Lăsaţi-ne Mioriţa în pace! (I)

Ce este Mioriţa? Este brand sau anti-brand¬ naţional? De ce este blamată Mioriţa? De ce unii cred că Mioriţa reprezintă un temei pentru multiplele complexe de inferioritate ale românilor? Este oare Mioriţa cauza tuturor relelor, tarelor şi slăbiciunilor de caracter ale Naţiunii Române? Oare nu ne înşelăm? Oare nu suntem programaţi să judecăm astfel? Oare nu cumva ne lăsăm prea mult influenţaţi de numeroşii neprieteni ai Poporului Român? Întrebări retorice, răspunsuri ce se lasă aşteptate… Dar, oare, ştim cu adevărat ce este Mioriţa? Nu mi-am propus, în aceste rânduri, să fac o pledoarie pro domo pentru a susţine însemnătatea inestimabilă a Mioriţei pentru sufletul românesc. De asemenea, nu doresc, prin acest articol, să repet (nici măcar sumar; ar fi, practic, imposibil) tot ceea ce s-a scris, în ultimul veac şi jumătate, despre Mioriţa. Însă cred că este potrivit şi necesar, totuşi, să semnalez câteva dintre atacurile manipulatoare prin care se încearcă destructurarea fiinţei spirituale a Neamului Românesc. Printre multiplele şi constantele atacuri la tot ce are mai bun şi mai sfânt acest popor, se numără şi tentativele „demolatoare” la adresa Mioriţei.
Încheiam cel mai recent articol, pe care l-am redactat în ciclul dedicat unor repere ale unităţii folclorului muzical în ţinuturile istorice româneşti (O „geografie folclorică subiectivă”. Despre unitatea folclorului muzical în ţinuturile istorice româneşti (III), în „Condeiul ardelean”, anul XIV, Serie Nouă, nr. 381 (416), 14-27 iunie 2019, p. 13), cu o referire la eseul intitulat Destinul culturii româneşti, scris de Mircea Eliade în anul 1953 (articol publicat iniţial în „Destin. Revistă de cultură românească”, caietul nr. 6-7, august 1953, p. 19-32; retipărit în volumul: Mircea Eliade, Profetism românesc, Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor”, 1990, p. 139-151; republicat în „Revista de Etnografie şi Folclor”, tom 39, nr. 3-4, 1994, Bucureşti, p. 199-208). Mircea Eliade afirmă o sentinţă care, la o lectură superficială şi cu o înţelegere precară, ar putea contraria: „Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca Neamul Românesc. Ca să putem înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia istoriei românilor”. Savantul român constată că, în aceste condiţii vitrege, „totuşi, capodoperele liricii şi baladei româneşti rămân Mioriţa şi Meşterul Manole”, argumentând că aceste capodopere ale spiritualităţii româneşti, care aparţin folclorului, au constituit, la rândul lor, un important ferment cultural pentru dezvoltarea literaturii culte româneşti. Într-o primă concluzie, din eseul lui Mircea Eliade se remarcă tocmai acea unică „solidaritate cu universul folcloric”, care, prin geniul Neamului Românesc, s-a raportat la „acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice”. Putem afirma, în acest sens, că spaţiul carpatin este acel loc de sub soare unde Mioriţa şi Meşterul Manole sunt încărcate cu simboluri metaistorice, acolo unde moartea jertfelnică este văzută ca act suprem de îndumnezeire cosmică.
Ce este, de fapt, Mioriţa? Unii, a căror memorie post-şcolară le joacă multiple şi neplăcute feste în privinţa cunoştinţelor pe care le-au uitat (dintre cele pe care nu le-au ştiut niciodată), spun că ar fi o simplă poezie. Specialiştii (folclorişti şi etnomuzicologi) au alte păreri. Mai nuanţate şi, cu siguranţă, competente. Din această perspectivă, Mioriţa este considerată drept cea mai prestigioasă marcă identitară a Poporului Român. Mioriţa, ca orice capodoperă, a fost (şi rămâne) deschisă unei multitudini de interpretări, de la cele metafizice, avansate de Lucian Blaga (Trilogia culturii, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universală, 1969), Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980), Petru Ursache („Mioriţa”. Dosarul mitologic al unei capodopere, ediţie revăzută de autor, Bucureşti, Editura Eikon, 2016) şi Gheorghiţă Geană (Paradigme ale confruntării cu destinul: Oedip, Hamlet, Păstorul Mioritic, în „Mioriţa” în cumpăna vremurilor. Perspective filosofice, coordonatori Claudiu Baciu, Marius Dobre, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2016) şi de la valoroasele antologii şi analize ample semnate de folclorişti de renume, precum Adrian Fochi (Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964), Ovidiu Bîrlea (Antologie de proză populară, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966), Dumitru Caracostea (Poezia tradiţională română - Balada poporană şi doina, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969) şi Al. I. Amzulescu (Cântecul nostru bătrânesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1986) până la scrieri etnologice de ultim moment, datorate generaţiei actuale de specialişti, printre care se detaşează Victor Ravini (Mioriţa izvorul nemuririi, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2016) şi Ioana Ruxandra Fruntelată (Ce ne mai spune Mioriţa, în „Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor”, serie nouă, tom 29, 2018, Bucureşti, p. 205-215), care afirmă, cu o solidă argumentaţie teoretică, faptul că „motivul mioritic exprimă un mit naţional fondator” al Poporului Român.
De la nivelul studiilor savante până la cel al manualelor şcolare, calitatea, veridicitatea şi corectitudinea informaţiilor referitoare la Mioriţa se reduc drastic. Apar clişeele de interpretare („comuniunea om-natură”, „alegoria moarte-nuntă” etc.), stereotipiile şi comentariile seci şi neatractive pentru copii. Chiar prin studierea exclusivă a variantei Alecsandri a Mioriţei, prin raportarea la acest unic text ca la unul eminamente poetic, elevilor li se inoculează ideea fixă potrivit căreia „aceasta e Mioriţa”, fără să li se spună că aceasta este doar o variantă, din multitudinea celorlalte, întâlnite pe întreg spaţiul românesc, aleasă de poetul paşoptist pe criterii numai de el ştiute.
Mioriţa, aşa cum este cunoscută şi clasificată de folclorişti, este considerată un corpus articulat în două arii tipologice principale distincte: cântec epic (baladă) şi colind. Pe lângă acestea, motivele mioritice se întâlnesc şi în alte genuri şi specii folclorice, precum: cântecul liric, bocetul, ba chiar şi cântecul de leagăn. Principalul motiv mioritic este (bineînţeles, în varianta Alecsandri) cel testamentar, al ipoteticului „şi de-o fi să mor”. Motiv care a generat clişeele binecunoscute în subcultura de masă, bine întreţinute de canalele media şi de „binevoitorii” activişti foarte vocali, potrivit cărora „poporul român este mioritic”, în sens peiorativ, adică „este posedat de un fatalism ţărănesc primitiv, este resemnat şi inactiv în faţa unui destin pe care-l consideră implacabil, nu are simţ istoric, este anacronic şi rudimentar în gândire şi, ca atare, este inadaptabil şi incapabil să acţioneze adecvat pe planul vieţii sociale” etc., etc., etc.. De aici şi până la acuze directe şi violente, care înfierează, în stilul neomarxist actual, „misticismul”, „obscurantismul”, „mitomania”, „pasivitatea” şi „fatalismul” Poporului Român, nu a mai fost decât un pas.
După această introducere tematică, într-un episod viitor voi prezenta câteva dintre atitudinile denigratoare prin care cei care suferă de „complexul Mioriţa” îşi exhibă, prin diferite mijloace media, stereotipurile şi clişeele de gândire, incultura, dispreţul şi ura lor faţă de valorile naţionale şi tradiţionale româneşti.
(va urma)

Categorie: