LA ANIVERSARE

Motto: „Mamă, tu, ţară, cuvântule sfânt!” (Adrian Păunescu)

Era o zi de toamnă plină de soare, de senin, de culoare, când am pornit spre Episcopia Covasnei şi a Harghitei, luminaţi de gânduri bune, ca la început de drum, şi animaţi de optimism, speranţe şi idealuri nobile, ce aveau să se înfăptuiască, să prindă viaţă, să se concretizeze, prin acţiunile comune ale multor români, care au înţeles că unitatea în gând, în trăire, în simţire şi în acţiune este esenţială pentru locuitorii acestor meleaguri.
Era toamna anului 2005, acum 10 ani, când, după multe întâlniri, discuţii, solicitări, aprobări şi eforturi comune, la iniţiativa unor personalităţi din judeţul Covasna, ce au redactat şi au finalizat statutul, a fost înfiinţat Forumul Civic al Românilor din Covasna şi Harghita, prin aderarea unui număr considerabil de asociaţii din cele două judeţe, care, prin preşedinţii lor şi prin alţi membri de onoare, din Ţară şi de peste hotare, au reuşit să organizeze, într-un moment de bun augur, această primă adunare, la Miercurea-Ciuc, sub patronajul Preasfinţitului Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Scopurile, obiectivele, liniile directoare, foarte clar şi precis formulate în statut, erau nu doar nişte jaloane, ci dorinţele multora dintre noi, ce aveau să se materializeze prin acţiunile şi manifestările ulterioare, din care aveau să reiasă unitatea de gândire şi de acţiune a tuturor, indiferent de opţiunea politică, a celor care considerau absolut necesară exprimarea opiniilor societăţii civile, a celor care vorbeau, gândeau şi simţeau în aceeaşi limbă a strămoşilor noştri: limba română.
Conservarea moştenirii noastre sacre de veacuri, împreună cu păstrarea identităţii naţionale, a unităţii teritoriale şi de limbă a românilor din aceste judeţe (la început două, mai târziu trei, prin aderarea asociaţiilor nonguvernamentale şi nonprofit din judeţul Mureş), a reprezentat o primă, constantă şi complexă motivaţie a tuturor demersurilor şi acţiunilor, uneori, de anvergură, întreprinse şi concretizate de atunci şi până astăzi de membrii Forumului
În volumul aniversar al Forumului se află mare parte din aceste dovezi, care vor grăi mult mai mult, despre zilele şi nopţile de zbucium ale celor care nu au uitat că noi, trăitorii în arealul transilvan, suntem cei ce trebuie să facem tot ce ne stă în putere spre a nu lăsa interesele meschine ale unora, dezbinarea şi segregarea să distrugă acest pământ, al celor ce au luptat, şi nu doar cu condeiul, pentru o Românie pe care o avem azi, cu toţii, pentru acest stat naţional suveran, independent, unitar şi indivizibil, pentru ca noi să avem tot ceea ce ne oferă, azi, acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu şi de sângele străbunilor ucişi pe câmpurile de luptă.
Trebuie să-i preţuim şi să-i omagiem pe toţi aceia care, prin toate mijloacele de care au dispus, au vorbit, au denunţat, au acţionat în justiţie pe cei ce au nesocotit legea, încălcând-o flagrant şi desconsiderând adevărul istoric, realitatea, toate simbolurile noastre naţionale, furând, jefuind şi înşelând, cu zâmbetul pe buze, când s-au aflat în funcţii importante, dar dând socoteală în justiţie, când au părăsit funcţiile, pentru a popula penitenciarele. Trebuie să ne exprimăm consideraţia faţă de toţi aceia care nu şi-au vândut libertatea pe arginţi, pe funcţii, pe avantaje de tot felul, trecând în altă tabără, fugind cu laşitate în momentele dificile, în momentele de confruntare mai mult decât verbală.
În spiritul dreptăţii şi al adevărului, trebuie amintit sprijinul multor români de pretutindeni, plecaţi departe de Ţară, dar care, prin mesaje, suport material şi financiar, au aderat la ideile promovate de membrii Forumului. Le mulţumim, azi, tuturor, deşi sunt convinsă că nu au aşteptat gratitudinea noastră niciodată, pentru că au făcut eforturi cu gândul la toţi cei ce au înfăptuit Unirea, la toţi cei ce au murit pentru Neam şi pentru Ţară. Le mulţumim românilor din diaspora fiindcă au făcut lobby pentru România, pentru noi, arătând celorlalte naţii că românii sunt muncitori, pricepuţi, drepţi, capabili de dăruire şi demni de respect.
Pentru toate jertfele strămoşilor noştri şi pentru toate suferinţele şi umilinţele îndurate de-a lungul secolelor de Poporul Român, trebuie să le păstrăm memoria vie şi Ţara întreagă, având convingerea că o naţie şi o limbă dăinuie dacă avem conştiinţa trează şi dacă eroii rămân, peste timp, în mentalul colectivităţii, drept repere sacre, intangibile şi mereu omagiate, preţuite.
Toţi aceia care nu şi-au uitat Ţara-Mamă, toţi aceia care sunt cu sufletul aproape de români şi de România au o singură datorie: să ţină minte că aparţin unui neam care, de secole, a uimit o lume întreagă, prin descoperirile făcute, prin contribuţia extraordinară la dezvoltarea ştiinţei şi culturii universale, prin lupta neobosită, prin sacrificiile făcute, prin curaj şi vitejie, prin rezistenţa în faţa tuturor vicisitudinilor, iar dovezile şi numele lor, ale eroilor, nu sunt puţine la număr, indiferent unde ne îndreptăm privirea, în timp şi în spaţiu.
Pentru toţi cei care au fost şi sunt români, în gând şi în acţiune, pentru toţi aceia ce vor veni după noi, pentru toţi cei ce simt şi vorbesc româneşte, flacăra românească trebuie să dăinuie veşnic şi faptele fiecăruia trebuie să dovedească mereu că „patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii… Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi” (Tudor Gheorghe).
Şi dacă te întrebi, dragă cititorule, pentru ce să purtăm în noi, mereu vie, flacăra iubirii de Ţară, pentru ce să fim mândri că suntem români şi pentru ce se dau atâtea lupte, de secole, eu n-am să-ţi mai explic de ce, ci am să-l las pe marele ADRIAN PĂUNESCU, cu glasul său binecunoscut şi în alte vremuri, mai mereu zbuciumate, să-ţi vorbească:

„Cu lacrimi ti-aş scrie, bătrâna mea ţară,
Un cântec făcut dintr-un lut absolut,
Copiii să-ţi crească, duşmanii să-ţi piară
Să fii viitor şi prezent şi trecut.

La tine eu vin înainte de luptă,
Şi stau în genunchi şi iertare îţi cer
Şi lancea îţi jur să-mi rămână neruptă
Şi dacă îmi ceri, pentru tine, să pier.

Ce ochi de lumină, ce ochi ai tu, MAMĂ,
Pe noi în lumină şi milă ne creşti,
Şi vorbele tale curate ne cheamă,
Din toate străvechile Ţări Româneşti.

Eu, MAMĂ, îţi zic, dar aud că-ţi spun, ŢARĂ,
Cu lacrima-ţi scriu neştirbit jurământ:
Lumina din ochii tăi buni să mă doară,
Oricât s-o-ntâmpla să trăiesc pe pământ.

Şi cum să te dau pentru alta pe lume?
Comerţ cum să fac cu un deal de strămoşi?
Al tău sunt eu ŢARĂ, cu fapte şi nume,
Ca-n colţ de batistă, pe steag, să mă coşi.

Dă-mi pietre să car, dă-mi pe limbă ţărână,
În oase, răstoarnă-mi fiertură de stea,
Acoperă-mi ochii şi taie-mi o mână,
Al tău sunt de-a pururi, tu, MAMĂ a mea.

C-a fost adevăr sau vis sau reclamă
De mic, am aflat un cuvânt, Dumnezeu,
Al LUI feminin îi eşti tu, ŢARĂ MAMĂ,
Puterea supremă a tot ce-i mai bun.

Iubire deplină şi fără condiţii,
Nu-ţi dau dacă-mi dai, ci-s al tău fiindcă sunt,
Prin mine, datori îţi sunt încă sciţii,
MAMĂ, tu, ŢARĂ, CUVÂNTULE SFÂNT!”

secretar general al FCRCHM,
prof. Ligia Dalila Ghinea