LA ALBA-IULIA, ÎN ANUL CENTENARULUI GARDA AUSTRIACĂ ÎNCĂ MAI DEFILEAZĂ!!!

Grijuliu, primarul nostru, deloc stimabilul Mircea Hava, venit din alte părţi aici, nu ne lasă să uităm că toate zidurile acestei cetăţi au fost zidite, cărămidă pe cărămidă, de 20 de mii de robi români aflaţi sub bici austriac. Acum, după ce a renovat-o, puteam să credem că în aceşti 100 de ani ai libertăţii românilor transilvăneni, cetatea a devenit a noastră, citadelă construită de strămoşii noştri, motiv de mândrie că noi suntem stăpânii. Sentimentul acesta este confuz şi contradictoriu, pentru că nedorita de români gardă austriacă păstrează pe aleile cetăţii ecoul umilinţei noastre (vezi foto), reînvie momentele de groază menţionate în documentele muzeului, unde se relatează despre cumplitul procedeu de execuţie a celor trei martiri, Horia, Cloşca şi Crişan, ordonat de Maria Tereza.
Un fost militar, acum foarte bătrân, mărturiseşte că el ar lua foc dacă ar îmbrăca asemenea uniforme de honvezi. Se referea la militarii pensionari care îmbracă aceste uniforme pentru a-şi adăuga la pensie o recompensă de la primarul oraşului, care asigură cheltuielile necesare dotării formaţiunii militare cu uniforme napoleoniene, cu cai, steaguri austriece şi tunuri.
Trecerea acestei gărzi de honvezi înşiraţi pe lângă Muzeul Unirii, pe lângă Sala Unirii, în ritmul bătăii tobelor, aduce prin timp groaza sunetelor execuţiei sub ochii asistenţei românilor aduşi cu forţa la locul execuţiei celor trei conducători ai răscoalei, spre luare-aminte. Această „defilare” în apropierea obiectivelor care evocă alungarea austro-ungarilor din oraşul inimă de Românie trezeşte un sentiment de nelămurire în viziunea turiştilor, veniţi aici pentru a afla cum a fost înainte de Marea Unire, dar dacă au ocazia să asiste la marşul gărzii de honvezi, se întreabă cum se împacă prezentul sărbătorii Unirii cu existenţa acestei formaţiuni, simbol al asupririi noastre.
Devenită scenă de circ istoric, deplasarea gărzii spre Obeliscul Horia, Cloşca şi Crişan, unde, cu fidelitate, primarul aşteaptă raportul, este însoţită pe delături de grupuri de copii aflaţi în vecinătate, întrucât marşul în ritmul tobelor, urmat de călăreţi cu steaguri austriece, oferă un spectacol de amuzament. Pentru vârstnici, cunoscători ai istoriei umilinţei noastre, deplasarea gărzii, finalizată cu salve de tun, este un spectacol dureros, şi vizual şi sonor.
În prezenţa acestei gărzi, atmosfera oraşului nostru a devenit ridicolă, dar de un râs amar. În loc să anticipăm marea sărbătoare prin spectacole de tradiţie românească, aşa cum se întâmplă în multe localităţi ale Ţării, aici, în sediul central al Unirii, garda ne anunţă că încă există, ca rămăşiţă a trecutului dureros pentru noi.
Aşa vrea primarul nostru, deloc stimabilul domn Hava, care ne-a adus oraşul în pragul Centenarului fără un Monument al Marii Uniri, dar menţine ceremonialul durerii istorice a românilor din Transilvania! Suntem de râsul Ţării!

Categorie: