Măicuţa Domnului - Izvorul Tămăduirilor şi Casa inimilor noastre

An de an, în prima vineri după Sfintele Paşti, prăznuim sfinţirea Bisericii Preasfintei Stăpânei noastre din Constantinopol închinată Izvorului Tămăduirilor mijlocite de către Maica Domnului. Sărbătoarea datează din secolul al V-lea şi face amintire de minunile de la izvorul din apropierea Constantinopolului şi despre bisericile construite ca mulţumire aici de împăraţii Leon cel Mare (457-474) şi Iustinian cel Mare (527-565).
Apa este elementul cel mai important, care susţine şi menţine viaţa. Izvoarele şi fântânile care potolesc setea oamenilor, mai ales în zone pustii, au fost întotdeauna preţuite şi păstrate de către oameni. Atunci, însă, când un astfel de izvor avea o apă care ajuta la vindecarea trupească a unor oameni, el era cu atât mai cinstit. Maica Domnului este Maica Vieţii pentru că a născut pe Mântuitorul, Care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). De aceea, mijlocirea ei în faţa Tronului Preasfintei Treimi este grabnic ajutătoare şi tămăduitoare, fapt dovedit de atâtea ori în istoria Bisericii şi consemnat ca atare prin sărbătorile care-i sunt închinate.
Unul dintre izvoarele vindecătoare, aflat la Constantinopol şi închinat Maicii Domnului, este prăznuit în Vinerea Luminată, amintind atât de vindecările minunate săvârşite prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cât şi de sfintele locaşuri care au fost zidite, de-a lungul timpului, acolo unde izvorăşte apa cea vie şi binecuvântată.
În Constantinopol, Istanbulul de astăzi, dincolo de zidurile vechii cetăţi a Sfântului Constantin, în apropierea Porţii Silivri, se ascunde cu smerenie sub pământ, în tainiţa unui paraclis din veacul al cincilea, o apă binecuvântată de Maica Domnului, care a dat Ortodoxiei una dintre cele mai strălucitoare şi mai iubite sărbători: Izvorul Tămăduirii.
Înfăptuirea binelui naşte recunoştinţă, iar recunoştinţa îmbracă, în căutarea ei firească de a se exprima nu doar în planul sufletesc, ci şi în cel material, felurite forme. Recunoştinţa împăratului Leon cel Mare (457-474) faţă de minunea pe care Maica Domnului a făcut-o în viaţa lui a îmbrăcat forma unei frumoase biserici, care avea să ocrotească peste veacuri Izvorul Tămăduirii. Tradiţia Bisericii ne spune că, înainte de a ajunge împărat al Bizanţului, pe când era încă soldat, Leon obişnuia să se plimbe în pădurile din afara zidurilor Constantinopolului. Într-o zi a întâlnit în pădurea de dincolo de poarta Silivri un orb rătăcit. Făcându-i-se milă de el, Leon a hotărât să-l ia de mână şi să-l călăuzească spre cetate. La un moment dat, orbului i se făcuse foarte sete şi l-a rugat pe viitorul împărat să-i dea puţină apă. Atunci Leon a intrat în desişul din apropierea locului în care s-au oprit în speranţa că va găsi apă, dar fiind greu de pătruns printre arbuştii foarte deşi, s-a întors întristat. Atunci a auzit un glas dulce care i-a zis: „Nu e nevoie să te osteneşti, Leone, căci apa este aproape. Pătrunde mai adânc în pădurea aceasta şi, luând cu mâinile apă tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui întunecaţi; şi vei cunoaşte de îndată cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme”. Leon a făcut aşa cum îi spusese glasul şi îndată orbul a început să vadă. Adânc pătruns în suflet de cele întâmplate, el a hotărât să ridice aici o biserică în amintirea minunii făcute de Maica Domnului, lucru pe care l-a şi înfăptuit după ce a ajuns împărat. Peste câţiva ani, împăratul Iustinian (527-565) s-a vindecat de o boală grea după ce a băut apă din izvor, motiv pentru care a reconstruit biserica, făcând-o şi mai mare. Din păcate, biserica avea să fie distrusă de turci în 1453, anul căderii Constantinopolului.
De-a lungul timpului, şi-au primit vindecare de la acest izvor numeroşi creştini, amintiţi în Sinaxarul sărbătorii: împăratul Leon Înţeleptul şi soţia sa, Teofana; Patriarhul Ştefan, fratele împăratului; Patriarhul Ioan al Ierusalimului; împăratul Roman Lecapenul şi mulţi alţii. Datorită acestor vindecări miraculoase, în acest loc s-a născut sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, care s-a răspândit în scurt timp în toată lumea ortodoxă.
Astăzi, deşi aflat în inima islamului, izvorul este adăpostit între zidurile înalte ale unui ansamblu monahal, îngrijit de Patriarhia Ecumenică. Mănăstirea poartă pe chipu-i alb urmele suferinţei lăsate de pustiirea otomană. Curtea aşezământului este pavată cu dale mari de marmură, pietre funerare de pe mormintele grecilor din oraş, profanate şi distruse de turcii otomani. Toate se aştern ca un covor de jertfă sub picioarele ostenite ale pelerinilor către intrarea în paraclisul subteran ce tăinuieşte izvorul vindecător. Cu fiecare pas pe treptele abrupte şi măcinate de timp ce duc spre izvor, pelerinul coboară în istoria veacului al cincilea, când împăratul Leon cel Mare a construit paraclisul.
Izvorul este împrejmuit de un edificiu realizat în marmură albă, străjuit de o icoană în care este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul în braţe, înconjurată de îngeri, stând deasupra unei fântâni. De asemenea, sunt reprezentaţi împăratul cu garda sa şi patriarhul însoţit de alţi episcopi, soldatul Leon şi orbul în fundal, iar la baza fântânii, un paralitic ce îşi primeşte vindecarea.
În bazinet înoată câţiva peşti aurii despre care se spune că sunt acolo de sute ani, fiind întotdeauna aceiaşi la număr şi de aceeaşi mărime. Nimeni nu ştie să explice cum rezistă în aceste condiţii sau cu ce se hrănesc. O veche legendă spune că, la 1453, în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, un călugăr prăjea câţiva peşti în tigaie în apropierea izvorului. Când un alt părinte a venit să-l anunţe de căderea oraşului sub stăpânire otomană, călugărul a răspuns că va crede acest fapt doar dacă peştii revin la viaţă, moment în care peştii au sărit din tigaie în izvor şi au început să înoate. După această legendă şi-a luat numele şi cartierul Balikli, în care se află astăzi Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”, „balikli” însemnând în limba turcă „locul unde înoată peştii”.
Tot în paraclisul subteran se află minunata icoană a praznicului Izvorul Tămăduirii, a cărei vechime atinge perioada de aur a Bizanţului şi despre care se spune că „se curăţă singură”. Orice intervenţie asupra ei în vederea restaurării este „respinsă” de icoană. În ciuda umezelii din biserică şi a vechimii ei, şi-a păstrat nealterate calităţile, iar analizele făcute asupra ei au dovedit calităţi de refacere inexplicabile ştiinţific.
Iniţial, această icoană era zugrăvită după tiparul icoanei Maicii Domnului aducătoarea de biruinţă, reprezentând pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul în braţe. Mai târziu, iconarii au început să introducă în imagine şi izvorul sau fântâna Tămăduirilor, aşa cum ne-a rămas icoana până în zilele noastre.
Conţinutul teologic al icoanei „Izvorul Tămăduirii” este foarte bogat. Slujba din Vinerea Luminată arată acest conţinut mult mai clar. În fiecare cântare accentul este pus pe mijlocirea pe care o săvârşeşte Maica Domnului în faţa Fiului ei, Mântuitorul Iisus Hristos. Icoana are un dublu sens şi subliniază atât naşterea de către Maica Domnului a Fiului lui Dumnezeu, Care este Începătorul Vieţii, dar şi vindecările de orice fel de neputinţă pe care ea le săvârşeşte cu cei care-i cer ajutorul. Ansamblul monahal mai cuprinde o biserică impunătoare construită în secolul al XIX-lea şi cimitirul în care sunt înmormântaţi peste 20 dintre patriarhii ortodocşi ai Constantinopolului, între ei aflându-se şi patriarhii ecumenici care au susţinut demersul Bisericii Ortodoxe Române pentru obţinerea autocefaliei în anul 1885 şi pentru ridicarea la rangul de Patriarhie în anul 1925.
Toate zilele Săptămânii Luminate sunt pentru noi ca o singură zi pascală. Vinerea Luminată este cu atât mai deosebită, încât acum se săvârşeşte slujba specială a Sfinţirii apei cu care se stropesc bisericile, oamenii şi casele.
Slujba specială a Utreniei, cu cântările şi troparele care se cântă la strană, a fost alcătuită mai târziu, în secolul al XIV-lea, de către istoricul bizantin Nichifor Calist Xantopoulos.
După Dumnezeiasca Liturghie, conform rânduielilor, preoţii săvârşesc procesiune până la locul ales pentru sfinţirea apei, care poate fi un izvor, dacă acesta se află în apropiere. Apa sfinţită este luată de credincioşi şi folosită spre vindecare şi întărirea credinţei. Tot în cadrul acestei slujbe de Sfinţire a apei se pot rosti, la nevoie, rugăciuni pentru ploaie, în caz de secetă, ceea ce ne aminteşte de credinţa puternică a oamenilor în faptul că Dumnezeu se milostiveşte spre oameni şi îi ajută să treacă prin greutăţile cu care se confruntă pe parcursul vieţii. După cum spune Canonul sărbătorii, minunile izvorului Maicii Domnului sunt „cu adevărat mai multe decât nisipul şi decât picăturile ploilor care neîncetat curg din belşug peste tot pământul, tămăduind degrab pe tot cel ce zace de grea boală”.
Mai multe biserici şi mănăstiri din Ţară îşi sărbătoresc hramul în Vinerea Luminată, de praznicul Izvorului Tămăduirii. În zona noastră, cel de-al doilea hram al Mănăstirii „Sfântul Ilie” din municipiul Topliţa, judeţul Harghita, este în cinstea Izvorului Tămăduirii. Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, din judeţul Braşov, are, de asemenea, un Altar de vară cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Nu în ultimul rând, acest minunat hram îl poartă şi deosebita Bisericuţă ortodoxă în stil maramureşean din oraşul-staţiune Covasna, a cărei piatră de temelie a fost pusă doar în urmă cu un deceniu.
Concluzionând, spunem că această sărbătoare este în legătură cu Învierea Domnului pentru că Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morţi este dătător de viaţă, de sănătate, de tămăduiri. De asemenea, în icoana Izvorului Tămăduirii vedem pe Hristos stând ca un copil în dreptul pieptului Maicii Domnului, care se roagă. Maica Domnului cu mâinile în rugăciune reprezintă Biserica, iar Hristos este viaţa Bisericii. El este izvorul vieţii, iar Maica Domnului, prin puterea harului primit de la Hristos, devine şi ea izvor purtător de viaţă. Această semnificaţie este deosebit de profundă pentru evlavia poporului dacă ne gândim că toate duminicile care urmează după Sărbătoarea Sfintelor Paşti sunt duminici ale tămăduirilor. Maica Domnului este icoana vie a Bisericii în rugăciune, iar Hristos este pururi prezent în Biserica Sa. Puterea vindecătoare a lui Hristos a fost dată ucenicilor Săi. În mod deosebit, El le-a dat după Înviere puterea de a vindeca pe om de păcat, care este cea mai mare boală. Păcatul este o boală a sufletului, după cum a fost catalogat de Sinodul VI ecumenic.
Să avem grijă de cei care suferă în tăcere, în singurătate, care nu mai au bani pentru medicamente, care nu mai au un ajutor. Sunt o mulţime de bolnavi în spitale, dar şi în case particulare, o mulţime de bătrâni bolnavi şi singuri, o mulţime de oameni care duc crucea grea a bolii de ani de zile. Sunt unii oameni care stau la pat de zeci de ani cu speranţa, dacă nu a vindecării trupului, cel puţin cu speranţa mântuirii sufletului, care este unirea omului cu Dumnezeu.