în acelaşi timp personalitate de frunte a Neamului Românesc, Episcopul Justinian Teculescu, se constituie în oraşul Covasna, la Voineşti, Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu”, care, pe lângă cinstirea memoriei celui al cărui nume îl poartă, şi-a luat drept angajament păstrarea şi revigorarea tradiţiilor strămoşeşti, reînvierea portului popular autentic, precum şi a dansurilor şi cântecelor populare locale, sprijinirea Bisericii Ortodoxe din Covasna-Voineşti şi, mai ales, păstrarea identităţii româneşti prin întărirea coeziunii spirituale, morale şi religioase a obştii, în aceste vremuri dificile pentru românii din Covasna.
Toţi anii care au trecut de la înfiinţarea asociaţiei şi recunoaşterea ei ca persoană juridică, au însemnat pentru membrii ei ani de muncă în folosul comunităţii locale şi nu numai. Prin activităţile organizate şi desfăşurate, prin participarea la acţiunile altor asociaţii, fundaţii sau instituţii ale statului, Asociaţia caută în permanenţă să-şi îndeplinească scopurile şi obiectivele pe care şi le-a propus prin statut.
O stradă din oraşul Covasna poartă numele ilustrului Episcop, un bust în bronz al acestuia a fost amplasat în Piaţa Eroilor, însă, din păcate, propunerea ca liceul din localitate să primească şi numele de Teculescu nu s-a materializat, datorită neînţelegerii semnificaţiei acestui demers pentru buna convieţuire într-o zonă unde trăiesc împreună români şi maghiari.
Sub egida Asociaţiei, au apărut volumele „Personalităţi ale oraşului Covasna” şi „Teculeştii din neam în neam”, care se bucură de binecuvântarea PS Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, ale cărui cuvinte din prefaţa celei de-a doua cărţi menţionate îl descriu pe Episcopul covăsnean simplu şi elocvent: „Episcopul Justinian Teculescu a marcat pentru totdeauna, prin viaţa şi faptele sale, destinul Neamului Românesc… Câţi din generaţia noastră de acum, de la începutul mileniului III, mai ştim din ce şi cum s-a ctitorit această Ţară?”.
Activitatea pastorală, culturală şi naţională a lui Justinian Teculescu a fost readusă în atenţia generaţiilor actuale prin republicarea volumului de cuvântări şi predici „Pentru neam şi pentru lege”. Merită a fi consemnate vorbele rostite cu ocazia discursului de la Adunarea Naţională a românilor din Ardeal, ţinută la Alba-Iulia în 1914, care reflectă profunzimea sentimentului său patriotic.: „Noi nu voim nimic rău - spunea atunci Justinian Teculescu. Ceea ce voim şi cerem noi este scris demult în cărţile neamului. Nu voim altceva decât aceea ce au voit părinţii noştri: viaţă şi lumină. Voim să păstrăm ce am primit de la ei şi ce e al nostru şi numai al nostru. Nu ne trebuie figuri străine, nu ne trebuie cadre noi.
Din mii de glasuri, astăzi
Un glas noi să formăm
Şi-n lung şi-n latul Ţării,
Noi astfel să strigăm:
Români suntem cu toţii
Şi-aşa vrem să ne fie
Şi fii şi nepoţii,
De-acum până în vecie”.
Acelaşi ierarh îndemna enoriaşii să continue lupta strămoşilor pentru Unire cu ocazia sfinţirii Bisericii de la Geoagiu de Sus, în 1903: „Cum chiar şi pe această vale în sus s-a întâmplat, unde Episcopia a fost odinioară şi mânăstire, pe care moşii voştri nevoind a o părăsi cu niciun preţ la porunca mai-marilor, pradă focului a fost dată mai în urmă şi în cenuşă prefăcută. Totuşi, înaintaşii voştri nu s-au abătut de la dreapta credinţă şi nici nu au deznădăjduit în mijlocul grelelor încercări, ci umăr la umăr se puneau cei rămaşi neclintiţi în credinţa lor părintească şi biserică îşi zideau, biserică cum a fost şi aceasta în care ne aflăm acum... Auzit-aţi? Înţeles-aţi că biserica sunteţi voi? Voi oamenii, voi creştinii care umpleţi acest lăcaş sfinţit?”.
O preocupare permanentă a Asociaţiei o constituie şi cinstirea eroilor voineşteni care şi-au dat viaţa în cele două războaie mondiale, pentru a căror omagiere se depun an de an coroane de flori şi se ţin slujbe de pomenire. În scopul menţinerii şi perpetuării tradiţiilor şi obiceiurilor locale, Asociaţia a reuşit, în colaborare cu Şcoala „Avram Iancu” din Covasna-Voineşti, să organizeze an de an, cu sprijinul administraţiei locale şi judeţene, sărbătoarea populară Sântilia-Nedeia mocanească, care a devenit marcă a oraşului.
Prin toate activităţile organizate, Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” este prezentă în viaţa cultural-educativă a Covasnei, reprezentând de fapt un ultim bastion al românismului în aceasta zonă, una din ultimele voci care încearcă să arate lumii întregi realitatea din Covasna: modul fals de a prezenta istoria românilor de către maghiari în presa maghiară; procesele de deznaţionalizare şi marginalizare a românilor pe care le experimentează şi le promovează în fapt liderii maghiari; încălcarea celor mai elementare reguli de conduită socială interetnică; lipsa spiritului de toleranţă, de înţelegere privind drepturile românilor la conservarea identităţii lor naţionale exprimată în istorie, cultură, limbă şi religie; agresiunea simbolică fără precedent la tot ce reprezintă monumente şi patrimoniu cultural românesc. Acolo unde Ziua Naţională a Românilor este un prilej de manifestare a sentimentelor antiromâneşti. Acolo unde o fetiţă cu bentiţă tricoloră ne-a amintit că suntem români.
Noi, cei de azi, suntem obligaţi să învăţăm de la înaintaşii noştri: ei au crezut în ei şi au învins!