La mormântul lui Mihai Eminescu

Un popor trăieşte în istoria lumii nu prin performanţele politice, economice sau de altă natură, ci prin opera sa culturală. Sunt popoare în istorie care au întemeiat împărăţii mari şi puternice, care au stăpânit multe naţiuni mărunte, ca a noastră, dar care au dispărut de pe scena istoriei fiindcă nu au creat o cultură. De când zorile conştiinţei naţionale au început să ne lumineze sufletul, fiecare generaţie de intelectuali, dar mai ales poetul nepereche Mihai Eminescu, ca un adevărat Prometeu, ne-a dăruit nouă, românilor, o operă inegalabilă, care se poate compara cu opera lui William Shakespeare. În ziua de 15 iunie s-au împlinit 127 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Toată suflarea românească ar trebui să fie cu sufletul cernit de doliu în această zi de peste an. Este nevoie ca în această zi să afirmăm mai mult ca niciodată ce a însemnat Eminescu pentru cultura românească. Niciodată, nici înainte şi nici după el, limba şi versul românesc, simţirea şi gândirea naţională nu au mai atins înălţimi aşa de mari, nu au mai atins cerul şi pe Marele Demiurg. Versurile lui Eminescu, proza lui Eminescu şi articolele lui senzaţionale din ziarul „Timpul”, al lui Ioan Slavici, au contribuit hotărâtor la unitatea de neam şi conştiinţă naţională. Ţinta operelor sale a fost eliberarea Poporului Român din lanţurile robiei şi întunericului şi ridicarea lui prin intermediul culturii. Scrierile sale în tristeţea lor adâncă şi în idealul lor nobil dezvăluie puritatea şi puterea sufletului românesc. Cu pietate adâncă în suflet şi minte evocăm chipul aceluia care în versuri de marmură albă, în proza şi articolele lui politice a ştiut mai bine ca oricine să redea durerea şi zbuciumul Neamului Românesc în lupta lui pentru neatârnare. Şi nu cred că doar evocarea lui ajunge, ar trebui o alfabetizare emoţională Eminescu începând din grădiniţe, şcoli, licee, seminarii pentru ca şi tânăra generaţie să-l descopere! Poetul fără pereche, floarea scumpă a nălucurilor şi nădejdilor noastre a fost bătut la vremea lui de vântul pizmei şi acoperit de bruma nepăsărilor contemporanilor lui. El a fost căznit de atâtea răutăţi umilitoare, de atâtea răni adânci în suflet încât de multe ori i-a chiar „sângerat” inima. El, Mihai Eminescu, a fost apărătorul neînfrânt al moştenirilor glorioase lăsate de marii oameni ai Neamului Românesc. Viaţa lui a fost o continuă zbuciumare şi o neîntreruptă alergare după idealuri. Chiar şi moartea lui a fost violentă, iar marii oameni ai vremii nu l-au ajutat în timpul bolilor sale aproape deloc.
De aceea, în fiecare an pe 15 iunie, până în ultimul sat românesc, până în cel mai pierdut colţ de rai românesc, până în diaspora ar trebui să se rostească cu evlavie şi respect numele de Mihai Eminescu, iar noi toţi, românii, să jurăm solemn pe propria viaţă că nu-l vom uita niciodată pe Mihai Eminescu, făcându-l nemuritor. Dumnezeu să te ierte, Domnule Eminescu!

Categorie: