Lacrimi de Crăciun pentru satul natal

Am purtat totdeauna satul ca o taină în fiinţa mea şi ca o dragoste sfântă pe care niciun rău nu a reuşit s-o stingă. Sau chiar dacă a izbutit să o stingă, simpla amintire a satului a reaprins-o. Multe sunt misterele şi mereu se pogoară altele peste noi…, fără oprire. Nimeni nu le ştie numărul, afară de Dumnezeu. Şi surprind prin frumuseţea lor. Prin tăcere, dar mai cu seamă prin pace şi odihnire, umple şi înmiresmează sufletul de iubire dumnezeiască. Nu ştiu dacă lacrima care s-a oprit în gene este pentru satul meu pământesc sau pentru Paradisul pierdut? Gândul îmi spune că suspinul dureros din inimă este mai degrabă pentru colţul acela de Rai din care a fost izgonit Adam. Plânsul strămoşului nostru încă are ecouri în inimile tuturor oamenilor care au suflare de viaţă primită de la Domnul.
De aceea păstrăm aşa vie speranţa în tainele infinite care coboară… lin din ceruri ca o primă ninsoare a iernii. Aşa cum şi lacrimile topesc fierbinţeala dorului după frumuseţile copilăriei. E sigur că în sufletul tuturor copiilor Domnul a „sădit” raiul primordial.
Acum, la maturitate, abia câteodată ni se mai arată câte o frântură din lumina uliţei copilăriei, pierdută zicem noi pentru totdeauna. Apare pentru o clipă, pentru ca repede să fie învăluită de grijile şi întinările vieţii.
Dar, mă întăreşte îndemnul Mântuitorului de a ne ruga tot timpul pentru a reveni la bunătatea şi puritatea copiilor. Deşi pentru noi este cu neputinţă, e certitudine că: „Unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii”.
Dar cum Raiul ne este inaccesibil în vremea vieţuirii pământeşti, mintea are menirea de a transcende satul într-un colţ de Paradis care are în centru Pomul vieţii (Sfânta Biserică). De acolo veşnicia alungă orice umbră a răului care vine peste sat. Mă uimeşte tăria spirituală a unor sate din mărginimea Sibiului, de pildă. Dar nu numai mărginimea Sibiului, ci toate satele României rezistă prin tăria credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu.
Mulţumim Domnului că a dăruit satelor româneşti o aură luminoasă ce are puterea de a ocroti de întuneric pe oricare fiu de român, ferindu-l de acele crize de identitate, pline de anxietate, care le trăiesc mulţi oameni de pe planetă.
„Pentru că identitate şi simplitate numai Dumnezeu este”, după cum ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Acest miracol că Dumnezeu ne cheamă să îi fim fii, îl fac Sfintele Biserici din înălţimea satelor: că atunci când clopotele ne cheamă la cosmica Liturghie au forţa de a depărta din minte şi inimă toate acele griji şi împrăştieri şi a ne împărtăşi din identitatea şi simplitatea dumnezeiască de care ne vorbeşte Sfântul. Deşi constatăm că fericirea copilăriei nu o mai putem reînvia, observăm cu bucurie că în fiecare an, la Crăciun, când sărbătorim Naşterea Domnului, toţi vorbesc despre copilăria proprie ca şi cum ar fi de faţă. Candoarea şi sfinţenia unui colind ne transcend instantaneu în lumea cerească a copilăriei. Aşa se face că la marea sărbătoare a Naşterii Domnului, răsare în sufletele tuturor oamenilor sublimul edenic al copilăriei aşa cum aripile ei ne-au purtat în spaţiul mioritic al satului.

Categorie: