MAGHIAROCENTRISM

Pagini regăsite

Mentalitatea maghiară se caracterizează printr-o trăsătură ce poate fi urmărită pe parcursul secolelor şi care constă într-o falsă superioritate faţă de popoarele vecine, născută din statutul ungurilor de cuceritori ajunşi dintr-un incert spaţiu asiatic în centrul Europei. În perioada medievală, expediţiile militare sângeroase au extins „spaţiul vital” al unui neam, redus numeric, în regiunile locuite de slavi şi de românii transilvăneni. Ungurii vor deveni un vârf de lance ai papalitaţii şi ai catolicismului în răsăritul european, iar factorului militar i se va asocia celui religios în supunerea şi deznaţionalizarea altor popoare.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, aşa-zisa ascendenţă maghiară asupra celorlalte etnii se axează pe factorul politic. Manevrele politice - inteligente, trebuie să o recunoaştem - ale Budapestei au vizat impunerea intereselor sale pe această falie politico-militară între occidentul şi orientul european. Nereuşind revolta împotriva Imperiului Habsburgic în anul 1848, maghiarii se adaptează situaţiei şi vor continua oprimarea naţiunilor „de mână a doua”, după instaurarea dualismului austro-ungar, în 1867.
Jocul politic „la două capete” e prezent de la sfârşitul Primului Război Mondial şi până astăzi. Refacerea utopicei Ungarii Mari a fost încredinţată bolşevicului Bela Kun, iar după reprimarea „republicii sfaturilor” de către Armata Română, în 1919, Ungaria a sărit în „barca” extremismului de dreapta a nazismului german. Zadarnice au fost ploconelile în faţa lui Stalin, după aAl Doilea Război Mondial, de „recuperare” a Transilvaniei; în aceeaşi dualitate se înscrie şi mişcarea din 1956, când Ungaria a avut iluzia unei intervenţii vestice, dar şi jocul pe muchie de cuţit între Uniunea Europeană şi Rusia lui Putin, de acum.
Atunci când nu au funcţionat celelalte pârghii, propaganda şi „cântecul de sirenă” cultural, de atragere a intelectualilor altor naţiuni la „idealul” maghiar au încercat să le suplinească. În acest context mai larg trebuie încadrat articolul care are titlul de mai sus, nesemnat, dar aparţinând scriitorului Cezar Petrescu, apărut în revista „Gândirea”, An III, Nr. 7 (iulie) 1924, p. 166-167, pe care vi-l propunem spre lectură, păstrând ortografia timpului.
„E o credinţă hrănită din vajnicul temperament al rasei: maghirocentrismul, pe care noi l-am cunoscut pe câmpul luptelor politice sub forma celui mai cerbicios şovinism. Un temperament de tinereţe în care intră şi o considerabilă doză de naivitate. Căci a crede că soarele răsare pe lume numai de dragul tău, a te vedea numai pe tine însuţi, şi, cu orice preţ, deasupra tuturor, lucrul acesta presupune ignorarea raporturilor reale de cantitate şi de calitate, dintre tine şi restul popoarelor. Ca expresie a unei stări culturale, maghiarocentrismul corespunde vârstei de fericită copilărie ştiinţifică a omenirii, caracterizată prin credinţa că bolta universului îşi rostogoleşte zodiile de lumină în jurul pământului fix, numai aşa, ca să-i facă placere.
Politic, el a dus, prin contele Tisza, Ungaria la ruină. Iar astăzi continuă să trăiască nu numai în spiritul legitimismului feudal care crede orbeşte în restaurare, dar - ceea ce pare paradoxal - în esenţa însăşi a democraţiei maghiare care face exerciţii de resemnare şi caută să se deprindă a oferi creanga de măslin. În ultima lui formă, maghiarocentrismul se înfăţişează cultural, adică în perspective culturale. L-am regăsit ca răspuns la o «anchetă internaţională» de care am pomenit în numărul trecut al revistei noastre. Scrie d-l Aszlany Dezso: «Budapesta e azi un focar sufletesc al Europei, în care toate Statele existente îşi au năzuinţele lor. Budapesta este astăzi centrul mondial spre care se îndreaptă interesele tuturor popoarelor; ea nu-şi vădeşte propriul său suflet, ci sufletul agitat al popoarelor din lume; prin evoluţie logică, se va evidenţia şi mai mult această iradiere centrală a spiritului cultural universal». Formularea d-lui Aszlany e tipică. Am găsit-o aproape cu aceleaşi cuvinte în cele mai duioase cărţi de propagandă ungurească cum e aceea, frumos scrisă şi ipocrit cugetată, a d-lui baron L. Hatvany, «Das verwundete Land» [ţara rănită]. Şi, ziceam, acelaş spirit se furişează pe după proiectele de împăcare ale celei mai înaintate şi mai binevoitoare democraţii maghiare. Nimeni nu reprezintă azi cu mai seducător talent şi cu mai fierbinte cugetare această democraţie ca d-l Oskar Jaszi, fostul ministru al naţionalităţilor în cabinetul republican al lui Mihail Caroly. Sociologul şi luptătorul dela revista «Secolul al XX-lea» e cunoscut românilor ardeleni îndeosebi ca judecător nemilos al şovinismului politic. Cunoaştem din cartea sa «Magyariens Schuld Ungarns Suhne» [Vina ungurilor, ispăşirea Ungariei] cuvintele de osândă sdrobitoare a regimului Tisza şi a legitimismului horthist. Ascuţimea criticii sociale şi politice se îngemânează în personalitatea d-lui Oskar Jaszi cu o impresionantă putere de a construi, peste stările actuale teoretic dărâmate, viziunea teoretică a unor aşezări noi de pace şi de înfrăţire a popoarelor, calificată drept utopie de adversarii săi. Nu se uită uşor ceasurile petrecute lângă acest vulcan în veşnică erupţie, acolo, într'o cafenea vieneză dosnică, între ochii negri de tristeţi adânci ai exilaţilor maghiari. D-l Jaszi ne vorbia, şi din logica fierbinte a viziunii sale se desfăcea, rotund şi pacific, planul confederaţiei economice a popoarelor din bazinul dunărean. Valuri grele ca nisipul cădeau peste trecutul care ne desparte şi, în clipele acelea, licăreau dincolo de fumul cafenelei, departe, oazele de floare albă ale viitorului. În pregătirea lui, propunea fermecătorul vorbitor o ligă culturală a intelectualilor din ţările dunărene, în care orice creer frământat de destinul «bazinului» să lupte pentru aceste realizări pacifice care-l vor salva şi vor da popoarelor noastre, în sfârşit, odihna. Inimile tuturor tremurau aripi în văzduhul bucuriilor viitoare. Deodată vorbitorul se opri iluminat. Şi după o clipă: - «Ady Endre se va chema liga noastră!» - liga culturală a popoarelor din Europa centrală! Pentru noi, ceilalţi, a fost deajuns. Filmul viziunii, colorat şi tremurător, se stinse. Prin întuneric nu desluşiam decât un păienjeniş de amăgiri întins peste întreg bazinul Dunării şi, în mijlocul lui, păianjenul însuşi la pază: Budapesta. Prea frumoasă fusese vedenia ca să n'o alunge, apărut ca din senin, poate nevoit, poate negândit, maghirocentrismul cultural.
Şi atâta vreme cât se va crede că soarele politicii şi stelele culturii nu primesc lumina decât din sfetnicul Budapestei, problema apropierii sufleteşti se va reduce la o frumoasă încondeiere a desnadejdii.”