Lăsata secului pentru Postul Sfintelor Paşti

(23 februarie - 11 aprilie)

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, pentru creştinii ortodocşi de pretutindeni începe Postul Mare (al Paştelui).
În calendarul bisericesc, „Lăsata secului” are două etape care conduc treptat către Postul Sfintelor Paşti, astfel: Duminica Înfricoşatei Judecăţi - când se lasă sec de carne, care anul acesta a fost la 15 februarie, şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - când se lasă sec de brânză, în 2015 la data de 22 februarie.
De regulă, cuvântul sec din sintagma „lăsatul secului” este înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. Însă, observaţi că la Sfinţii Părinţi, accentul nu cade numai pe mâncare. Postul ortodox cere, în primul rând, ca omul cel vechi, omul păcătos care trăieşte sub povara patimilor, sub „lespedea” sau sub întunericul păcatelor, să se ridice treptat la lumină, la lumina pe care Hristos Domnul ne-a dăruit-o prin Sfântă Învierea Sa. Aşadar, primul pas pe această cale este sentimentul unei nespuse căinţe. „De unde voi începe a plânge faptele mele ticăloase?” Cu aceste cuvinte se deschide, fraţilor, „Canonul Pocăinţei” al lui Andrei Criteanul, prin care este caracterizată această stare spirituală. Auziţi, „Desfătându-mă în adâncurile păcatului, strig către milostivirea Ta cea fără de margini... dă-mi lacrimi, Hristoase, spre curăţirea inimii de patimi... uşile pocăinţei, deschide mie, Dătătorule de Viaţă”. Această formulă de pocăinţă continuă cu intensitate, mereu crescândă, în cântările Bisericii şi în rugăciunile liturgice, mai ales în perioada Postului Mare.
Însă, iubiţilor, ceea ce se cere nu este doar plângerea răutăţilor personale, ci mai mult, „o luptă nevăzută” împotriva gândurilor rele şi păcătoase, împotriva minciunii, urii, duşmăniei, invidiei, avariţiei, mândriei, grosolăniei şi, mai ales, a prostiei. Sfinţii Părinţi au atras atenţia că postul înţeles doar ca efort alimentar, nu are nicio valoare: „De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea... Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea...”.
În viaţa creştinilor ortodocşi, posturile care preced marile sărbători au o importanţă cu totul deosebită pentru că de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le îndeplinesc în biserică, şi anume împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Pentru creştinul ortodox nu se poate concepe împărtăşire fără post. Respectarea postului este o condiţie esenţială pentru împărtăşirea cu vrednicie. Ea este şi o obligaţie prescrisă de porunca a patra biseri¬cească prin care ni se cere „să ne spovedim şi să ne cuminecam în fie¬care din cele patru posturi mari de peste an, ori dacă nu putem, cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”. Însă, în vremurile care le trăim şi la modul cum se raportează viaţa noastră, ar fi mai binevenit să fim mai des spovediţi şi cuminecaţi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Aşadar, în calendarul ortodox, Postul Sfintelor Paşti începe pe 23 februarie şi se încheie pe 11 aprilie.
De multe ori ne este dat să auzim că nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Însă, nu este aşa. Iar eu vă îndemn că ambele forme sunt importante. Totuşi, când vezi că oamenii sunt preocupaţi să găsească cât mai multe reţete de post, e semn că nu mai văd din ei decât trupul. Uităm că suntem chemaţi să postim nu numai de bucate, ci şi de păcate. Există mai multă preocupare pentru îndelunga pregătire a mâncărurilor, decât pentru ştergerea din inimă a cuvintelor şi faptelor care ne-au tulburat. De vreme ce Sfinţii Părinţi au rânduit să ne înfrânăm de la anumite bucate pentru o vreme, au făcut-o cu bună ştiinţă. Scopul postului nu este renunţarea la alimentele interzise şi consumarea cât mai multor alimente de post, scopul lui nu este să ne înfrânăm de la anumite bucate de dulce pentru a ne sătura cu unele de post. Nu numai prin abţinerea de la anumite categorii de alimente se curăţă omul de patimi. În acelaşi timp, trebuie să aibă şi o atitudine potrivită faţă de cei din jur şi să se împace cu duşmanii lor.
Prin urmare, în timpul postului nu trebuie să ne rezumăm doar la schimbarea felurilor de mâncare, ci şi să ne schimbăm mentalitatea, intenţiile, atitudinile şi relaţia noastră cu Dumnezeu, cu lumea materială şi cu semenii. Credinciosul nu trebuie să se mulţumească cu jumătăţi de măsură. Nu cu o parte din el trebuie să-L întâmpine pe Hristos, ci cu întreaga sa natura: trup şi suflet. Iată, pe scurt, ce învaţă Părintele Arsenie Boca despre post în cuvântul de învăţătură ţinut în anul 1942, la 22 februarie: „Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile. Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le: 1. păcate împotriva noastră înşine; 2. păcate împotriva aproapelui; 3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului. Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău, ci al lui Dumnezeu. Prin urmare, şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu”.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu -, dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară, iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru, şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbra sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii Părinţi prin chiar dracii lor; astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena, care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor, El a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşivă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii, mai subţiri la nas, se supără. Noi, însă, trebuie să vorbim deschis, căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple, dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor, şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău, asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece, căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată, căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavol. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă, vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului, însă, e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post, căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău: Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede, va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum: Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere, care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului, şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e, atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, ca să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori, ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt, care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris! Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului, deci cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi, căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac, cum de pildă e cancerul. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru, l-ai putea ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită, zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla, tot milă de la Dumnezeu să o socotească, deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de a-şi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte, ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic al Duhului Sfânt.
Prin urmare, cine nu păzeşte postul, i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Să dea Bunul Dumnezeu ca acest post să vă fie spre zidire sufletească şi spre mântuirea sufletului. Amin.